În vreme ce timpul…

February 4, 2017

Fast-paced

Filed under: Psychology — Ionuţ Popa @ 12:45 pm

We live in a fast-paced environment and a great many people barely have time to think about what to eat for dinner, let alone such elevated and far-reaching topics as the human mind, the Universe, life itself with its many intricate and intertwined levels and so on. It is precisely this lack of time combined with an ever decreasing propensity towards critical thinking and undertaking imaginative journeys to the core of any issue out there in order to produce insightful responses that is making people resort to shortcuts and take the path of least resistance for explaining (primarily for the sake of their own curiosity and ontological awareness) why some aspects of the world we live in today are as they appear to be. Thus some of them tend to believe, because of an intrinsic need to feel secure and at one with the world and to reassure themselves, that no one is going to do anything that might put their life and fragile inner balance at risk. So they seek confirmation for their beliefs in any way possible. And then there are those folks who seem to think that each and every molecule that ever existed or still exists conspires to harm and hinder them, to break their spirit and suffocate their initiatives. Of course, both sides are gravely mistaken, the first one because they have wrapped themselves up in some fairy tales and beliefs that everyone wants to help them and contribute to their betterment, and the second one because they have allowed themselves to believe that everything is all about them, especially the detrimental aspects of existence. However, the two have something in common i.e. the fundamental need to explain the events that take place anywhere near them or, at a broader scale, around the world; the content of their explanations, nonetheless, differs from one individual to another and from one outlook to another. These outlooks are fostered by their background, by their upbringing, by their experiences and are thus very difficult to change unless their environment and overall condition change so as to grant them the space to develop new ways of coping with reality. I am of course referring to a reality that can easily be misunderstood and misrepresented, especially when the amount of information released at very high speed in the public sphere exceeds the individual’s abilities to process the input at an equivalent rate, leaving them wandering about a world of ideas they haven’t even got the time to prospect, let alone assess with a critical eye. So, in the light of this state of affairs, with the political and economic environment functioning outside any regular person’s visual and sensorial field, with tons of sensitive information being kept secret from the vast majority of people, the latter will develop biases, fears, concerns, and hopes (it’s written in the way our cognitive apparatus works). The hopes can address a wonderland that is not (yet) here and the fears can address the idea of a post-apocalyptic wasteland that is seen as a potential threat to all human beings as a species. And this is so because any intuitive endeavor that is not followed by an empirical approach to the reality we find ourselves immersed in will eventually lead to absurd and distorted views. These could prove to be not only unscientific, but also dangerous to us all.

November 19, 2016

Peninsula damnaților

Filed under: Teatru — Ionuţ Popa @ 1:33 pm
Tags: , ,

Motivație auctorială

…Atunci când teatrul coboară în stradă, când reprezentațiile politice inundă întreaga lume, spațiul public, așa cum este organizat în cultura noastră, devine o mare scenă pentru actorii politici, economici, sociali ș.a.m.d., în timp ce spațiul privat îndeplinește „rolul” de culise, acea zonă ascunsă ochiului liber unde realitatea a fost mutată și disputată de o mână de personaje ahtiate după putere. Atunci când minciuna și adevărul se confundă, când cele două fațete ale realității relative se ciocnesc ca două universuri paralele, spectacolul exploziei cauzate de acea coliziune înfățișează pe marea pânză eterică un tablou grotesc pe care oamenii îl privesc în fiecare zi fără să-l înțeleagă și îl gustă fără să-i simtă aroma râncedă. Apoi participă la zugrăvirea acestuia fără să fie, de fapt, prezenți la fața locului cu întreaga capacitate de a-i scana nuanțele absconse. Lumea a fost întotdeauna o scenă – fapt consacrat de marele Will – dar nu s-a mai întâmplat niciodată ca actele principale să fie jucate în spatele unui paravan colorat și dinamic, obscur și static, interpus între actori și spectatori, ca o prelungire a culiselor, lăsându-le spectatorilor libertatea de a interpreta acțiunea după cum cred de cuviință sau, mai bine zis, după propria capacitate de intuiție și tălmăcire a umbrelor. Acestora li se aruncă, din când în când, indicii înșelătoare peste paravanul mediatic care îi ține informați, dezinformați și neinformați în același timp. Abia atunci când spectatorii vor dispărea, întreaga reprezentație va reveni la adevărata natură a lucrurilor, va zdrobi paravanul și va cerși iertare în frunte cu lașii care își arătau puterea din spatele măștilor. Și-i vor ruga insistent (poltronii fără de scăpare) pe cei care nu vor mai fi să asiste la actul final ce va fi absorbit de marea explozie menită a-i înghiți pe toți în același timp, ca idealul uman de nemurire pieritoare al oamenilor neoameni să fie dus la bun-sfârșit odată pentru totdeauna, și nimic să nu mai rămână în urmă.

Partea 1

Oameni vechi, oameni noi

 

Actul Întâi

Duminică. Ultima zi a alegerilor prezidențiale, cea în care cetățenii se vor prezenta la urne pentru a doua oară în decurs de o lună. Doi candidați puternici se întâlnesc în cel de al doilea tur de scrutin în urma căruia unul dintre ei va fi ales președinte al statului semi-colonial Pauperia.

Personaje

(în ordinea intrării în „scenă”):

Grigore Cavalcan

Șoferul

Domnul Detectiv

Membrii de partid

Patru reporteri

Sergiu Pavelin

Ștefan Rapass

Vasile Comănescu

Doi activiști

Septimiu Staviuc

Petrică

Tipa

Șoferul lui Staviuc

Cornel

Doamna Cavalcan

Tabloul I

Palatul Parlamentului. În prim-plan, holul principal în care sunt întâmpinați oaspeții de onoare și personalitățile politice dominante. Draperiile erau trase, o liniște deplină străbătea întreaga construcție-mastodont. Lumina zilei se lăsa îndelung așteptată. Întuneric matinal.

Scena 1

Grigore C., Șoferul

Grigore Cavalcan pătrunse în holul mare și aprinse toate luminile. Șoferul acestuia mergea în spatele său. Cei doi se îndreptau hotărâți spre Sala Unirii, urcând scările de marmură, timp în care Cavalcan își verifica încontinuu telefonul mobil.

GRIGORE C.(cu voce tare, ca să-l audă șoferul său, care mergea în spatele acestuia, la o distanță destul de mică): Niciodată această clădire uriașă n-a stat cu luminile stinse peste noapte. Cică trebuie să facem economie. Păi cum să facem economie? A avea o economie n-are nimic de-a face cu a face economie! S-a votat o lege prin care… Ahhh, mama lor de envaironmentaliști!…

ȘOFERUL: Vă înțeleg…

GRIGORE C. (se întoarse către șofer): Ai închis ușa principală?

ȘOFERUL: Da, domnule Cavalcan!

GRIGORE C. (căscând): Bravo.

ȘOFERUL (pe un ton ezitant): Scuzați-mi indiscreția: la cât o să înceapă ședința?

GRIGORE C.: (puțin mirat de această întrebare): Cam într-o oră. Suntem singuri acum. Mai întâi trebuie să mă întâlnesc cu cineva aici. Aștept un telefon urgent. Sper că nu ți-am stricat planurile duminicale (rosti aceste cuvinte cu un zâmbet sadic în mijlocul feței).

ȘOFERUL (pus în încurcătură): Nu, domnule Cavalcan, Doamne ferește! Cum aș putea…

GRIGORE C.: Bine, bine, lasă astea!

ȘOFERUL (recuperându-și aerul încrezător): Nu vreți să cobor până la poartă, ca să-i spun portarului să-i deschidă persoanei pe care o așteptați? Nu de alta, dar n-o să-i dea voie să intre și-o să trebuiască să coborâți Dvs. pentru a-i da OK-ul…

GRIGORE C. (afișând o expresie de parcă își spunea în sine „vulpe vicleană!”): Da, ar fi o idee bună! Du-te și spune-i să-l lase să intre în curte pe… domnul detectiv.

ȘOFERUL (nemulțumit că nu află mai multe): Da, să trăiți!

(Grigore Cavalcan își scoase din nou telefonul mobil din buzunar și căută numărul detectivului prin noianul de contacte, apoi își plimbă degetele mari pe ecranul policrom al telefonului. În sfârșit, după ce găsi numărul, selectă „Call”.)

GRIGORE C. (pe un ton ferm): Salut, meștere! Ia zi-mi, ai găsit ceva?

DETECTIVUL (pus pe șotii): „Salut, Măria Ta! He! He! He! Stai că vin acum la tine, sunt în mașină! O să-ți placă ce-o să vezi! Mi-e mi-a plăcut enorm! Am dat și una mică de asezonare!”

GRIGORE C.: Ce vrea să însemne asta?

DETECTIVUL: „Las’ că o să-ți dai tu seama în curând!”

GRIGORE C.: Vezi, să-i zici portarului că ești „domnul detectiv” și că trebuie să te întâlnești cu mine de urgență!

DETECTIVUL: „Roger!”

GRIGORE C.: Hai, pa! Te aștept!

DETECTIVUL (cu un aer șugubăț): „Papaceao!”

(Șoferul își făcu apariția fredonând printre buze un cântec vechi, de la mama lui.)

GRIGORE C. (luându-l de sus): Gata, ți-ai dus sarcina la bun-sfârșit?

ȘOFERUL (vădit deranjat de faptul că era luat peste picior): Haideți, domnule Cavalcan, nu mai râdeți de mine… Da, i-am comunicat portarului ce are de făcut. Mai mult de-atâta…

GRIGORE C.: Hai, mă’, vino-ncoa (punându-și brațul pe după umărul acestuia), că glumeam cu tine. Știi că nu mă pot dispensa de serviciile tale!

ȘOFERUL (roșind ca o școlăriță inocentă): Vă mulțumesc, domnule președinte!

GRIGORE C. (zâmbind și privindu-l pe interlocutorul său cu o expresie iertătoare): Vine și vremea noastră, băiete, vine și vremea noastră! Până atunci, du-te până la cel mai apropiat supermarket non-stop și cumpără cinci baxuri de apă minerală, cinci de apă plată, neapărat la doi litri, și ceva de ronțăit. Ia-ți și ție ceva de mâncare, ce vrei (îi înmână o hârtie de 200 de u.m.). Ai grijă să vii înapoi până la ora șase și zece!

ȘOFERUL: Nu-ncape nicio îndoială!

Domnul Detectiv intră pe ușă chiar înainte ca șoferul să iasă, cei doi se salutară cordial, apoi cel dintâi îl urmă pe Grigore Cavalcan într-o sală de conferințe.

Scena 2

Grigore C., domnul detectiv, fără șofer

O sală încăpătoare, cu o masă de conferințe situată în centru, multe scaune de jur împrejurul mesei, detalii luxoase. Grigore Cavalcan și domnul detectiv pătrund în această sală și pornesc o discuție amicală.

GRIGORE C.: Hai că te-am așteptat ca pâinea caldă! Ai ceva interesant pentru mine?

DETECTIVUL (înfățișând o freză a la Elvis și o alură comică): Ți-am zis să te ții bine, nu? Hai că-ți mai zic o dată… Fii antenă… !

GRIGORE C. (tremurând de nerăbdare): Eu cred că tu faci intenționat! Treci la subiect!

(Domnul detectiv, cum stătea lângă Grigore Cavalcan, amândoi rezemați de masa de conferințe, își aruncă servieta pe masă și scoase un CD într-o carcasă transparentă.)

GRIGORE C. (luat prin surpriză): Ce reprezintă aceasta??

DETECTIVUL: Stai că-ți arăt imediat! Ai un laptop la îndemână? A, uite-l acolo! Se poate, nu?

GRIGORE C. (cu o amabilitate nedisimulată): Da, sigur, te rog!

(Domnul detectiv porni laptop-ul, selectă tot ce era de selectat, introduse CD-ul în DVD-ROM și așteptă ca acesta să se încarce.)

DETECTIVUL: Așa-s eu, mai de modă veche… umblu cu CD-uri după mine.

GRIGORE C. (cu o expresie de om dezamăgit): Băi, știam eu că ești un golan și jumătate (dându-i un pumn prietenește în brațul stâng). Vreau să-mi zici ce-ai găsit, nu să ne uităm la filme porcoase!

DETECTIVUL (degajând o inocență perfidă): Păi, asta am găsit! Nu-ți ajunge?

GRIGORE C. (deja furios): Vreau să-mi spui ce-ai găsit compromițător la adresa contracandidatului meu!

DETECTIVUL (indicând cu degetul chipul împricinatului pe ecranul laptopului): Păi, uite-l aici! A vrut să sărbătorească înainte de vreme! Da’ uite că nu știi niciodată cine sare din boschete! E Septimiu Staviuc cu o reputată, sau mai bine zis repurtată, și stimabilă doamnă politician, care se întâmplă să nu fie și soția dumnealui! Comprende??

(Grigore Cavalcan rămase interzis de-a binelea, nu știa cum să reacționeze, pentru că, mai mult ca sigur, nu se așteptase la o astfel de descoperire. Un zâmbet rătăcit începea să i se contureze în miezul feței, ca atunci când te dezmeticești după un eveniment uluitor.)

GRIGORE C.(jubilând): Ah, vulpe bătrână! Știam eu că n-ai să mă dezamăgești! Dar este minunat! Adulter?! Totuși, cum se poate una ca asta? Sincer, nu-mi vine să cred! Dar aceasta este o greșeală de începător, ceea ce nu-l caracterizează pe Staviuc!

DETECTIVUL: Da, avea niște bodyguarzi proțăpiți la reședința stimabilei amante, unul postat la intrarea din față, altul la intrarea din spate, dar i-am anesteziat repede! Nici n-au știut ce i-a lovit! Curat cloroform!

GRIGORE C. (mai vivace ca oricând): Bravo, domnul meu! Dacă ar fi toți oamenii ca tine…

DETECTIVUL (aproape autoironic): Păi, n-ar fi bine deloc! Cine-ar mai spăla pe jos? Ha! Ha! Ha!

GRIGORE C. (antrenat de glumele interlocutorului său): Ha! Ha! Ha! Corect! Tu sigur nu! Ha! Ha! Ha!

DETECTIVUL: Uită-te-ncoace la mine! Eu spăl pe jos cu ei, dar mai mult de-atât, NIET! Nu bag mâna în foc pentru nimeni nici picat cu ceară, darămite să trebuiască să stau toată ziua cu mâna în apă! Ha! Ha! Ha!

GRIGORE G. (temperându-și entuziasmul): Bine, bine, am glumit destul!… Să ne despărțim acum, că avem multă treabă. Ia stai așa! Ai zis ceva la telefon, acum mi-am amintit, ceva de-o asezonare! Înseamnă ce cred eu că înseamnă?

DETECTIVUL: Gicule, nu știu dacă mă înțelegi… eram și eu singur, într-o ipostază parcă prea jenantă pentru a nu deveni un participant indirect la acțiunea celor doi porumbei, măcar așa, mă înțelegi tu, de la distanță… de complezență! Wireless, cum zic tineri! Ha! Ha! Ha!

GRIGORE C.: Scârbos!

DETECTIVUL: N-am ponegrit carcasa CD-ului! Stai liniștit, doar știi că sunt mai strict ca bunica lui Pazvante Chioru’ atunci când vine vorba de igiena corporală, mai ales de cea manuală!

GRIGORE C. (vădit deranjat de obiceiurile interlocutorului său): Hai, că te rețin mai mult decât e cazul! Oricum, și eu mai am de făcut câte ceva pe-aici! Ținem legătura! Rămân dator vândut! După ce câștig alegerile, te așteaptă niște surprize! Pa! Să auzim de bine!

DETECTIVUL: Abia aștept! Succes astăzi! Ce mai, nici nu mai ai nevoie de succes! La norocul tău! Baftă! Vorbim!

Domnul Detectiv ieși din încăpere și părăsi Palatul Parlamentului. Grigore Cavalcan încuie ușa sălii, se așeză pe unul dintre scaunele directoriale, amplasându-și laptop-ul în poală, pentru a analiza în liniște filmarea cu cei doi îndrăgostiți politic, și adormi de-atâta entuziasm.

Scena 3

Grigore C., membrii de partid

Sala Unirii era deja plină. Toți ajunseseră mai devreme cu aproximativ zece minute pentru a nu rata începutul ședinței secrete, care fusese stabilită cu doar o zi în urmă de către Grigore Cavalcan. Acesta, lăsându-se în plata somnului, întârziase nepermis de mult.

GRIGORE C. (fugind prin Palatul Parlamentului ca un veritabil atlet, se întâlni cu șoferul): Hei, bătrâne! Am întârziat mult? Sunt toți în sală?? Nu înțeleg cum de-am adormit și nici cum de-am putut dormi atât de adânc! De ce n-ai venit să mă trezești?

ȘOFERUL (cu un aer de om vinovat): V-am căutat prin toate sălile până la etajul trei, apoi m-am oprit, din moment ce nu avea sens să fiți mai sus de atât.

GRIGORE C.: Am fost în sala de conferințe, în sala mică pe care am inaugurat-o de curând. (Ridicându-și de pe jos paltonul pe care-l scăpase din neatenție) Na c-am șters și praful!

ȘOFERUL (puțin iritat, oferindu-se să-l elibereze pe Cavalcan de povara paltonului și-a servietei): Era încuiată, domnule Cavalcan! Am și bătut la ușă! Se poate… Dați-mi mie paltonul și servita, domnule Cavalcan, se poate să le cărați dumneavoastră cât timp sunt prin preajmă?

GRIGORE C.: Ce-a fost, a fost! Hai mai bine să facem acum ce mai putem, adică să-i dăm bice! Spre Unirii!

(Cei doi păreau destul de agitați și porniseră într-un sprint turbat prin marele hol al Palatului. Odată ajunși în Sala Unirii, aceștia adoptară brusc un aer sobru, nelăsând să se vadă efortul fizic pe care l-au depus pentru a ajunge acolo.)

GRIGORE C. (către șofer): Agață-mi, te rog, paltonul în cuier și pune-mi servieta pe pupitru. Eu merg până la toaletă.

ȘOFERUL: Da, să trăiți!

GRIGORE C.(văzând sticlele de apă pe masa de protocol): A, bun! Văd că ai cumpărat ce ți-am cerut și le-ai și așezat unde trebuie și la timp! Merci, bătrâne! Ți-a rămas ceva rest?

ȘOFERUL (întinzându-i o bancnotă de 50 u.m.): Doar atât!

GRIGORE C.(luând bancnota și îndesând-o în buzunarul de la spate al pantalonilor): Bun! Hai că am ieșit puțin, că mă omoară vezica! Așază-te și tu undeva prin spate. Pe mai încolo!

ȘOFERUL (aproape să ducă mâna la frunte): Să trăiți!

(Grigore Cavalcan ieși în fugă, pentru că deja întârziase aproape o jumătate de oră. La întoarcere, acesta se așeză la pupitru și îi rugă pe colegii săi să facă liniște, nu înainte de a-și cere mii de scuze pentru întârzierea inoportună, dar necesară.)

GRIGORE C.: Stimați colegi, stimată audiență, știm cu toții prea bine că ne aflăm la finalul acestei campanii prezidențiale, și, înainte de a trece la subiect, de a vă dezvălui în exclusivitate ultimele noutăți, vreau să vă mulțumesc tuturor pentru devotamentul și profesionalismul de care ați dat dovadă în îndeplinirea sarcinilor ce v-au fost alocate la începutul campaniei! Vă sunt pe deplin recunoscător!

(O mare de aplauze învăluise întreaga sală, pătrunzând în fiecare colț și îmbrățișând corpurile de mobilier, scaunele, pupitrele, lojele, oamenii, microbii și bacteriile de parcă brațele aplaudacilor căpătaseră elasticitate și pluteau prin întreaga încăpere ca un păienjeniș de liane ce-și gratulau rădăcina dătătoare de viață.)

GRIGORE C.: Stimați colegi, stimată audiență! Să nu credeți că v-am trezit cu noapte în cap pentru a vă povesti cine știe ce bazaconii fără nici un pic de relevanță! Nici vorbă! Știu că este ora 6.45, dar știu și că într-un sfert de oră se vor deschide urnele de vot, la care ne vom prezenta și noi negreșit după ce vom fi terminat cu această ședință, care este mai mult un prilej pentru domniile voastre de a afla deznodământul acestui tur de scrutin chiar înainte de a fi început!

(Toți au început să șușotească și să se foiască în scaunele lor privilegiate. Grigore Cavalcan plantase sămânța curiozității în mințile lor cvasiadormite. Acesta deschise servieta, scoase un CD și îl puse pe masă.)

GRIGORE C. (luând discul de pe pupitru și ridicându-l deasupra capului): Acest disc va decide soarta campaniei prezidențiale în favoarea subsemnatului!

UN SENATOR: Ce conține CD-ul? (Se auzi din primele rânduri)

GRIGORE C.: Răbdare, bunii mei prieteni! Vă voi dezvălui numaidecât natura acestui disc! Datorită unui foarte bun prieten de-al meu, detectiv de profesie, avem aici dovada inexpugnabilă care stă mărturie pentru adevărata structură de caracter a viitorului nostru fost președinte! Prietenul meu detectiv a reușit să înregistreze câteva momente fierbinți pe care viitorul nostru fost președinte le-a întreținut cu o stimabilă doamnă din partidul pe care-l conduce din umbră! Adulter! Ați auzit bine, bunii mei prieteni, adulter!

MULȚIMEA ÎN COR: Adulter!

(Un cor de șușoteli aprinsese atmosfera de victorie care se așternuse peste scăfârliile politicienilor și peste toate scaunele și pupitrele din acea încăpere.)

GRIGORE C.: Așa este, dragii mei prieteni! Adulter! De-aceea v-am chemat în această dimineață fructuoasă, în acest ajun al victoriei mele, pentru a împărtăși cu domniile voastre în exclusivitate această veste minunată (deși informația valoroasă îi parvenise acestuia după ce-a solicitat întrunirea, minciuna nu este mai prejos de adevăr în fața faptelor peremptorii)!

UN DEPUTAT (se auzi din audiență cu o voce tremurândă): Adulter!

GRIGORE C.: Așa este, bunii mei prieteni! Adulter! Iată cum vom proceda. Veți merge la urne, veți vota – eu o să trec mai întâi pe la băieți, ca să le înmânez această minunăție, iar la ora 9:30, ora jurnalului de dimineață, votanții vor afla cine este cel care i-a condus atâția ani!

PRIMUL SENATOR (puțin circumspect): Și credeți că postul nostru de televiziune va fi suficient pentru diseminarea acestei vești minunate în rândurile votanților?

GRIGORE C.: Ați pornit de la un adevăr, noi nu deținem decât două posturi de televiziune, dar la fel și concurența, ceea ce înseamnă că posturile neafiliate vor prelua imediat această știre, de dragul raiting-ului. Desigur, nu mai luăm în calcul și faptul că posturile noastre sunt cele mai vizionate la nivel național, drept care nu mă înșel dacă spun de pe-acum că ne vom bucura de-o acoperire fără precedent! Lupta s-a dat întotdeauna, bunii mei prieteni, pe ultima sută de metri, și diferența a fost făcută de votanții indeciși, aceia care nici în dimineața zilei în care au loc alegerile nu știu cu cine votează, dar pornesc televizorul, analizează, se frământă, vor să fie alături de concetățenii lor, nu se pot decide, dar au cele mai bune intenții și, până la urmă, se decid în funcție de cine joacă mai bine cărțile! Ieri a fost momentul de glorie al lui Staviuc, mai precis aseară, în cadrul dezbaterii „oficiale”, când m-a învins la mustață pentru că a avut o armată de PR-iști mai competenți. Nu-i nimic! Ieri a fost șah la rege, bunii mei prieteni! Astăzi, în schimb, o să fie MAT la președinte! Dar să nu ne mai întindem la vorbă, căci vorba lungă… Știți ce aveți de făcut!

(Toți se ridicară încântați, urmând cu sfințenie cursul dictat de noua întorsătură a lucrurilor. Șoferul se duse la Cavalcan pentru a împărtăși cu acesta propriile opinii și frământări.)

ȘOFERUL: Minunat discurs, domnule președinte! De-a dreptul… mi-a ajuns fix aici (bătându-se cu pumnul în piept)

GRIGORE C. (notând ceva într-un carnețel, ridicând capul din foile caietului și lansând priviri tăioase către șoferul său): Nu-mi mai spune așa, să nu cobim! (Privind din nou în carnețel) Dar da… să sperăm că și ceilalți au fost la fel de impresionați ca tine.

ȘOFERUL (cu o ingenuitate puerilă): Păi nu sunteți președintele partidului?

GRIGORE C. (iritat): Hai, lasă-te de glume, că avem multă treabă!

ȘOFERUL (încercând să schimbe subiectul): I-ați dat gata, domnule… (o scurtă ezitare) Cavalcan. S-a văzut pe chipurile lor! I-ați mobilizat de nu s-au văzut!

GRIGORE C. (serios): Hai, pe cai, du-mă la Orizontul 1!

ȘOFERUL: Așteptați puțin. Cu apa aceea care a rămas ce facem? (Arătând cu indexul înspre sticlele așezate pe masa de lângă pupitrul de discursuri) Mai mult de jumătate din cât am cumpărat a rămas nebăută. O lăsăm așa acolo?

GRIGORE C. (pe picior de plecare): Ia-o tu acasă, dar mai târziu. Acum ne grăbim!

Cei doi părăsiră ultimii Sala Unirii și, implicit, Palatul Parlamentului.

Tabloul II

Orașul fierbea. Știrile clocoteau. Străzile erau împânzite de autovehiculele posturilor de televiziune. Circul ambulant se mutase din marea clădire a marii populații în stradă, mai exact la secțiile de votare din toată țara, accentul punându-se, desigur, pe cele din capitală. Și apoi din stradă, printr-un veritabil fenomen de reflexie, circul era proiectat cu succes pe micile ecrane.

Scena 1

Sergiu P., Ștefan R., Vasile C., patru reporteri

Colegiul Național Maximilian Galeriu din capitală. Toată crema jurnalisticii paupere se afla deja acolo, în fața celei mai titrate instituții de învățământ liceal din întregul stat, în așteptarea politicienilor. Nimeni nu scăpa neintervievat. De îndată ce politicienii sosiră, crema sări ca din tun.

REPORTERUL 1: Domnule Pavelin, domnule Pavelin, cine credeți c-o să câștige alegerile? Îi țineți pumnii domnului Cavalcan? Pe cine puneți ștampila?

SERGIU P. (iritat, grăbind pasul, cu reporterii în urma lui): Votul este secret, nu? În orice caz, mă voi decide la fața locului (voia să-și ascundă zâmbetul ironic, însă îi era aproape imposibil). O să câștige cine merită, nu? Sigur c-o să-i țin pumnii domnului Cavalcan, doar m-am implicat în mod activ în campania sa electorală, suntem colegi de partid etcetera.

REPORTERUL 1 (în spatele acestuia): Am observat că aseară domnul Cavalcan nu s-a simțit prea bine la dezbaterea dintre acesta și domnul Staviuc. Să sperăm că astăzi dumnealui va fi, totuși, în apele sale. Ce părere aveți?

SERGIU P. (întorcându-și umerii,cu o tonalitate gravă): Nu pot să vă spun decât atât: astăzi va avea o prestație de zile mari! Atât!

REPORTERUL 1: Vă mulțumesc, domnule Pavelin, o duminică frumoasă!

SERGIU P. (punând piciorul pe prima treaptă a scărilor de la intrarea în colegiu): Și dumneavoastră!

(Într-o altă parte, pe trotuarul opus, 3 reporteri îi adresau întrebări vicepreședintelui partidului.)

REPORTERA 2: Domnule Rapass, care credeți că sunt șansele ca domnul Cavalcan să urce în grația votanților pentru a-i lua domnului Staviuc un procent de 2% din votanți, acum, pe ultima sută de metri?

REPORTERUL 3: Domnule Rapass, cum vedeți această cursă strânsă între colegul dumneavoastră de partid și domnul Staviuc?

ȘTEFAN R.: Sunt șanse reale ca domnul Cavalcan să revină la cârma acestui al doilea tur de scrutin. Nu se știe niciodată. După cum am mai spus și în alte rânduri, sondajele de opinie au o valoare… așa… mai mult ilustrativă. Nu știu ce pot să spun despre lupta strânsă dintre cei doi candidați la funcția de președinte… mai mult decât că amândoi sunt oameni de calitate! Au calibru, nene, nu jucărie!

REPORTERUL 4: Puneți oboseala domnului Cavalcan din ultimele zile pe seama acestei întreceri acerbe? V-ați așteptat la o astfel de prestație din partea domnului Staviuc și a partidului simpatizant?

ȘTEFAN R.: Sigur că da, tot ce este posibil, doar ați văzut și dumneavoastră că ambii s-au ridicat la înălțimea așteptărilor! Lupta este strânsă, câștigătorul încă n-a fost desemnat. Vă mulțumesc! Să auzim numai de bine!

REPORTERA 2: Succes!

REPORTERUL 3: Toate cele bune!

REPORTERUL 4:  Numai bine! Vă mulțumim!

(Întorcându-se la limuzina cu care sosiseră, aceștia începeau să-și exprime pe rând îngrijorarea pentru absența lui Grigore Cavalcan. Colegii lor de partid încă nu ieșiseră de la urne. Limuzinele îi așteptau.)

SERGIU P.: Voi ați primit vreo veste de la Cavalcan? Nu l-am văzut prin preajmă, deși aici votează și el!

ȘTEFAN R.: Nu, nu am absolut nicio idee…

VASILE C.: Ia stați așa că-l sun eu!

(Acesta din urmă duse telefonul mobil la ureche și, după o așteptare zadarnică de câteva zeci de secunde, îl întâmpină căsuța vocală și se lăsă păgubaș.)

VASILE C: Nu răspunde. Ciudat!

SERGIU P.: Bine, la ce-am asistat mai devreme, nici nu m-aș mira să se fi dus acasă, după ce-a predat CD-ul, ca să se îmbete! Nici nu mai trebuie să voteze!

ȘTEFAN R.: Mda, înțeleg ce zici, dar n-ar fi bine! Totul trebuie jucat CA LA CARTE! Oamenii trebuie să-l vadă, trebuie să apară încrezător și tranșant, cu un aer de învingător, dacă vrea ca efectul mobilizant să aibă și o scânteie de pornire! Hai că vedem noi! Șofer, du-ne la sediul partidului.

Limuzina în care se aflau cei trei membri ai Partidului Pentru Un Trai Mai Bun, plus încă doi, porni în trombă. Pe drum se întâlniră cu Grigore Cavalcan, care le semnaliză prezența sa pe sens opus cu luminile de întâlnire ale automobilului ce-l conducea pe acesta la Colegiul Național Maximilian Galeriu.

Scena 2

Grigore C., cei patru reporteri

Reporterii zăboveau în autovehiculele amplasate de-o parte și de cealaltă a carosabilului, în dreptul Colegiului Național Maximilian Galeriu, așteptând peștele cel mare ce părea că nu mai vrea să muște momeala. La sosirea acestuia, după o așteptare asiduă, toți reporterii ieșiră de pretutindeni ca gândacii după dezinsecție.

GRIGORE C. (ieșind din automobilul cu care venise la urne): Vă rog, oameni buni, vă rog să nu vă înghesuiți. E loc pentru toată lumea! Vă răspund la toți. Haideți, pe rând, să demonstrăm că am intrat și noi, în sfârșit, în rândul lumii civilizate. Voi stați acolo mai în spate, voi veniți spre mine; așa, tu, băiatul cu camera de luat vederi, stai în partea aia și surprinde-mi profilul din partea stângă – același lucru este valabil pentru voi toți, domnilor cameramani (dădea indicații scenice ca un adevărat regizor)! Gata, să începem!

REPORTERUL 1: Domnule Cavalcan, vă simțiți pregătit pentru această zi? Luați în calcul posibilitatea unui eșec în fața contracandidatului dumneavoastră? Ce aveți să le transmiteți celor de acasă care ne urmăresc la această oră?

GRIGORE C.(foarte încrezător): Mă simt mai pregătit ca niciodată, domnule dragă! M-am trezit așa cu un sentiment plăcut, plin de optimism și încredere. Astăzi o să se scrie o pagină de istorie! Astăzi o să câștige nu cel mai puternic, nu cel mai inteligent, ci acela care este cel mai corect, cel mai onest, cel mai familist, așa cum se prezintă majoritatea oamenilor de bună credință din această țară! Sigur, nu exclud posibilitatea ca eu să nu câștig această cursă prezidențială: se pot întâmpla multe lucruri, tot ce ne trece nouă prin cap se poate întâmpla la orice oră – doar este vorba aici de cadrul probabilistic limitat al percepției umane, adică nu ne putem imagina imposibilul! Dar am un feeling că balanța se va înclina în favoarea mea! Ce să le spun celor de-acasă… ? Un singur mesaj am pentru ei: să voteze așa cum le dictează conștiința! Și să iasă la vot – Democrația este în mâinile lor!

REPORTERA 2: Și colegii dumneavoastră degajau aceeași atitudine plină de încredere, v-a mai rămas vreun AS în mânecă? Să ne așteptăm la o surpriză?

GRIGORE C. (cu zâmbetul pe buze): Domnișoară, viața este plină de surprize! Nu trebuie decât să știm să le gestionăm! Tot ce-am avut de spus sau de făcut am spus sau făcut în decursul acestei campanii electorale. Nu mai vreau să subliniez decât un singur lucru: votul fiecăruia contează, doar împreună vom putea fi mai buni!

REPORTERUL 3: Credeți că prestația dumneavoastră de ieri seară va atârna greu de soarta acestor alegeri? Postul de televiziune Paradigma TV l-a declarat deja pe domnul Staviuc noul președinte al Pauperiei! Cum comentați?

GRIGORE C.: Panta Rhei, domnule reporter, Panta Rhei! Trecutul să rămână trecut și noi să ne vedem de treburile noastre! Știți și dumneavoastră vorba aia, câinii latră, ursul merge! Îi invit pe cetățeni să decidă soarta acestei campanii electorale!

REPORTERUL 4: Ce-aveți să le spuneți susținătorilor dumneavoastră care ne privesc chiar în această clipă?

GRIGORE C.: Rămâneți cu mine!

Acesta își croise drum prin marea de reporteri și ajunse, într-un final, în cabina de vot unde cu o mână luă ștampila și o puse pe propriul nume, în timp ce mâna cealaltă și-o plasase strategic pe inimă parcă recitând în gând imnul Pauperiei.

Intermezzo

Ora 9:30. Majoritatea cetățenilor deșteptați erau cu ochii pe cei doi candidați. Cu mici excepții, televizoarele stăteau deschise pe posturile Paradigma TV, deținut de Septimiu Staviuc, și Orizontul 1, deținut de Grigore Cavalcan. Pe postul Orizontul 1, buletinul de știri obișnuit este întrerupt pentru un „breaking news”.

PREZENTATOAREA: Stimați telespectatori, acum o știre de ultimă oră: mi se comunică în cască faptul că postul nostru de televiziune a intrat în posesia unei filmări realizate de un cameraman amator cu ajutorul propriei tablete, care ni-l înfățișează pe actualul președinte al Pauperiei în ipostaze indecente alături de o tânără blondă din fostul său partid, PFU (Partidul Forțelor Unite). După cum puteți vedea, domnul președinte nu se dă în lături atunci când e vorba să sărbătorească viitoarele sale reușite alături de fostele pasiuni (și analiza faptei dezvăluite continuă în aceeași notă strunit ironică și persiflatoare).

Tabloul III

Ziua respectivă se apropia de final; fusese una lungă. Pe buzele oamenilor nu era decât adulterul lui Staviuc. Prezența la vot era una ridicată, 65% din cetățenii cu drept de vot. La sediile celor două partide rivale toată lumea făcea tot ce putea pe ultima sută de metri. Grigore Cavalcan vs. Septimiu Staviuc. Lupta continua, deşi balanţa era înclinată în favoarea celui dintâi.

Scena 1

Doi activiști, Grigore C.

Sediul de campanie al Partidului Pentru Un Trai Mai Bun. O marea sală de festivități. Confeti, sticle de vin spumant, pahare ciocnindu-se în aer, prăjituri de toate felurile – sărbătoare în toată regula. Într-un colț, doi activiști discutau despre alegerile care tocmai se încheiaseră în țară.

ACTIVISTUL 1 (punându-și paharul pe masă și zâmbind malițios): Ia uite-o pe Ecaterina ce mai țopăie pe-aici!

ACTIVISTUL 2: Da, e în culmea fericirii. Stai să vezi când o primi cașcavalul, atunci să te ții! Cutremurul din ’77 a fost mic copil pe lângă ce-o să producă bâțâielile ăsteia!

ACTIVISTUL 1 (răzând): Atunci o să facă bungee-jumping de jos în sus. Poate avem noroc și o să cadă în cer!

ACTIVITUL 2 (cu o mină gravă): Atunci o să mă împușc eu!

ACTIVISTUL 1 (adoptând o postură serioasă la rându-i): Hai, frate, ce-ai cu ea? E simpatică. Las-o, gata, a trecut, bucură-te de banii pe care i-ai câștigat și nu te mai uita în urmă.

ACTIVISTUL 2: O laie! Ce mai șefă de campanie! Ne-a cocoșat pe toți cu sfaturi, sfaturi, sugestii, recomandări și alte bazaconii! Așa e când ești fata lu’ tata!

ACTIVISTUL 1: Hai să nu mai discutăm despre asta. Apropo, am să-ți dau o veste bună și una proastă.

ACTIVISTUL 2: Aaa…

ACTIVISTUL 1: Astăzi m-am despărțit de soție. Adică ea a decis să mă părăsească…

ACTIVISTUL 2: Ah, îmi pare rău să aud asta… Cine-ar fi crezut, nu? Deh, așa e acum în zilele noastre, când, deși legăturile dintre oameni sunt mai flexibile, paradoxal, acestea se rup mai repede. Cei la care ajungem să ținem intră și ies din viețile noastre de parcă am fi într-o piesă de teatru în care decorurile și personajele se schimbă constant, cortina căzând fix atunci când te aștepți mai puțin. Lasă, o să treacă și asta, ca multe altele! Și vestea bună?

ACTIVISTUL 1: Păi asta este vestea bună! Ha! Ha! Ha! Vestea proastă este că va trebui să te muți cu mine, să stăm împreună ca pe vremea studenției. O să fie mișto, o să vezi. Și să știi că apreciez cuvintele tale de încurajare. Ai dreptate!

ACTIVISTUL 2: Asta-i bună! De ce să mă mut cu tine? Va trebui… ? Nu înțeleg de unde și până unde…

ACTIVISTUL 1: În primul rând, pentru că suntem prieteni de-atâta amar de vreme și am nevoie de cineva cu care să stau; măcar o lună până găsesc un coleg de apartament pe care să-l țin cu chirie, în al doilea rând, îmi ești dator vândut – știi tu despre ce vorbesc –  și, în al treilea rând, nu pot să locuiesc singur, mă apucă toți dracii… Ei, ce zici?

ACTIVISTUL 2: Nu poți s-o aduci pe mândra cealaltă la tine?

ACTIVISTUL 1: Cum s-o aduc? E prea mică pentru asta! În plus, ar strangula-o maică-sa cu cablul de alimentare al fierului de călcat!

ACTIVISTUL 2: Mă mai gândesc. Eu stau deja cu cineva în chirie, doar știi prea bine. Să văd… dacă găsesc pe cineva în timp util să-mi ocupe locul pentru o lună sau două.. Nu știu, vedem!

ACTIVISTUL 1: Bine, reflectează asupra propunerii mele și dă-mi un răspuns cât mai repede posibil. Hai să mergem și noi alături de ceilalți! Să sărbătorim, ce dracu’! (ridică paharul de șampanie în semn de toast)!

ACTIVISTUL 2: Da, hai să uităm de neajunsurile vieții și să ne orientăm atenția asupra petrecerii! În cinstea noului președinte (dădu tot paharul pe gât)!

ACTIVISTUL 1: Vezi că încă nu s-au numărat toate voturile. Trebuie să mai așteptăm un pic! Apropo de asta, oare pe unde-o fi Cavalcan?

ACTIVISTUL 2: Se plimbă de acolo până acolo, nu stă nicio secundă. Mai devreme părăsise sediul și se duse dracu’ știe unde. Pana mea… Cică trebuie să vina dintr-un moment într-altul pentru a le ține oamenilor lui un discurs de învingător. Dar asta să n-o spui la nimeni, am aflat din surse sigure. (Își duse arătătorul la gură) Șșșșșttt!

(Cei doi se alăturară mulțimii de petrecăreți. Șampania curgea, petrecerea abia începea, deasupra participanților planând o veselie de nedescris. Se felicitau, ciocneau pahare, râdeau, zâmbeau, râdeau în hohote – totul era permis în ajun de victorie. Toți erau în așteptarea sărbătoritului. Unul dintre consilierii lui Cavalcan intră în sală gâfâind pentru a le comunică faptul că domnul Cavalcan avea să-și facă apariția dintr-un moment într-altul. Totul trebuia să fie perfect – liniște, în primul rând.)

GRIGORE C. (intrând în uralele echipelor sale de campanie): Dragi prieteni, nu merit să fiu primit cu astfel de onoruri… încă! Nu vreau să vă rețin prea mult! Nu vreau să vă stric petrecerea – sper că vă simțiți minunat, eu sigur pot să jur cu mâna pe inimă că sunt în al nouălea cer! – și nici nu vreau să amân prea mult inevitabilul… (ridicând cele două mâini și zâmbind generos) Am câștigat! Da! Avem rezultatele parțiale! Am câștigat și nimic nu se mai poate întâmpla! (O ploaie de aplauze și o mare de fluierături inundau întreaga încăpere) Atenția și implicarea de care dați dovadă mă înduioșează, am fost împreună până acum și vom rămâne împreună pentru cel puțin 5 ani! Sunt al vostru și voi sunteți ai mei! Împreună vom clădi un viitor mai bun pentru țărișoara noastră! (O lacrimă i se aprinse în colțul ochiului stâng și vocea îi tremură puțin)

UN CONSILIER (din spatele lui Cavalcan, apropriindu-se discret de acesta, în șoaptă): Țineți minte, lacrimile trebuie să vi le păstrați pentru televizor. Acum lăsați-o mai moale.

GRIGORE C. (întorcând puțin capul, tot în șoaptă): Bine, bine…

MAI MULTE VOCI LA UNISON (din spatele încăperii): Discurs! Discurs!

GRIGORE C. (satisfăcut de propria-i persoană): Nu am ce să vă mai spun în afară de cele menționate anterior. În aproximativ un sfert de oră este programată apariția mea la TV, așa că vă rog pe toți să veniți în curtea sediului de campanie, să scandați cu toții, să aplaudați, să strigați (modificându-și vocea și piperând-o cu inflexiuni înalte astfel încât să se înțeleagă că strigă) „Cavalcan! Cavalcan!”, să ridicați bannere în aer, v-au pregătit băieții mei pancarte, acolo putând, de asemenea, asculta discursul pe care-o să-l rostesc în fața camerelor de luat vederi. Voi face câteva pauze în anumite momente cheie, atunci vreau ca voi să aplaudați. Sunteți cu mine, prieteni??

(Sala explodă și toți începură să dea curs sugestiilor lui Cavalcan înainte de vreme „Cavalcan, Cavalcan, Cavalcan!” Strigau, fluierau, se mai auzeau câteva pahare ciocnindu-se în aer.)

GRIGORE C.: Așa, așa! Dar nu acum, păstrați-vă pentru când o să apărem la televizor! Deja mă așteaptă aproximativ o sută de oameni afară, aplaudaci plătiți cu ziua, dar vreau să fiți și voi alături de mine, așa cum ați fost și până acum. După ce-o să se încheie transmisiunea în direct, vă puteți întoarce aici ca să sărbătoriți în continuare!

(De undeva din spatele grupului format din zeci de persoane, primul activist ridică mâna pentru a-și exprima nelămuririle.)

GIRGORE C.: Da, dumneavoastră, domnul din spate cu mâna ridicată, vreți să spuneți ceva?

ACTIVISTUL 1: Voiam să știu… când o să avem rezultatele oficiale?

GORGORE C.: Momentan nu le avem decât pe cele parțiale, care spun că am fost votat de 50,3% din votanți, însă această campanie electorală n-are cum să-mi scape printre degete. Totu-i aranjat. Rezultatele oficiale ne vor fi comunicate în jurul orei 2 noaptea. Mâine dimineață vor apărea în toată presa.

ACTIVISTUL 1: Și dacă – să presupunem prin absurd – o să pierdeți? Nu credeți că ceea ce faceți acum o să vă compromită imaginea pe care v-ați chinuit atât de mult s-o consolidați?

GRIGORE C.: Să pierd?! Nici vorbă! Pierde cel care pornește de la premisa asta, domnule meu! Trebuie să gândim pozitiv, să transmitem semnale pozitive în eter, ca Universul să ne sprijine cu puterile lui nemărginite! Nu, domnul meu, așa nu! Niciodată n-am căzut pradă defetismul, și cu siguranță n-am să încep să fac asta tocmai acum.

ACTIVISTUL 1: Da, aveți dreptate, dar dacă și cei din tabăra adversă invocă forțele nevăzute ale Universului, atunci Universul de unde-o să știe care tabără este mai merituoasă, pentru a-i încorona eforturile cu victoria mult-râvnită?

GRIGORE C.: Asta n-o putem ști noi, domnul meu! Dar sunt sigur că Universul este de partea celor care-și doresc mai mult. Cu cât energiile noastre sunt mai puternice și mai pozitive în comparație cu cele ale adversarilor, cu atât vom reuși să atragem mai multe forțe benefice de partea noastră!

ACTIVISTUL 1: Îmi sună ca o competiție tot ce spuneți dumneavoastră. Eu cred, totuși, că la mijloc avem de-a face cu un concurs de împrejurări și nimic mai mult. Dar oricum ar fi, nu este cam târziu acum să apelăm la forțele siderale, când urnele deja s-au închis?

GRIGORE C.: Nu subestima niciodată forța Universului! Nu știi de unde sare iepurele! Sau unde pică curentul! În plus, în străinătate încă se votează. Diaspora nu și-a închis urnele! Așa că… să-i dăm bice cu gândirea pozitivă! Să nu cădem în plasa negativismului, că se duce de râpă totul!

(Aplauzele tuturor celor prezenți în sala de festivitate acoperiră toate eforturile lui Ion Popovicescu de a-i îndemna la calm și temperare. Acesta, văzându-se în minoritate, începu și el să aplaude ca o marionetă plictisită.)

GRIGORE C.: Mi-a făcut plăcere să vă vorbesc, dar, din păcate, timpul mă presează și trebuie să ne despărțim… pentru moment. O să vină cineva puțin mai încolo să vă îndrume către locul în care se va filma discursul meu.

Acesta părăsi încăperea în uralele echipei sale de propagandă virtuală.

Scena 2

Grigore C., mulțimea de aplaudaci

Curtea sediului de campanie al PPUTMB. Susținătorii lui Grigore Cavalcan erau claie peste grămadă. Aleea principală se deschidea într-o alveolă amenajată cu bun-gust. De-o parte și de alta a aleii și de jur împrejurul alveolei erau montate mai multe bănci, dar nimeni nu avea timp de stat. În mijlocul acesteia, pe o scena improvizată, Cavalcan își îmbăia susținătorii cu fraze bine ticluite, cu retorici de estradă care aveau harul de a încânta urechile celor care nici nu doreau să audă altceva.

GRIGORE C. (declamând): Vă mulțumesc că ați venit în seara aceasta aici pentru a fi alături de mine, că ați făcut un efort pentru a putea ajunge, chiar dacă probabil aveați și alte lucruri de făcut. Mă simt obligat să o spun tare și răspicat: sunteți minunați! Cine se uită și privește îndelung la chipurile voastre pline de speranță nu poate să nu observe că… așa arată cetățenii model care au fost întotdeauna de partea schimbării! Așa arată un public dornic de un trai mai bun! Astăzi, cei de bună credință au votat pentru modernizarea țării și, implicit, pentru deparazitarea acesteia! Acum că vă aflați aici într-un număr care, pe mine, personal, nu mă poate lăsa indiferent, și că aceia care ne privesc și care au votat schimbarea sunt în număr de câteva milioane, vreau să vă garantez că tot ce stă în puterile noastre o să fie înfăptuit cu necesitate. Gata, minciunile și manipulările trebuie să înceteze acum! Schimbarea macazului nu mai comportă nicio amânare, pentru că, și asta am văzut-o prea bine cu toții în timpul regimului lui Staviuc, atunci când ignoranța merge mână în mână cu reaua-voință nimic nu poate progresa la nivel național. Adevărata schimbare a fost mult prea așteptată de ceva vreme încoace pentru ca noi să ne mai permitem luxul de a sta cu mâinile în sân! Nu, acest lucru nu ne caracterizează, nici pe mine, nici pe oamenii apropiați mie, care, cu mâna pe inimă și pe Sfânta Biblie, am jurat să ne unim forțele pentru a scăpa scena politică (și, implicit, această țară) de miceliul mafiot care s-a dezvoltat în dedesubturile ei! Am avut nevoie de sprijinul vostru, atât al celor care astăzi vă aflați aici, cât și al celor de-acasă, pentru ca destinul acestei țări și al tuturor oamenilor care se zbat pentru a duce mai departe idealul pauper să ajungă, după o pauză de mai bine de o jumătate de secol, pe mâini paterne, care să se rezume, și subliniez cuvântul „rezume”, la beneficiile pe care li le oferă recompensele pecuniare stabilite prin lege. Aceste mâini părintești (ridicându-și mâinile în aer) nu vor pedepsi, nu vor spolia și nici nu vor fi folosite pentru ca purtătorul lor, întruchipat în persoana mea, să-și însușească o cantitate de resurse vitale pe care nu le merită! Nevoile mele nu sunt atât de diferite de ale oricărui individ de pe stradă. Da, m-ați auzit bine, nu sunt atât de diferit de domniile voastre pe cât aţi fi tentaţi să credeți, și tocmai de-aceea consider că eu, aproapele vostru, sunt cel mai îndreptățit să fiu cel care vă va conduce pe culmile modernizării (în timp ce acesta declama și se bătea cu cărămida în piept, simpaticul său șofer îi lustruia limuzina care-l aștepta la poartă)! Să nu uităm că, înainte de toate, trebuie să lăsăm faptele să vorbească, pentru că prea mulți au vorbit în țara asta fără să dea curs promisiunilor făcute în stânga și în dreapta! S-au spus prea multe și s-au făcut prea puține! Atât de puține încât nu mai are nici un rost ca eu să mai spun ceva pe marginea acestui subiect, pe care-l cunoașteți atât de bine pe propria voastră piele! (O lacrimă în colțul ochiului leneș își etala transluciditatea pentru privitori) Eu, Grigore Cavalcan, voi pune capăt nedreptăţilor la care aţi fost supuşi ani de-a rândul! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Mulţimea era în delir; toţi scandau, fluierau, aplaudau, atmosfera și entuziasmul specific momentelor de glorie fiind transmise tuturor telespectatorilor prin intermediul venelor cablate prin care sângele electric al mass-media circula nestingherit către inima sistemului mediatic ce pulsa în toate colțurile țării, de la cele mai mici sate până la cele mai importante orașe)

Scena 3

Septimiu S., Petrică, Tipa, șoferul lui Staviuc, Cornel

În tabăra cealaltă, la sediul de campanie al Partidului Forțelor Unite, se lăsase o tăcere mormântală. Nimeni nu sufla nici un cuvânt. O încăpere întinsă. Lumina artificială accentua atmosfera apăsătoare: o lumină rece de neon. Septimiu Staviuc se afla în birou și discuta cu mâna sa dreaptă.

PETRICĂ (intrând in biroul președintelui): M-ați chemat, domnule Staviuc?

SEPTIMIU S. (tușind): Măi, Petrică, pe unde tot umblă Corneliu ăsta? Trebuia să îmi prezinte deja raportul referitor la secțiile de votare din străinătate! E imperios necesar să știm cum merge treaba acolo! În țară, lupta este pierdută, nu mai avem ce face. Dar încă ne putem pune speranțe în votul Diasporei. În câteva ore se vor închide și urnele de peste hotare. Trebuie sensibilizați toți cetățenii pauperi stabiliți în Occident. Cei mai mulți dintre ei nu au avut niciodată la suflet partidul lui Cavalcan! Aceasta este cartea pe care trebuie s-o jucăm! Unde mă-sa e Cornel ăsta, că mă bagă în boală?!…

PETRICĂ: Nu știu, domnule Staviuc, nu am mai vorbit cu el de câteva ore bune. Ultima oară când l-am auzit era – sau cel puțin părea – foarte ocupat. Era călare pe telefon, asta-i sigur. Trăgea toate sforile pentru a-i aduce pe acei membri ai PPUTMB responsabili cu supravegherea secțiilor de votare din străinătate de partea noastră. Le-a promis funcții în noul guvern, odată ce dumneavoastră veți fi ales din nou președintele țării, dar nu știu exact câți au fost de acord să colaboreze și câți nu.

SEPTIMIU S.: Ce bine ar fi să meargă mișcarea asta… Fără ea suntem pierduți! M-ai auzit? Pierduți!

PETRICĂ (cu un aer de om aferat):  Nu răspunde la apeluri. I-am lăsat un mesaj. I-am scris să ne contacteze de urgenţă.

SEPTIMIU S. (îngândurat): Da, foarte bine.

PETRICĂ: Păreți obosit… Vreți un pahar cu apă? Sau mai bine o pun pe Magnolia să vă facă niște cafea! Nu?

SEPTIMIU S. (afundându-se în scaunul directorial, cu ambele brațe așezate pe blatul biroului, oftând): Da, n-ar fi o idee rea. Du-te și spune-i să-mi facă niște cafea. Te aștept cam într-un sfert de oră, dar nu mai devreme; am de dat niște telefoane.

PETRICĂ: Sigur, cum vreți dumneavoastră. (Deschizând ușa biroului, dădu să iasă, însă, în urma unei mici ezitări, se întoarse în pragul ușii și, cu un zâmbet forțat, plăsmui câteva cuvinte de încurajare) O să câștigăm, o să vedeți! (Se întoarse stânjenit și închise ușa după el)

SEPTIMIU S.: Să te-audă Domnul, Petrică, să te-audă…

(Septimiu Staviuc își scoase telefonul mobil dintr-un buzunar exterior al sacoului și apelă un număr din agenda telefonică. Suna ocupat. Mai încercă o dată. De data această însă apelul era preluat și aștepta ca persoana de la celălalt capăt să răspundă. O voce de femeie se auzea din receptorul telefonului.)

SEPTIMIU S. (cu o voce mieroasă): Bună, scumpete, ce faci, ești pe drum? Te-a luat șoferul din fața casei, da? Bun, bun! I-am zis eu lui unde să te ducă, la cabana mea din Poiană, n-ai nicio grijă. Acolo o să stai liniștită astăzi și mâine, n-o să te mai streseze nici un reporter sau paparazzi, am mulți paznici, locul este bine păzit, mai ceva ca o fortăreață!

TIPA: „Ahh, ce bine, dragul meu! Dacă ai ști ce agresată am fost de când s-a aflat…” (Oftă)

SEPTIMIU S.: Da, puiul meu, știu, știu prea bine. Eu cum crezi c-am fost…? N-aș fi crezut că jigodia de Cavalcan va juca așa de murdar. Dar a muşcat momeala! Auzi și tu, se crede deja învingător! Dar n-o să-i mai meargă mult!

TIPA: „Ce bine ar fi să câștigi, dragul meu. Să fii din nou domnul președinte! Să-l bagi la închisoare pe Cavalcan! E un măgar și jumătate!”

SEPTIMIU S.: Știu ce-am de făcut, nu te teme! Ia zi-mi, cum e drumul? Pe unde sunteți acum?

TIPA: „Destul de aglomerat… Nu cred că am parcurs nici jumătate din drum. Stai să-l întreb pe șofer.”

[TIPA (luând telefonul de la ureche): Auzi, vreau să știu pe unde ne aflăm acum. Nici nu-mi dau seama (aruncă o privire pe geam, ca să nu pară de-a dreptul aeriană).

ȘOFERUL 2: Mai avem puțin și ieșim de pe autostradă. Nu e chiar așa de aglomerat, au fost dăți în care…

TIPA: Da, da , mersi!]

TIPA (ducând telefonul înapoi la ureche): „Trebuie să ieșim de pe autostradă imediat. Da’ tu ce faci, scumpul meu? Mai poți?”

SEPTIMIU S.: Rezist. Nu am voie să nu mai pot, n-am dreptul la nicio mișcare greșită!

TIPA: „Săracul de tine, cred că ai multe pe cap acum. Te aștept mânie pe-aici? Dai o fugă? O să vreau să fiu prima care-l felicită pe noul președinte!”

SEPTIMIU S. (afișează un zâmbet forțat și mângâie fotografia de familie de pe biroul său): O să mă urnesc spre tine cât de repede o să pot. Doar știi că n-o pot dezamăgi pe cea mai importantă femeie din viața mea!

TIPA (alintându-se): „Hai, du-te aici, că ești un mincinos și jumătate! Nu mă lua tu pe mine cu de-astea, că nu ține, domnul meu! Hi! Hi! Hi!”

SEPTIMIU S.: Ce-ți mai place să faci pe mironosița! Din păcate, sunt nevoit să închid, că nici nu-mi mai văd capul de treabă! Dă-mi-l puțin pe șofer la telefon! Te-am pupat, scumpete! O să mă gândesc numai la tine!

TIPA: „Ai face bine să te ții de cuvânt! Hai că te-am lăsat, nu te mai plictisesc! Te-am pupat și eu. Ciao!”

SEPTIMIU S.: Pa, dragă, pa!

[TIPA (întinzându-se către șofer și oferindu-i telefonul mobil): Poftim, Septimiu vrea să discute ceva cu tine!

ȘOFERUL 2: Da, sigur, dați-mi-l încoace… Așa, stați să nu scap telefonul. Gata, mulțumesc!

SEPTIMIU S. (de la celălalt capăt, vocea lui auzindu-se ca un bâzâit în telefon): „Te salut! Vreau să faci ceva pentru mine, fii atent! Dar să nu repeți cu voce tare ce-ți spun, bagă la cap! Zii «Da» în cazul în care totul e limpede sau «Nu cred» dacă ceva nu ți-e clar! Auzi?”

ȘOFERUL 2: Da, domnule Staviuc, vă ascult.

SEPTIMIU S. (deși nu se vedea prin telefonul, acesta adoptase o mină foarte gravă): „Să fii cu ochii pe ea, să asculți tot ce discută și cu cine, să-i monitorizezi fiecare mișcare! M-ai înțeles?!”

ȘOFERUL 2: Da, sigur că da. Pentru?…

SEPTIMIU S.: „N-are importanță, nu te privește pe tine. Totuși, avem motive să credem că lucrează pentru Cavalcan de ceva vreme, deși încă nu știm nimic sigur. Oricum, trebuie ținută sub observație. Dacă îți face probleme sau vezi că vrea să plece, o să găsești în cabană, o să-ți comunic mai încolo toate detaliile, niște somnifere pe care tu va trebui să i le pui în băutură. Pricepi, da?”

ȘOFERUL 2 (înlemnind la volan): Nu se poate!…

SEPTIMIU S.: „Ba da, totul este posibil! Și ai uitat deja ce ți-am spus?! Fără mișcări bruște sau schimbări în tonalitatea vocii! Fii calm și răspunde cu «Da» sau «Nu știu». Tipa nu e proastă, nu vreau să se prindă că ne-am prins.”

ȘOFERUL 2: Dar ați zis că nu-i nimic sigur…

SEPTIMIU S.: „Băi, tată, băi, mă omori cu zile! Ne-am prins că s-ar putea să fie ceva! Ești mulțumit? Te-am rugat să fii discret! Parcă ai face pe prostul!”

ȘOFERUL 2: Da, da. Mă scuzați, vă rog, nu vă supărați! Așa sunt eu, mă prind mai greu… nu ca alții (plasând o ocheadă în oglinda retrovizoare). Mai e și altceva?

SEPTIMIU S.: „În mare… cam asta e tot. Ai grijă cum te comporți! Dacă ne scapă, tu vei fi tras la răspundere! Și nu glumesc! Dar să ai grijă, nu trebuie să te atingi de ea! Dacă e ceva, în cel mai rău caz, îi dai niște somnifere, așa cum ți-am zis mai devreme. Vorbim după ce ajungeți. Mă vei ține la curent cu ce se întâmplă! Toate bune!”

ȘOFERUL 2: Mult succes în continuare, domnule Staviuc! Să trăiți!

TIPA (curioasă, luându-și telefonul înapoi de la șofer): Ce voia Septimiu? Vești rele? Păreai surprins, nu știu….

ȘOFERUL 2: A, o nimica toată, doamnă, nu vă faceți probleme. Are atâtea pe cap, nici nu mai știe ce zice. Muncă, muncă și iar muncă! Mi-a zis să stau cu dumneavoastră la cabana lui. Desigur, eu voi sta în casa angajaților, care-i în aceeași curte, dar e despărțită de casa cea mare a domnilor. Voi fi la dispoziția dumneavoastră până ajunge domnul Staviuc, pentru tot ce vă va pofti inimioara! Voi fi majordomul dumneavoastră personal!

TIPA: Ce secretoși sunteți voi, bărbații! Mi se pare mie… sau voi ați pus la cale să mă răpiți?! Șmecherilor! Hi! Hi! Hi! (râzând cu poftă, neștiind că, de fapt, în glumă oamenii pot spune adevăruri mai mari decât își pot imagina)]

(Septimiu Staviuc nu slăbea deloc telefonul, încercând să ia legătura cât mai curând posibil cu trimișii săi din străinătate. Îl apelă pe Cornel. Acesta, într-un final, răspunse gâfâind.)

SEPTIMIU S.: Salut, Cornele, mă bucur că te-am prins!

CORNEL (cu o voce care trăda o activitate intensă): „Să trăiți, domnule președinte! Și eu mă bucur să vă aud. Ați încercat cumva să mă contactați și înainte? Am văzut mai multe apeluri de la un număr de telefon pe care nu-l am în lista de contacte, însă n-am știut că sunteți chiar dumneavoastră… Îmi cer mii de scuze!”

SEPTIMIU S.: Ce mai contează acum? Important e că am reușit să dau de tine. Știi cum se zice, mai bine mai târziu decât niciodată! Dar să lăsăm discuțiile inutile! Zi-mi, ai rezolvat ceva cu delegații lui Cavalcan din Diasporă?

CORNEL: „Am niște vești minunate!”

SEPTIMIU S: Serios?! Spune-mi, nu mă lăsa în suspans! I-ai cooptat? Sunt de partea noastră??

CORNEL: „Ce nu poate să facă Corneluș? I-am mituit până le-a ieșit pe urechi! Toți sunt de partea noastră! Mai ales când au auzit că au șansa de a face parte din următorul cabinet de miniștri! Eu însumi, după ce mă veți face prim-ministru, o să-i numesc în posturile cele mai bune!”

SEPTIMIU S: Da, foarte bine ai făcut! Știam eu că ai să te descurci! Apartenența la partid nu are nicio relevanță, sau, mă rog, cel puțin nu ar trebui să aibă! Ha! Ha! Nu? Cu atât mai bine dacă o să numim miniștri din opoziție! După ce Cavalcan va fi demis din funcția de președinte al partidului său, vom înființa o coaliție de guvernare împreună cu succesorul acestuia!

CORNEL (căzut pe gânduri): „Mda… aici am avea o mică problemă… Să vedem cum o s-o scoatem la capăt…”

SEPTIMIU S. (pe un ton aproape agresiv): Cum adică avem o mică problemă? Nu ești de acord cu propunerea mea? Sau ce?…

CORNEL: „Ba da, propunerea dumneavoastră este una excelentă, ar pune într-o lumină foarte bună partidul nostru, ca inițiator al unui proiect de colaborare cu tabăra adversă, și totul pentru binele acestei țări! Da, bine gândit! Problema este că (o scurtă pauză) era vorba ca acei delegați să părăsească partidul lor și să vină la noi, de-aceea am zis…”

SEPTIMIU S.: Dar de unde a venit ideea asta de transfer dintr-un partid în altul? E o condiție de-a lor, sau cum… ?

CORNEL: „A, nu, nici vorbă, eu le-am oferit posibilitatea asta, adică eu le-am spus că ar fi mai bine să vină în partidul nostru, ca să nu pară ceva suspect pe urmă… adică să-i oferim demersului o continuitate partinică, dar cred că ideea dumneavoastră e mai bună, dacă stau să mă gândesc mai bine!”

SEPTIMIU S.: Tot eu să te învăț, Cornelușe? Păi zi și tu! Uite care-i greșeala ta: tu ai gândit practic, ca un adevărat gospodar, dar eu vreau să risc, așa mi-e felul, și, în plus, n-ar bate mai mult la ochi ca exact cei care ar urna să fie aleși în următorul cabinet de miniștri să fie și cei care vin în partidul nostru.. așa, cum să zic eu, peste noapte?

CORNEL: „Da, așa este, așa este, bine gândit. Ei, se vede că nu degeaba sunteți președinte! În plus, rămânând în partidul lor, vom putea miza pe argumentul competenței, despre care știm sigur că are priză la public, spre deosebire de simpla apartenență partinică!”

SEPTIMIU S. (mulțumit de propria idee): Păi, nu? Așa trebuie să jucăm!

(Septimiu Staviuc auzi o bătaie în ușa biroului, apoi consilierul său de încredere se poftise înăuntru fără să aștepte invitația președintelui său)

SEPTIMIU S.: Scuză-mă un pic, Corneluș, a intrat Petrică și cred că are ceva important să-mi spună. Pare agitat. (Luă telefonul de la ureche)

PETRICĂ: Mă scuzați că vă deranjez, dar este important să vedeți ce se întâmplă. Deschideți televizorul pe Orizontul 1.

SEPTIMIU S.: Așa…

PETRICĂ: E Cavalcan în direct, ține un discurs în curtea sediului său de campanie!

SEPTIMIU S.: Opa… Vorbim de lup și lupu’ la televizor! (Duse telefonul la ureche) Dragul meu Cornel, te sun eu mai încolo, că s-a ivit ceva neprevăzut! Ce? A, nu, nimic grav, Cavalcan oscilează pe la televizor ca o molie în jurul unui bec incandescent și vreau să mă distrez puțin! Te sun eu mai încolo, da?

CORNEL: „Da, sigur, nicio problemă, ne auzim noi! Să stați liniștit, totul se desfășoară conform planului!”

SEPTIMIU S.: Mergem pe sugestia mea, le comunici celor cu care ai vorbit că nu mai este valabilă propunerea ta. Ai înțeles?

CORNEL: „E perfect, voi repara totul! Pe mai târziu!”

SEPTIMIU S.: Pa! Vezi ce faci!

(Puse telefonul pe birou, se ridicase și luă telecomanda din spatele său, de pe o etajeră amplasată deasupra biroului)

SEPTIMIU S.: Ia să vedem ce-avem aici! Hai să ne distrăm puțin! Ia un loc, nu sta așa țeapăn ca un par! (Invitându-l pe Petrică, consilierul său, să se așeze pe unul dintre cele două fotolii din piele)

[GRIGORE C.: … vreau să vă garantez că tot ce stă în puterile noastre o să fie înfăptuit cu necesitate. Gata, minciunile și manipulările trebuie să înceteze acum! Schimbarea macazului nu mai comportă nicio amânare, pentru că, și asta am văzut-o prea bine cu toții în timpul regimului lui Staviuc, atunci când ignoranța merge mână în mână cu reaua-voință nimic nu poate progresa la nivel național. Adevărata schimbare a fost mult prea așteptată de ceva vreme încoace pentru ca noi să ne mai permitem luxul de a sta cu mâinile în sân! Nu, acest lucru nu ne caracterizează, nici pe mine, nici pe oamenii apropiați mie, care, cu mâna pe inimă și pe Sfânta Biblie, am jurat să ne unim forțele pentru a scăpa scena politică (și, implicit, această țară) de miceliul mafiot care s-a dezvoltat în dedesubturile ei!]

(Septimiu Staviuc opri televizorul și aruncă telecomanda pe fotoliul alăturat fotoliului în care stătea consilierul acestuia.)

SEPTIMIU S.: Nu-mi zice absolut nimic! M-a plictisit de moarte…

PETRICĂ: E la televizor, știți și dumneavoastră cum e, el nu face decât să respecte regula.

SEPTIMIU S. (căscă îndelung): Ai dreptate, Petrică, ai dreptate. Câteodată mi se face așa scârbă de regulă, nici nu poți să-ți spun. Am obosit. Deși nu-mi place s-o spun sau s-o aud, adevărul nu poate fi estompat de nicio limbă de lemn…  Am îmbătrânit, Petrică, dragă!

PETRICĂ: Se termină și campania asta electorală și o să puteți reintra în confortul rutinei – să sperăm noi – din scaunul de președinte. Până atunci, trebuie să țineți și dumneavoastră un discurs în fața camerelor de luat vederi. În jumătate de oră cred eu c-ar fi cel mai bine. O să termine Cavalcan până atunci.

SEPTIMIU S.: Da, du-te și mobilizează echipele și adună cât mai mulți oameni în curtea sediului! (Scoțând câteva foi de hârtie dintr-un sertar) Eu, între timp, o să repet discursul acesta de mai multe ori, cum m-ai învățat.

Consilierul ieși numaidecât din birou pentru a pune lucrurile în mișcare. Septimiu Staviuc se plimba de la un capăt la celălalt al încăperii, ținea discursul în mâna dreaptă, iar cu stânga gesticula în forţă de parcă dirija circulaţia cuvintelor în eter, repetând în șoaptă punctele principale ale discursului.

Scena 4

Grigore C., Ștefan R., Sergiu P., Șoferul

După cele câteva minute în care Grigore Cavalcan se lăsase filmat din toate unghiurile în timp ce se îmbăia în mulțimea ce-i scanda numele, în curtea sediului său de campanie, acesta porni către limuzina care-l aștepta în parcare. Odată intrat în mașină, se angajă într-un dialog patetic cu Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin.

ȘTEFAN R.: (frecându-și mâinile):Minunat discurs, absolut fantastic! Dragă Grigore, știam că ești bun, dar de data aceasta chiar i-ai dat gata! Ce mai, mă înclin în fața dumitale!

SERGIU P. (făcând o întoarcere de aproape 180 de grade de pe scaunul pasagerului din față): Subscriu celor spuse de prietenul Rapass! Mie mi-au plăcut întotdeauna alocuțiunile tale, Grigore, dar acum a fost ceva diferit, acum s-a simți foarte bine sarea și piperul din bucate! Mai-mai să cred c-ai pus suflet în ce-ai gătit tu acolo sus pe scenă! (Lăsându-și palma să cadă într-o manieră amicală pe umărul drept al lui Cavalcan)

GRIGORE C. (măgulit): Nu știu ce să spun, m-ați luat prin surprindere cu aprecierile voastre, dragii mei, cred că… (Întrerupt de șoferul acestuia)  

ȘOFERUL (cu o stângăcie caracteristică celor din tagma sa, gândind cu voce tare): Au mare dreptate domnii Rapass și Pavelin, chiar le-ați zis-o bine, domnule Cavalcan! Am auzit și eu din parcare, mi-a mers… uite-aici! (Strângându-și cămașa în dreptul pieptului)

GRIGORE C. (afabil): Merci, bătrâne, merci! Du-ne la Hanul lui Brumar dacă tot vrei să te faci util. Ne lași acolo și apoi te duci acasă că și tu ai fost toată ziua pe fugă; să pui capul pe pernă măcar câteva ore, da? O să te sun eu când va fi cazul.

ȘOFERUL: Am și pornit!

GRIGORE C. (către colegii săi de partid, puțin abătut): Laudele voastre îmi umplu sufletul de bucurie, dar o mare lehamite îmi sugrumă entuziasmul cu care am început ziua.

ȘTEFAN R. (părea luat prin surprindere de această schimbare bruscă a registrului): Totul era bine în urmă cu câteva ore, totul merge conform planului. Ce s-a întâmplat?

SERGIU P. (încruntat): Da, chiar, ce-ai pățit?

GRIGORE C.: Cu câteva minute înainte să țin discursul… mi-au parvenit prin telefon niște informații îngrijorătoare de la informatorii mei. De-aceea probabil că am fost puțin prea sentimental și melancolic în timpul rostirii discursului.

SERGIU P.: De-aceea ai renunțat la discursul pe care ți l-am ticluit noi și le-ai vorbit oamenilor, cum să zic… din suflet?

ȘTEFAN R.: O observație pertinentă, Sergiule! Dar eu am mai observat ceva, și anume că mulțimea a vibrat altfel, parcă în seara aceasta a fost conectată mai bine la atmosfera creată de alocuțiunea spontană a lui Grigore, cu siguranță mai bine decât în alte dăți, când recita discursul ca pe-o poezie învățată la grădiniță…

GRIGORE C.: Haideți momentan să lăsăm analizele și interpretările deoparte. E vorba de ceva foarte serios…

ȘTEFAN R.: Dar ce poate fi? Spune-ne!

SERGIU P.: Da, ce??

GRIGORE C.: Am simțit, în sfârșit, gustul amar al trădării! Nu credeam că poate fi atât de dezolant. Dar, știți cum se zice, până nu simți pe pielea ta… Lumea e plină de ignominie, băieți, aflați de la mine!

ȘTEFAN R.: Trădare? Cine a îndrăznit să facă una ca asta?! Să fie imediat exclus din partid și cercetat penal pentru… nu știu, găsim noi ceva, dar să nu fie lăsat în pace!

SERGIU P.: Subscriu!

GRIGORE C.: Liniștiți-vă, calmați-vă, faptul este consumat! În plus, mai e ceva care chiar să ne stârnească mirarea în lumea asta? Pe mine nu mă mai miră nimic, dar m-a lovit în moalele capului când mă așteptam mai puțin. Asta este problema. Mă așteptam la așa ceva pe întreg parcursul campaniei electorale, dar nu mă așteptam ca ultima suflare a lui Staviuc să mă doboare! Doar, gândiți-vă și voi, trădători au existat întotdeauna la nivelul acesta și există și-n tabăra lui Staviuc, chiar plătiți de mine. Dar nu credeam că o să mi se întâmple tocmai mie, și cu atât mai puțin acum, când mai sunt doar câteva ore până la încheierea campaniei electorale…

ȘTEFAN R.: Da, așa este, ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, nu putem preîntâmpina ceea ce s-a întâmplat deja, dar putem încerca să corectăm, în avans, abaterile viitoare și ostilitățile latente. Cineva trebuie să plătească! Acum, haide, spune-ne ce-ai aflat.

GRIGORE C.: Am informații sigure că ai noștri colegi însărcinați cu supravegherea procesului de triere a buletinelor de vot din Diasporă au fost cumpărați de Staviuc și vor închide ochii atunci când acoliții lui vor număra mai multe voturi pentru stăpânul lor pentru a compensa voturile pierdute de acesta în țară și, prin urmare, pentru a-l ajuta să câștige alegerile la mustață! Din păcate, nu putem face nimic pentru a opri această hoție ordinară! Nu putem decât să sperăm că nu-mi vor șuti chiar atât de multe voturi încât să-l propulseze pe Staviuc, încă o dată, în scaunul de președinte.

SERGIU P. (foarte afectat): Ce nenorociți.. I-aș spânzura cu propriile lor mațe de trădători ordinari! Pfff, nu le-ar fi rușine?!…

GRIGORE C.: Nu merită osteneala! În fine, cred că o mare parte din vină îmi aparține, nu trebuia să mă bazez atât de mult pe acea știre. Sigur, reacțiile nu au întârziat să apară, dar mă tem că nu a fost suficient, deși totul părea perfect! E ciudat, băieți, foarte ciudat…

SERGIU P.: Vorbești de înregistrarea cu Staviuc și amanta? N-a fost o dovadă concludentă, până la urmă. Deși cei mai buni oameni ai noștri de la Orizontul 1 s-au căznit să arate ceea ce nu se vedea în filmare, eforturile nu au înregistrat efectul scontat! Da’ ce, tu n-ai văzut înregistrarea difuzată în direct?

GRIGORE C.: Nu, n-am avut timp, dar am văzut filmarea pe un laptop, mi-a arătat-o însuși cel care a înregistrat giugiuleala la fața locului, și mi-a spus fără pic de îndoială că partea masculină era Staviuc. De fapt, mi-a arătat pe display. Ciudat…

SERGIU P.: Da, foarte ciudat… E posibil, dragă Grigore, ca tu să fi văzut ce-ai vrut sau ce-ai sperat să vezi?

GRIGORE C.: Nu, îți zis sigur, era fața lui Staviuc, chelia lui, nasul lui și toate cele! Dacă nici eu nu-l recunosc…

SERGIU P. (tranșant): În filmarea difuzată la televizor nu s-a văzut nici un chip, doar chipul femeii cu care era Staviuc (bine, făcând o paranteză, fiecare telespectator a presupus ce-a vrut). Acesta părea că stă întins pe spate și n-a fost prins de cameră sau ce-o fi fost dispozitivul cu care a fost surprinsă scena. Și nici nu erau la Staviuc acasă sau măcar la birou. Mister…

GRIGORE C.: Nu știu, zău… (Grigore Cavalcan căzuse pe gânduri, dar își revenise imediat) Bine, hai să lăsam asta acum. Consider acest subiect încheiat, cel puțin pentru moment!

ȘTEFAN R. (interveni în forță): Un lucru este cert, cum a sugerat și Sergiu un pic mai devreme, acei indivizi trebuie eliminați din partid! Zero toleranță pentru trădători!!

GRIGORE C.: Dacă pierd alegerile sunt puține șanse de a mai rămâne la șefia partidului. Eu și cu tine, Ștefane, vom fi înlocuiți, aruncați ca niște cârpe!

ȘTEFAN R.: Și cine o să facă asta?

GRIGORE C.: Cum cine, grupurile de presiune, mass-media, opinia publică, oamenii de afaceri cărora le-am făcut promisiuni, corporațiile care au sponsorizat una-alta etc.! Înfrângerea aceasta nu va fi doar a mea, a omului Grigore Cavalcan, ci și a persoanei publice, a președintelui de partid. Prin urmare…

SERGIU P. (vrând să însenineze atmosfera): Mai este până la primirea rezultatelor, atunci o să avem în fața noastră problema reală, nu doar niște date speculative.

GRIGORE C. (vorbea fără vreo urmă de entuziasm): Ce-i corect, e corect… (Adresându-i-se șoferului) Ia zi-mi, bătrâne, nu mai avem mult până la han, nu?

ȘOFERUL: Mai avem vreo cinșpe minute, cam așa, domnule Cavalcan. Îmi pare rău, dar a trebuit să ocolesc mult, că pe Libertății circulația a fost oprită de la un accident.

ȘTEFAN R. (vădit deranjat de situație): Știam eu că ar fi fost mai bine să fi luat limuzinele de serviciu și să mergem în coloană, cu girofarurile aprinse, cu tot tacâmul.

GRIGORE C.: Nu, e mai bine așa, am avut suficient timp la îndemână pentru a vă prezenta frământările mele și, nu în ultimul rând, pentru a vă pune în gardă. Acum vreau să mă scuzați până ajungem la han. O să închid un ochi. N-am mai dormit de aproape 48 de ore.

ȘTEFAN R.: Bagă mare!

SERGIU P.: (întorcând capul către colegii săi de partid): La cât trebuie să ajungem la han?

GRIGORE C. (cu o voce venind de undeva dintr-o altă dimensiune, probabil cea a somnului): La zece și jumătate.

SERGIU P. (verifică ceasul digital al autovehiculului): A, bun, mai avem 45 de minute la dispoziție. Poți dormi liniștit!

(Grigore Cavalcan ațipi aproape instantaneu)

SERGIU P. (vorbind încet către șofer): Mai plimbă-ne prin zonă o jumătate de oră. Nu ne duce direct la han. Să-l lăsăm să doarmă măcar o jumătate de oră.

ȘOFERUL: Cum, să ne plimbăm așa pur și simplu? Dacă vreți pot să opresc undeva ca să doarmă mai bine. Săracul, n-a mai închis un ochi de aproape 2 zile…

SERGIU P.: Nu, că o să se trezească dacă o să oprim. Așa, dacă o să fim tot timpul în mișcare, sau opriți la semafor pentru câteva secunde, corpul lui n-o să simtă nicio schimbare neobișnuită în traiectoria mașinii. Mergi liniștit, pentru benzina noastră plătesc proștii!

ȘOFERUL: Aaaa, că bine ziceți! Aveți o gândire… brici! (Pe un ton de resemnare) De-aia sunt eu unde sunt și domniile voastre sunteți unde sunteți!

Sergiu Pavelin și Ștefan Rapass începură să discute în șoaptă despre noile reglementări privind piața imobiliară. Șoferul, alegând o rută ocolitoare, conducea cu ochii la drum și cu urechile la cei doi.

Tabloul IV

Hanul lui Brumar: o construcție discretă, cu două etaje, având o curte interioară pe care o îmbrățișa cu laturile sale. Grigore Cavalcan îl închiriase integral pentru un dineu cu ocazia căruia dorea să-și sărbătorească așa-zisa victorie. Întunericul se strecura agale printre particulele de ceață.

Scena 1

Grigore C., Ștefan R., Sergiu P., șoferul, diverși invitați

După aproximativ treizeci de minute de învârtit în cerc, ajunseră, în sfârșit, la destinație. Șoferul parcase autovehiculul în parcarea privată a hanului, unde nu mai rămăsese decât un loc liber. Cavalcan se trezi, își frecă ochii și căscă cu poftă. Coborâră din mașină, pe rând, iar Cavalcan îi mustră pentru întârziere. 

GRIGORE C. (căscând încontinuu): Pfff, cât e ceasul… De ce n-am ajuns mai repede? (către șofer) Alt accident, bătrâne?

SERGIU P. (luându-i șoferului vorba din gură): Da, din păcate. Am mers în coloana vreo cincisprezece minute, dacă nu mai mult. Apoi a trebuit să alegem o rută ocolitoare. Asta e, măcar am ajuns înainte de zece jumate!

GRIGORE C.: Mda, mă rog! Și eu am dormit tot timpul acesta… De ce nu m-ați trezit?

SERGIU P.: Ce rost avea? Pentru câteva minute în plus… Vezi-ți de treabă!

ȘTEFAN R. (pe un ton serios): Haideți să intrăm, că și-așa am ajuns printre ultimii!

SERGIU P. (împăciuitor): Nu știi că cei din urmă vor fi cei dintâi?

GRIGORE C.: Așa să fie, bătrânul meu prieten! Să te-audă cine trebuie! (Către șofer) Poți să te duci acasă, te sun eu mai târziu, dacă am nevoie de tine. Hai, du-te și te culcă și tu un pic!

ȘOFERUL: Mulțumesc, domnule Cavalcan. Distracție plăcută!

GRIGORE C. (în grabă): Mulțam! Hai, la revedere!

ȘOFERUL: Să trăiți!

(Se îndreptară grăbiți spre intrarea hanului. Se salutară cu membrii de partid și oamenii de afaceri care erau prin curte, admirară felul în care era garnisită clădirea, și-i dădură ușierului un bacșiș modic. Soțiile lor erau deja acolo.)

UN DEPUTAT (se întoarce către ușă, îi vede pe cei trei intrând și se îndreaptă spre ei): Salutare, domnii mei! V-am așteptat ca pâinea caldă! Se prefigurează o seară de pomină. Grigore a ieșit câștigător în Pauperia! La mustață, dar, până la urmă, iese președinte și cu un avantaj atât de mic!

GRIGORE C.: Entuziasmul tău, Gigele, este cât se poate de molipsitor! Deja mă simt președinte! Vorbele tale calde sunt bine primite! (Îndreptându-și corpul în direcția opusă și întorcând capul către interlocutorul său) Ne vedem pe-aici mai încolo! Vorbim. Ce mai face familia ta? Sper că-s bine toți. Pe mai târziu.

ȘTEFAN R.: (apropiindu-se de Grigore și șoptindu-i la ureche): N-ai de gând să le comunici și lor ce ne-ai spus nouă în mașină?

GRIGORE C.: Nici vorbă! Măcar recepția să fie încununată de succes! Oricum, la ora la care vom afla rezultatele oficiale majoritatea celor de-aici va fi plecată de mult. Trebuie să fim prudenți!

SERGIU P.: Da, Grigore are dreptate! Nu trebuie să trădăm vreo urmă de îndoială! Mai încolo… ce-o fi o fi! Dacă Staviuc… o să iasă din nou președinte, trebuie să ne lăsăm la fel de surprinși ca toți ceilalți! La urma urmei, Grigore (întoarse capul către acesta), dacă n-aveai oameni infiltrați în echipa de campanie a lui Staviuc, nici tu n-aveai de unde să știi ce anume pune la cale. Vom juca această carte a ignoranței până la capăt! Apoi vom denunța furtul și vom face tot ce putem ca să estompăm șocul asupra celorlalți și să-l ajutăm pe Grigore să-și consolideze poziția de președinte al partidului.

ȘTEFAN R.: Da, facem cum spuneți voi; așa poate că o să reușim să salvăm ceva. Va trebui să mă scuzați un pic, eu merg să mă piș.

SERGIU P. (urnindu-se brusc): Hai că vin și eu. Grigore, dragă, ne vedem în sala de mese, da? Să ne păstrezi două locuri!

GRIGORE C. (căzut pe gânduri): Da, da, sigur… mergeți liniștiți!

(Cavalcan pătrunse în aripa vestică a hanului, unde avea loc ceremonia propriu-zisă. Toți îl întâmpinară cu aplauze, cu felicitări, cu strângeri de mână, soția se îndreptă spre el luându-l în brațe și sărutându-l pe obraz. Așezându-se la masă, lângă soția sa, și asigurându-se că rămân două locuri libere lângă el, simți o mână pe umărul drept și tresări ca din vis.)

DETECTIVUL: Salutări, Măria Ta! Nu ne-am mai auzit de-atâta vreme – de azi-dimineață! He! He! He!

GRIGORE C. (cu privirea ațintită în sus): Băi, meștere, era să-mi stea inima-n loc, nu alta! Ce te strecori așa ca apa prin sită?! Și cum ai intrat aici fără știrea mea?

DETECTIVUL: Te-am speriat? Te rog să mă scuzi. N-am vrut! Pe cuvânt de pionier! Cum să intru? M-a băgat șoferul tău; i-a arătat legitimația ușierului și l-a asigurat că tu și cu mine suntem prieteni la cataramă. La care ușierul „Cum vă cheamă? A, atunci de ce nu vă găsesc pe lista de V.I.P.-uri?” Și eu de-acolo „Păi am eu față de V.I.P.?! Eu sunt un N.I.P. Știi ce-i aia?!” îl întreb eu, la care el „Să mă bată mama cu paru’ dacă știu…” și-apoi îi zic „Non Important Person, adică nu-s o persoană care să importe ceva, sunt și eu pe-aici, pe-acolo, de umplutură, ca să zic așa, dar asta nu înseamnă că n-am să-i comunic ceva urgent lui Grigore!” după care m-a lăsat să intru. Simpatic băiat, i-am lăsat și lui un bacșiș frumușel. Părea așa amărât…

GRIGORE C. (glumeț): Crezi că nu știu eu cine sau ce ești tu? Ești un nemernic și jumătate, asta ești!

DETECTIVUL (râzând cu dantura-i cabalină la vedere): Păi, nu bine zice vorba aia din bătrâni, că cine se-aseamănă se-adună?

GRIGORE C.: Ia zi-mi, ce-ai mai făcut astăzi?

DETECTIVUL (aplecându-se pentru a conversa cu interlocutorul său de la același nivel): Ei, una-alta, pe ici, pe colo, m-am învârtit ca un șoarece în labirint pentru brânza cea de toate zilele. Știi și tu cum e… Nimic ieșit din comun. Dar tu, domnul meu? Sau mai bine zis… domnule președinte?

GRIGORE C.: Nu la fel de bine ca matale, din câte observ. Nu mai sunt așa de sigur c-o să câștig această luptă, trebuie să mai aștept!

DETECTIVUL: Cum de nu? Nu ți-am dat eu cd-ul acela bengos? Nu i-ai făcut praf?!

GRIGORE C. (înecându-se cu șampanie, se ridică de pe scaun și-l luă pe detectiv cu el într-un colț): Nu mai vorbi despre asta așa tare! Chiar așa, ce mama mă-sii s-a întâmplat cu filmarea ta?! Ce s-a difuzat la televizor n-a coincis cu ce mi-ai arătat tu azi-dimineață!

DETECTIVUL: Nu înțeleg… (Privea în altă parte)

GRIGORE C: În filmarea difuzată la televizor n-a apărut deloc fața lui Staviuc, așa cum tu însuți mi-ai arătat pe laptop! Oamenii n-au fost convinși. Secvența aceea era crucială!

DETECTIVUL (stânjenit): Hmmm… E clar, cineva te-a tras în piept! Au editat partea importantă și l-au scos pe Staviuc din cadru. Pfff! Și cât m-am chinuit să prind toată scena… Mama lor de trântori!

GRIGORE C. (stupefacția i se putea citi pe chip): Ce-ai spus?

DETECTIVUL: Ce-ai auzit, cineva din redacție te-a săpat! Ai fost lângă ei când au încadrat materialul filmat de mine în buletinul de știri?

GRIGORE C. (încercând să-și amintească exact cum s-a întâmplat): Le-am lăsat cd-ul, le-am explicat că-i important, le-am lăsat indicii cu privire la textul însoțitor și-am tăiat-o imediat, că aveam și altceva de făcut. Da’ tu nu te-ai uitat la televizor când a fost difuzată filmarea?

DETECTIVUL: N-am apucat să văd, căci am fost plecat din localitate cu treabă. O s-o văd în reluare, stai liniștit!

GRIGORE C.: Ce rost mai are?

DETECTIVUL: În fine, s-o lăsăm baltă! Ai văzut doar, eu am fost serios, m-am achitat de promisiuni. Am încercat să te ajut, și ai tăi te-au săpat în cel mai josnic mod posibil. Abominabil, Măria Ta, abominabil! (Abținându-se de la a zâmbi)

GRIGORE C.: Și cu cealaltă… (Întrerupt de domnul detectiv)

DETECTIVUL: Scuză-mă puțin, uite-l pe Cănăchescu acolo, tre’ să vorbesc ceva cu el. Vorbim! Bucură-te de seara asta. E momentul tău de glorie! Papaceao! (Plecase de lângă Cavalcan, angajându-se într-o conversație cu numitul Cănăchescu) „Uite cine-i aici, taurul comunal al orașului, ce-ți mai face soția, v-ați împăcat?” (Dialogul lor devenea din ce în ce mai inaudibil pe măsură ce coborau scările care duceau spre ieșire)

GRIGORE C. (ca pentru sine): Căcat!…

Grigore Cavalcan se întoarse la locul său, le ceru scuze convivilor săi pentru izbucnirea de mai devreme, și reluă șirul discuțiilor de complezență.

 

 

Scena 2

Ștefan R., Sergiu P., un invitat surpriză

Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin se aflau la toaletă, zăbovind mai mult decât ar fi fost cazul. Primul îl aștepta pe cel din urmă să-și termine treaba, sprijinindu-se de canatul ușii închise și bătând ușor în lemn un ritm sacadat cu indexul și degetul mijlociu.

ȘTEFAN R.: Hai, cumetre, odată, că suntem așteptați! Ce tot faci acolo?! Cacă-te și tu acasă ca toată lumea!

SERGIU P. (din cabina închisă): Fugi, mă, de-aici, vezi-ți de treabă! Mai așteaptă un pic, că nu mori! Na, asta-i pentru tine, dedicație din partea mea (și flatulă zgomotos)! Ha! Ha! Ha!

ȘTEFAN R.: Bravo, ești consecvent cu tine însuți – măgar până la capăt! Știi tu cui să-i dedici mizeriile astea, nu trebuie să-ți mai spun!

SERGIU P.: Da’ ce-ți veni tocmai acum să cârcotești… Când nevoile stringente bat la ușă, nu le gonești niciodată, că s-ar putea să-ți intre pe geam! Le poftești înăuntru și le satisfaci toate nevoile!

ȘTEFAN R.: Prietene, nu mă interesează deloc pe unde-ți plimbi curul, dar acum am nevoie de telefonul tău ca să-l sun pe Stănică.

SERGIU P.: Păi, sună-l de pe-al tău!

ȘTEFAN R.: Nu pot, mânca-ți-aș, dacă mi s-a descărcat bateria!

SERGIU P.: Aaah, înțeleg. Puteai să zici așa de la început. Stai un pic.

ȘTEFAN R. (ros de nerăbdare, îndreptându-se spre colegul său imediat ce acesta ieși din cabină): Hai, dă-mi telefonul! (Luă telefonul și începu să formeze numărul, punându-l imediat la ureche) Alo, să trăiești, Stănică, să trăiești! Păi uite, abia acum am găsit momentul potrivit ca să te sunăm. E și Sergiu aici lângă mine.

STĂNICĂ (o voce în telefon): „Ce face Cavalcan?”

ȘTEFAN R: E bine, e în sala de mese a hanului, cu invitații…

STĂNICĂ: „Să nu-l lăsați să plece până nu trec și eu pe-acolo… Ca să-l felicit, nu de alta! Știi că nu-mi stă în fire să-mi ignor vechii prieteni.”

ȘTEFAN R. (cu o anumită reținere): Și cum să-l ținem până vii tu aici?

STĂNICĂ: „Convingeți-l! Îmbătați-l! Nu-mi pasă, vreau să-i transmit felicitările mele pe viu. Cât încă mai este cazul!…”

ȘTEFAN R. (înghițind în sec): Da, bine, așa o să facem. Pe la cât ajungi?

STĂNICĂ: „Maxim 2 – 2 și jumătate. Trebuie să închid acum. Te las. Pe mai târziu!”

ȘTEFAN R.: Da, să trăiești!

SERGIU P. (fără să stea prea mult pe gânduri): Hai în sala de mese!

ȘTEFAN R. (aprobând cu o mină gravă): Haidem!

Scena 3

Doamna Cavalcan, Ștefan R.

Ora 01:55. Toți invitații și membrii partidului petrecuseră pe cinste. Grigore Cavalcan bău până adormise. Cei doi aghiotanți ai săi, Ștefan și Sergiu, se străduiau să-l scoată din sala de festivități a hanului. Toată lumea părăsise hanul, mai puțin doamna Cavalcan.

Dna CAVALCAN (către aghiotanții soțului ei): Vai!… Cum poate să arate Grigore! (Cei doi îl țineau pe Cavalcan la mijloc, în picioare, sprijinindu-l să nu cadă) Ce mă fac eu acum? Cum mai ajungem acasă?

ȘTEFAN R.: Nu vă faceți probleme, avem noi grijă de el. Mergeți acasă liniștită. Stați așa să-l sun pe șofer. O să vină să vă ia și-o să vă ducă direct acasă.

Dna CAVALCAN (îngândurată): Pe șofer, pe șofer… A, da, pe șofer! Sună-l! (O scurtă pauză)Stai un pic, și Grigore?

ȘTEFAN R.: Nu cred că e în stare să părăsească hanul, o să-l ducem noi într-una dintre camere și-o să rămânem cu el. Mergeți liniștită, dragă doamnă, mergeți liniștită. Soțul dumneavoastră este pe mâini bune.

Dna CAVALCAN: Doamne-ajută!

Șoferul sosi în mai puțin de 15 minute, o luă pe doamna Cavalcan și porniră către casă.

Scena 4

Ștefan R., Sergiu P., Grigore C., doi invitați surpriză

Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin îl duseră pe Cavalcan în pivnița hanului, îl dezbrăcară până la piele, lăsându-l în lenjerie, îl așezară pe un scaun și-l legară cu o frânghie groasă astfel încât să nu poată să schițeze nicio mișcare. Capul îi era lăsat în față și ochii închiși. Câteva bătăi puternice în ușa pivniței treziră în cei doi oameni de încredere ai lui Cavalcan instinctul de supraviețuire.

SERGIU P. (agitat, punându-se în fața lui Cavalcan parca pentru a-i anula prezența): Du-te și vezi cine e!

ȘTEFAN R.: Nu-mi găsesc pistolul, dă-mi-l pe-al tău. Cine dracu’ o fi?! Stănică n-are cum să fie, că a zis că ne sună când ajunge.

SERGIU P.: Păi, du-te odată și vezi! Ia pistolul. Și ai grijă! Stai așa să-i acopăr fața lui Cavalcan cu săculețul pe care l-am adus cu noi. Pe unde o fi? A, uite-l pe masa aia! (Trase repede săculețul peste capul lui Cavalcan) Gata, du-te!

(Ștefan Rapass pășea prudent, ținea pistolul în mâna stângă și mâna dreaptă și-o duse spre încuietoare ușii. Ridică pistolul la nivelul capului, descuie ușa și o deschise brusc.)

DETECTIVUL (se sperie și sări la Ștefan Rapass, mobilizându-i brațul cu care ținea pistolul): Ușor, prietene, vrei să ne omori?!(îi luă pistolul din mână, îi scoase încărcătorul și glonțul de pe țeavă și-i returnă pistolul)

SERGIU P.: Tu cine mai ești, frate?!

DETECTIVUL: Cum cine sunt? Nu mă recunoști?! Sunt nimeni! Cel mai cunoscut om din lume! Ha! Ha! Ha!

SERGIU P.: Fane, nu sta acolo ca prostul, sari pe el, imobilizează-l!

„Nu-i nevoie!” (se auzi o voce din spatele domnului detectiv, desprinsă parcă din trupul ce-o lansă în spațiu)

ȘTEFAN R.: Sergiule, liniștește-te, uite-l pe Stănică, a venit!

SERGIU P.: Ce bine!

STĂNICĂ (sigur pe el): Salutare, băieți! Văd că ați făcut deja cunoștință cu amicul meu detectiv.

SERGIU P. (agitat în continuare): Da’ de unde… A dat buzna peste noi, are noroc că nu i-am găurit țeasta!

STĂNICĂ: Hai, gata, terminați! Faceți cunoștință și apoi să trecem la treabă! Ce dracu’, doar suntem din aceeași tabără!

DETECTIVUL: Paul Georgescu, la dispoziția domniilor voastre! Puteți să-mi spuneți Gicu, așa, ca între prieteni! He! He! He!

ȘTEFAN R.: Ștefan Rapass.

SERGIU P.: Sergiu Pavelin.

(Își strânseră mâna fără entuziasm, după care își îndreptară toți atenția către Cavalcan)

STĂNICĂ (îndepărtând săculețul de pe capul lui Cavalcan): Da’ văd că l-ați îmbătat bine, nu glumă! Bravo!

SERGIU P.: Nici n-a fost nevoie, s-a îmbătat singur ca porcu’!

STĂNICĂ: Tacă-ți gura! Nu jigni porcii comparându-i cu scursura asta! (dându-i o palma zdravănă, bătrânească) Ia uite, nici nu se trezește. Să se ducă unul dintre voi doi să facă o cafea tare ca să-l trezim pe-asta. Să aduceți și-un pahar cu apa rece! Vreau să fie treaz și lucid când o să-i comunic marea veste.

ȘTEFAN R.: Mă duc eu.

STĂNICĂ: Foarte bine, te-așteptăm!

(Acesta părăsi încăperea.)

SERGIU P.: Să mă duc și eu?

STĂNICĂ (aruncându-i o privire tăioasă): Nu, stai aici cu noi! (către Paul) Cine-ar fi zis, Gogule, un mielușel ca ăsta (apucându-l pe Cavalcan de maxilar, în timp ce acesta se chinuia să deschidă ochii), cu coarnele încă în fașă, să aibă pretenția de a mă doborî pe mine, un lup bătrân, care, la viața lui, a prins între colți sute de mioare ca el? Nu i-ar fi rușine?! (îi mai dădu o palma părintească peste față)

PAUL G. (privind în altă parte): Dacă s-a crezut mai puternic decât e…

SERGIU P. (cu o voce înecată):  Cred c-ar fi bine să nu-l șifonăm prea tare, să nu-i lăsăm urme. Cine știe ce-o să vorbească pe la televizor… N-avem nevoie de așa ceva!

STĂNICĂ (privindu-l pe Sergiu Pavelin în ochi și adresându-i-se lui Paul): Paule, dragă, îl vezi pe cumătrul Sergiu aici de față?… (îl apucă pe Sergiu de ceafă, îl strânse puţin şi apoi îi dădu drumul) O altă scursură, el și cu Ștefan Rapass, și-au vândut colegul și prietenul pe câțiva arginți! Da’, în rest, niște băieți de treabă! (către Sergiu) Fii pe pace! N-o să-l șifonăm prea tare. Am venit aici doar pentru a-l convinge să părăsească scena politică, să-și dea demisia din funcție imediat după ce vor fi publicate rezultatele alegerilor. Oricum, președinte nu are cum să iasă, căci Staviuc este o persoană indispensabilă pentru patronii statului Pauperia, intermediar de încredere. Ei n-au nevoie de altcineva pentru rolul ăsta! Eu îl cunosc de mult pe Cavalcan și știu că e băiat inteligent, n-are cum să facă nazuri, mai ales c-o să avem grijă ca el și familia lui să nu moară de foame – găsim pentru el o funcție de director pe undeva, nu suntem bestii! Îi dăm de ales: traiul pe picior mare, dar fără să ne încurce, sau răcoarea puşcăriei.

SERGIU P.: Da…

STĂNICĂ (pierzându-și răbdarea): Ce mă-sa face Ștefan acolo sus?

SERGIU P.: Vrei să mă duc eu să văd de ce-i ia așa mult?

STĂNICĂ: Stai cuminte, că trebuie să apară el! Nu ne grăbim nicăieri!

PAUL G. (gânditor, privind către Cavalcan și dând glas unor impresii de moment): Parcă azi-dimineață jubila, prietenul nostru Cavalcan. Se vedea înscăunat! Acum uitați-vă la el, despuiat și țintuit pe o bucată de lemn… Un alt Cristos inutil pe o cruce la fel de inutilă!

STĂNICĂ: Bine spus!

(Se auziră cinci bătăi în ușă, trei rapide și două mai lente)

SERGIU P. (tresărind ca electrocutat): Acesta e Ștefan, recunosc semnalul nostru.

STĂNICĂ: Foarte bine, du-te și deschide-i!

(Îi deschise ușa, după cum primise ordine. Ștefan intră cu o ceașcă de cafea și o cană cu apă, ținându-le pe un singur deget.)

STĂNICĂ (cu hotărâre în glas): Dă-mi cana cu apă!

ȘTEFAN R. (servil): Poftim.

(Stănică luă cana din mâna lui Ștefan și aruncă toată apa pe fața lui Cavalcan. Acesta părea că începe să se trezească. Stănică luă apoi ceașca de cafea și-i dădu să bea.)

STĂNICĂ: Bea, mă, amărâtule!

(Cavalcan luă o sorbitură, pe care apoi o scuipă lui Stănică direct în față)

GRIGORE C.: Staviuc! Canalie ce ești! Trebuia să-mi dau seama! Dezlegați-mă! Putorilor! Voi doi! Voi doi! (arătând cu capul înspre Ștefan și Sergiu) Credeți c-o să scăpați așa de ușor?! Mă ocup eu de voi, nu vă faceți griji!

SEPTIMIU S. (ștergându-se cu o batistă pe care Paul i-o înmână imediat): S-avem pardon, Staviuc sunt pentru partenerii de afacere, ocazional pentru proştii care-mi scandează numele și mă adoră. Știu că sunt adorabil, dar tu poţi să-mi spui Stănică, doar suntem prieteni, ce dracu!

GRIGORE C. (încercând să se elibereze, fără să reușească): Stănică? Ăsta e numele tău de cod? Bine zice vorba aia, peștele de la cap se împute! Adevărul e că nici tu nu stai prea bine cu scăfârlia! Știi ceva?Mă doare în cur de numele tău! Oricum, tu nu eşti cineva decât pe hârtie, în realitate ești cel mult un nimeni plin de bășini! Apari la televizor ca președinte doar pentru că ai lins cu asiduitate cururile seniorilor tăi de peste ocean! Ce te tot bați atâta cu cărămida în piept că ești președinte și că vei rămâne președinte? Te încălzește cu ceva această funcție falsă?Cum poți dormi împăcat cu propria persoană știind că instituția în care ființezi este mai expirată ca glumele emise de jigodia de lângă tine care se recomandă detectiv? Doar un stat suveran poate avea președinte, maître! Colonia asta mizerabilă pe care eu aș fi repus-o pe picioare nu poate avea decât vasali și acoliți. Dar da, tu deții cea mai înaltă funcție în colonie: vasal-șef! Ce mai, Dumnezeu în carne și oase! Îmi spui că pot să-ți spun Stănică? Știi ce pot să-ți spun? Pot să-ți spun că simt o plăcere deosebită la gândul că vei muri plin de regrete și că viermii se vor înfrupta cu poftă din trupul tău umflat artificial cu funcții inutile. Ești o umbră saprofită care se dezvoltă în miezul acestei societăți în descompunere la decăderea căreia tu ai adus cea mai mare contribuție!Dar, până la urmă, cred că vina îmi aparține aproape în totalitate. Trebuia să-mi dau seama că ești un mafiot de cea mai joasă speță!

SEPTIMIU S.: Trebuia, Grigule, trebuia!… Ți-ai jucat rolul până la capăt, îți ajunge! (Se întoarse către Paul să-i înapoieze batista, apoi, printr-o piruetă intempestivă, îi lovise maxilarul lui Cavalcan cu un pumn venit din senin)

GRIGORE C. (scuipând sânge și râzând cu gura până la urechi): Toată viața ta ai călcat pe cadavre și ai lovit oameni căzuți la pământ. Ești cel mai curajos poltron din câți am cunoscut! Și acum ce vrei de la mine?

SEPTIMIU S.: Te-am lăsat să te desfășori, acum hai să revenim la ce ne pricepem cel mai bine, adică la afaceri. (Către Paul) Dă-mi, te rog, hârtia pe care ți-am zis s-o iei la tine și batista aia ca să-l șterg pe amărâtul ăsta. Așa, dă hârtia încoace! Și batista. Sergiule, ține batista asta și șterge-l pe cumătrul Cavalcan!

GRIGORE C. (turbat): Să nu se apropie de mine, că-i mănânc mâna! Mușc în carne vie, m-auziți?!

SEPTIMIU S. (către Sergiu): Dă-o înapoi, că-l șterg eu. Citește-i tu, Paule! (Îi înmână foaia de hârtie)

PAUL G. (într-o engleză stâlcită): “Dear Mister President Staviuc, We are happy to announce you that you will remain the president of Pauperia, and this comes, of course, as a token of our great appreciation towards the political relations that have served both our country and yours throughout the last 5 years. The assiduity with which you provided our biggest companies with many resources, both natural and human, has turned you into an unquestioned friend of our nation and you can rest assured that no other candidate is fitter for this job than you. There is still an issue at steak that has to be discussed further, that is the future of PPUTMB. We have reasons to believe that the current president of this party has engaged in some illegal affairs with communist rebels and terrorists and must resign urgently from the position he is currently holding; also, he must leave the political stage effective immediatelyin order to avoid further misunderstandings!Yours respectfully, N.B., U.S. diplomat in Pauperia.”

SEPTIMIU S.: Na, poftim!

GRIGORE C. (părând să nu bage în seamă cele care tocmai îi fuseseră prezentate): Rapass, Pavelin, spuneți-mi sincer… că oricum nu mai contează, șoferul meu a avut vreo legătură cu această mârșăvie?

(Cei doi se uitară unul la altul nedumeriți, dând din cap în semn că nu)

SERGIU P.: Grigule, din câte știm noi, nu…

GRIGORE C.: Nu-mi mai zice așa, jigodie, că vă crăp capul dacă pun mâna pe voi! (răsucindu-se ca un animal turbat în scaunul în care era țintuit)

SEPTIMIU S.(asumându-și rolul de mediator): Terminați odată! Șoferul tău n-a avut nicio treabă cu asta, e la fel de neștiutor cum a fost întotdeauna.

GRIGORE C.: Doamne-ajută!…

SEPTIMIU S.: Deci, să nu mai tragem atâta de timp, că se rupe! Ai luat cunoștință de conținutul scrisorii electronice adresate subsemnatului, da? Hai, ca să-ți fac un rezumat: e obligatoriu să-ți depui demisia din funcția de președinte al partidului PPUTMB imediat după ce rezultatele oficiale vor fi publicate în presa scrisă și audiovizuală. Să-ți zic un secret… Dar să nu mai spui la nimeni, da? (Apropiindu-se de acesta, se aplecă pentru a-i șopti la ureche) Grigule, am ieșit președinte! (După o scurtă pauză) Nu mă feliciți?

GRIGORE C. (cu o tonalitate de om plictisit): Hai sictir!

SEPTIMIU S. (reveni la o poziție perfect verticală, îndreptându-și sacoul): Bine, cred că ai înțeles. Din păcate, oricât de mult ne-ar face plăcere să mai rămânem cu tine, trebuie să plecăm, așa că n-o să te mai reținem. Poți respira ușurat, spectacolul s-a încheiat! O să te dezlegăm acum. Ștefane, îndreaptă pistolul în direcția cumătrului Cavalcan, iar tu, Paule, du-te și dezleagă-l. (Din nou, către Cavalcan) Dacă faci vreo mișcare bruscă, Ștefan o să tragă; va începe cu un picior, continuând cu celălalt, apoi cu o mână și tot așa.

GRIGORE C.(ca sculat dintr-un coșmar): Joci la cacealma! Paule, nu te apropia de mine!

SEPTIMIU S.(trecând în spatele lui Ștefan Rapass, punându-i mâna pe umăr): Fane, trage un foc în perete ca să vadă că nu ne jucăm!

(Ștefan se conformă, iar Cavalcan înlemni. Paul se apropie ușor, scoase un briceag și începu să taie frânghia care-l ținea pe Cavalcan strâns legat de scaun. Acesta din urmă se eliberă în sfârșit, se ridică brusc, iar Ștefan încărcă pistolul, dar nu apucă să-l folosească întrucât Cavalcan se dezechilibră și căzu înapoi pe scaun. Musafirii pășeau ușor spre ieșire, mergând cu spatele.)

GRIGORE C.: Domnule ofițer, te felicit, bătrâne! O să-mi iau revanșa pe lumea cealaltă!

Cei patru părăsiră pivnița și Hanul lui Brumar, demarând în trombă și pierzându-se în ceața deasă. Grigore Cavalcan rămase pe scaun, anesteziat de atâta deznădejde. Pleoapele îi cad peste ochi.

Cortina

 

Actul al Doilea

O tăcere cumplită va cuprinde întreaga lume. Actorii politici vor deveni captivi într-o distribuție complet aleatorie, jucându-și propria supraviețuire pe o scenă imensă.

Personaje

(în ordinea intrării în „scenă”):

Grigore Cavalcan

Vasile Comănescu

Paul Georgescu

Ion Popovicescu

Septimiu Staviuc

Ștefan Rapass

Sergiu Pavelin

Vandalim Ciudor

Femeia leșinată

Doamna Staviuc

Tabloul 1

Hanul lui Brumar se arăta în toată splendoarea lui, iar razele de soare, care-i loveau fațadă cu o viteză amețitoare, subliniau contururile-i clasice. Cerul era senin. Ora 9 dimineața găsea hanul aruncat într-o liniște mormântală. Totul era pustiu. Piața Unirii se transformase într-un deșert urban.

Scena 1

Grigore C., Vasile C.

Grigore Cavalcan se trezi în sfârșit după somnul lung în care-l aruncaseră beția și veștile proaste. Își găsi hainele, se îmbrăcă și părăsi hanul. Ajuns în stradă, observă că surprizele se țineau lanț.

GRIGORE C. (extrem de nedumerit, vorbind singur): Ce mama dracu’?!…

(Alergă în sus pe bulevard. Stupefacția i se putea citi pe chip. Își sună soția. Aceasta nu răspunse. Formă numărul șoferului. Același rezultat. Reușise să dea de un membru din partidul al cărui președinte încă era sau încetase definitiv să mai fie.)

GRIGORE C. (răsuflând ușurat): Vasile? A, ce bine că am dat de tine! Vai, ce m-am speriat! Vasile, ceva nu-i în regulă! Unde ești acum?

VASILE C. (căscând la telefon): „Uite, acum m-am dat jos din pat. Am băut cam mult azi-noapte. Mă doare capul de nu mai pot! Tu cum ești? Din câte am putut să-mi dau seama, pentru că eram și eu cherchelit, abia te țineai pe picioare. Cred că ai o mahmureală de toată frumusețea!”

GRIGORE C.: Lasă astea acum! Avem o mare problemă! (Scăpă telefonul pe jos) Scuze, mi-a scăpat telefonul din mână. Deci…nu știu mâncați-aș ce se întâmplă!… Și da, am o durere de cap de nu mai știu pe ce lume mă aflu! Uită-te și tu pe geam, te rog eu, că nu mai pot, cred că am pulsul 120, și zi-mi… mi se pare mie sau vezi și tu ce văd și eu?

VASILE C.: „Păi tu ce vezi?”

GRIGORE C.: Nimic!

VASILE C. (contrariat): „Cum nimic?”

GRIGORE C.: Așa cum ți-am zis!

VASILE C.: „Ce-ai pățit, Grigule, ai orbit? (Bătând în lemn) Doamne-ferește!”

GRIGORE C.: Nu-i vorba de asta, cumetre, nu mi-am pierdut vederea! Dar nu e nimeni pe stradă! E luni, ce pizda mă-sii se întâmplă? A pus cineva la cale vreo glumă proastă? Nu mai înțeleg nimic! Și mă doare și capul de nu mai pot…

VASILE C.: „Acum privesc pe fereastră, nici la mine pe stradă nu e nimeni, dar în general nu e nimeni la mine pe stradă, căci locuiesc în cel mai select cartier din capitală, am foarte puțini vecini. Niciodată nu e forfotă aici la mine. Nici nu înțeleg ce vrei să-mi spui…”

GRIGORE C. (tremura ca un câine în frig): Bine, uite cum facem, suie-te în mașină și vino în centru. Ne întâlnim la KFC-ul de la Unirii. Stai liniștit, am impresia c-o să fim singuri.

VASILE C.: „Singuri? La ora asta?! Te-ai apucat să închiriezi și KFC-ul acum?” (Râzând cu poftă)

GRIGORE C. (deloc impresionat de gluma lui Vasile): Fă cum și-am zis și o să vorbim la fața locului. O să ajungi repede, nu e trafic!

VASILE C.: „Ok, ok, cum spui tu. Mă îmbrac, mă urc în mașină și ne vedem. Sper să nu fie vreo farsă!”

GRIGORE C.: Mă jur pe ce-am avut mai sfânt! Hai odată!

VASILE C.:„Hai că te-ai scrântit de-a binelea. Viu acuși, la revedere!”

GRIGORE C. (privind în toate direcție ca un om urmărit): Pa, pa…

Scena 2

Aceiași, Paul G.

Vasile Comănescu ajunse numaidecât și parcase undeva la întâmplare în fața KFC-ului. Nu opri mașina și intră ca un uragan în restaurantul fast-food.

GRIGORE C. (văzându-l pe Vasile intrând val-vârtej): Ce bine că ai ajuns! Începusem să mă simt atât de singur! Pot să jur că mi-a intrat frigul în oase!

(Cei doi își strânseră mâna cu mai multă fermitate ca niciodată și aveau fețele palide ca de ceară. Rămaseră în acea strânsoare timp de câteva secunde bune.)

VASILE C. (respirând greu): Ce mama mă-sii se întâmplă aici?

GRIGORE C.: Păi, crezi că eu știu? De-aia te-am sunat și ți-am zis să vii aici de urgență!

VASILE C.: Acum înțeleg… Străzile sunt pustii, nici urmă de om, doar câini vagabonzi care se aleargă ca într-o pădure de asfalt… Pe drum am văzut multe mașini ciocnite, abandonate una într-alta, în flăcări, mașini intrate în stâlpi, în copaci, dar niciun om, nici măcar un om, rănit, mort, în viață, în flăcări, nimeni!Cred că ne-am trezit într-un coșmar!

GRIGORE C. (cu un zâmbet amar pe fața-i palidă): Mai rău, ne-am trezit într-o realitate!

VASILE C.: Ai mai vorbit cu cineva? (Oftă puternic) Sau am rămas singuri pe lume?

GRIGORE C.: N-am mai încercat să sun pe nimeni. Am intrat repede în KFC și te-am așteptat. Îmi vine să vomit, nu te mint. Nu știu dacă e de la băutură sau de la sentimentul acesta de dezolare care-mi răscolește mațele.

VASILE C. (pe un ton serios, mai calm decât colegul său): Hai să mâncăm ceva și să plecăm repede de-aici.

(Amândoi își scoaseră portofelele din pură obișnuință. Își aruncară câteva priviri nedumerite și începură să zâmbească amar.)

GRIGORE C. (aruncându-și portofelul pe jos): Cred că n-o să mai avem nevoie de astea. Hai să ne luăm ceva, să vedem dacă a rămas ceva peste noapte în spelunca asta.

VASILE C.: Așa începe totul… Mai întâi ajungem să mâncăm ca săracii, apoi… Ah, la dracu’! Hai că vedem noi. După tine.

(Cei doi se ridicară de la masă, intrară în spațiul rezervat fostului personal angajat al restaurantului și luară ce găsiră, niște chifle, aripi de pui, cartofi prăjiți rămași peste noapte, își turnară două pahare de suc și se așezaseră la aceeași masă. Telefonul lui Cavalcan începu să vibreze.)

GRIGORE C. (către Vasile): E Paul Georgescu, detectivul care m-a tras în piept. Abia aștept să-i văd pe el, pe Staviuc și pe putorile de Rapass și Pavelin! O să ne distrăm de minune!

VASILE C.: Hai, răspunde-i odată!

GRIGORE C. (preluând apelul și luându-l pe Paul la mișto): Salutări, Măria Ta! Ați dormit bine?! Păi, cum să nu dormiți bine? Staviuc cred că te-a răsplătit regește ca să-mi jucați farsa aia. Ia să te văd eu ce-o să faci tu acum cu banii! Să ți-i bagi în cur, c-au dispărut sclavii!

PAUL G. (de la capătul celălalt): „Hai să nu mai vorbim despre asta! M-am trezit și-am vrut să mă duc la serviciu, când acolo… N-am zărit nici măcar un om pe drumul către sediu! Ce se întâmplă?”

GRIGORE C.: Eu de unde vrei să știu ce se întâmplă? Sună-l pe stăpânul tău, pe Staviuc!

PAUL G.: „În primul rând, nu e stăpânul meu, ci clientul meu, în al doilea rând… l-am sunat, dar nu răspunde.”

GRIGORE C. (cu un aer triumfal): Clientul tău, stăpânul tău, tot un drac! Poate că l-a mâncat și pe el neantul! Amin!Azi-noapte rădeați de mine că m-am crezut mai puternic decât sunt. Ha! Toți ne-am crezut mai puternici decât suntem noi de fapt! Nu mai scăpăm așa de ușor! Dumnezeu a înviat! I-a luat pe oameni la Judecata de Apoi. Pe noi ne-a lăsat aici, ca să ne arate cât de mici suntem de fapt! Ha! Nu-mi pasă dacă putrezesc în cazanele Iadului atât timp cât știu că vă iau și pe voi cu mine!

PAUL G. (de-a dreptul îngrijorat): „Unde ești acum? Ar trebui să îngropăm securea războiului, e grav ce se întâmplă, grav de tot! Trebuie să fim uniți, măcar până vedem care-i treaba.”

GRIGORE C.: Sunt la KFC-ul de la Unirii,alături de Vasile Comănescu. Chiar te invităm, fii și tu alături de noi; mai presus de toate, vreau să-ți văd fața aia de atotputernic, mânca-te-ar tata de zmeu! Hai, la revedere!

(Îi închise telefonul în nas. După ce terminară de mâncat, Cavalcan îi povesti lui Comănescu tot ce se întâmplase. Paul Georgescu intră în grabă, împiedicându-se și împrăștiindu-se pe jos. Se ridică. Tremura din cap până în picioare.)

PAUL G. (țipând): Apocalipsa! Apocalipsa! Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri! (Privea în gol și, trecând de masa la care stăteau Cavalcan și Comănescu, îngenunche și începu să bată mătănii ca un om disperat, făcându-și încontinuu semnul crucii și rugându-se la fel cum privea, în gol)

VASILE C.: Ăsta a înnebunit de-a binelea! Trebuie să facem ceva cu el! Să-l aducem printre noi! Asta ne mai lipsește acum, nebuni!

GRIGORE C. (neimpresionat, scobindu-se între dinți): Mdea! (Către Paul): Domnule detectiv, scularea, ce-i aici, mănăstire?! Hai, lasă show-ul ăsta ieftin! (Se ridică de pe scaun și, împreună cu Vasile Comănescu, îl luă de pe jos.)

PAUL G. (începând să plângă): Doamne, ajută și păzește! Doamne, prostul de mine se căiește! Aud trompetele, aud trompetele!

GRIGORE C. (către Vasile, așezându-l pe Paul pe un scaun și dându-i să bea din sucul său): Așa-s oamenii care trăiesc la extreme: când se cred stăpâni pe situație, sunt cei mai fioroși și aroganți titani, iar când le fuge pământul de sub picioare, plâng ca niște copii cu degetul mare în gură și imploră iertare Providenței. Halal!

VASILE C. (așezându-se și el pe scaun, oftând): Uite, mi s-a făcut pielea de găină. Se vede că n-are stomacul tare. La rece, toți își permit să se gândească la propria lor dispariție pentru câteva secunde și după aceea să-și vadă de treabă puțin sau deloc impresionați. Dar când gândești la cald, când contempli moartea în miezul deplinei sale desfășurări de forțe, nu-ți mai vine să treci peste, te chircești într-un colț și începi să te legeni. Drept să-ți spun, golul pe care-l simt în stomac mă face să zbier și să bat cu pumnii în pământ, dar mă încearcă o migrenă atât de puternică încât mă deranjează până și ecoul propriilor gânduri. (Întorcând capul către Paul și adresându-i-se lui Cavalcan) Să sperăm că o să se liniștească în curând.

GRIGORE C. (căzut pe gânduri): Ar trebui să-l ajutăm pe-ăsta să-și revină și-apoi să mergem în explorare, ca să evaluăm situația de la fața locului. Trebuie neapărat să vedem cine mai e în viață! Trebuie să ne strângem toți supraviețuitorii și să stabilim un plan de acțiune. Avem nevoie de cel puțin un doctor și un pilot.

VASILE C. (zâmbind): Și de femei!

GRIGORE C. (pe același ton distant): Hai să nu ne prostim! A, și, desigur, trebuie să încercăm să luăm legătura cu omologii noștri din lumea întreagă. Dracu’ știe ce-o mai însemna „lumea întreagă” acum. Pun pariu că distanțele s-au mărit considerabil.

VASILE C. (adoptând o mină ceva mai gravă): Distanțele au rămas aceleași, capacitatea noastră de-a le parcurge în timp util, mă tem, a fost serios avariată!

GRIGORE C.: Mda!

VASILE C. (către Paul): Ce zici, domnule, poți să te deplasezi pe picioarele tale?

PAUL G. (pe scaun, cu privirea în pământ): Dracu’ mai știe…

GRIGORE C.: Haideți să ne mișcăm mai repede. Nu-i timp de pierdut. Vasile, ajută-l pe amărâtul acesta să se scoale. Cară-l în spate dacă este nevoie.

Aceștia părăsiră localul și porniră în căutare de supraviețuitori.

Scena 3

Aceiași, cetățeanul Xulescu

Cei trei o luară în sus Pe Bd-ul Cornel Sagitariu, trecând pe lângă șirul interminabil de mașini parcate sau avariate în urma accidentelor petrecute noaptea trecută imediat după dispariția oamenilor. Se opriră brusc. Un individ se afla pe trotuarul alăturat, fiind căzut pe jos, cu fața în sus și brațele întinse. Nu schița nicio mișcare.

VASILE C. (primul care îl observă): Opriți-vă! Uitați-vă un pic spre trotuarul de pe partea cealaltă. În dreptul magazinului „La plăcințica”. Este un individ care stă întins pe jos și nu mișcă.

GRIGORE C.: Haideți să vedem ce este cu el.

PAUL G (dând înapoi): Poate este bolnav sau ceva. Nu vrem să ne contaminăm, puteam să mai supraviețuim câteva zile bune! În plus, trebui să contactăm de urgență puterile vestice să vedem dacă este o problemă globală sau doar la noi în ogradă s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

GRIGORE C. (privindu-i peste umăr): Taci, băi, Gâgă! Ți-a pierit curajul de ieri până astăzi?! Mergem să vedem ce-i cu el. Dacă n-aveți sânge-n pulpă, mă duc singur.

VASILE C. (cu un aer de om hotărât): Eu vin cu tine, Grigule. Am încredere în instinctele tale.

PAUL G.: Eu unul n-aș avea, cel puțin nu după evenimentele recente.

VASILE C. (către Cavalcan): Ce vrea să spună cu asta?

GRIGORE C.: Elucubrații și nimic mai mult. Moașă-sa pe gheață! Hai să traversăm. Nu este nicio trecere, dar, din nou, nici oameni…

(Vasile îi dădu drumul lui Paul și îl urmă pe fostul său coleg de partid. Domnul detectiv îi urmă cu pași mărunți și plin de circumspecție.)

PAUL G. (pe un ton pierdut): Stați așa că vin și eu! Nu fugiți! Mama lor de friguri! Nu mă mai lasă nicicum…

GRIGORE C. (răzând, cu un aer triumfal): Vezi, cumetre, că ți-ai revenit. Știi și tu, până la urmă, că nu există o cale mai dreaptă decât mersul înainte! Hai, înainte marș, un-doi, un-doi, un-doi (trecând în spatele domnului detectiv și imprimându-i o urmă de pantof pe spate – acesta din urmă se împrăștie pe jos). Ia vino tu încoace, `tu-ți paștele mă-tii de pramatie! (îl ridică de jos și începu să-l lovească puternic cu dosul de palmă) Știi, mă, ce pățesc trădătorii de neam și patrie?! Mor, mă, mor! De mâinile mele!

(Vasile apucă să îl imobilizeze pe Grigore Cavalcan și să îl liniștească astfel încât să nu îl omoare pe domnul detectiv Paul Georgescu. Individul întins pe spate începea să miște discret indexul mâinii stângi.)

VASILE C.: Grigule, uită-te la individul acela, începe să miște. Stai să iau un băț ceva. Vezi tu vreun băț pe aici?

GRIGORE C. (cu o prezență de spirit ieșită din comun): Nici nu o să avem nevoie de așa ceva. Cred că ăsta e beat criță. (Se îndreptă către individ și începu să-l miște cu vârful pantofului) Stimate cetățean Xulescu, vă somez să vă ridicați de îndată și să vă legitimați! Ce credeți că este spațiul public, dormitor pentru derbedei?! (Către Vasile C.) Băi, Sile, nu știu de ce, dar fața ăstuia îmi pare cunoscută! De unde dracu ar putea un om de statura și statutul meu să cunoască un pierde vară ca ăsta?

PAUL G. (Încă întins pe jos, făcând eforturi susținute pentru a-și calibra maxilarul cu mâna dreaptă): Poate e un spion de-al dumitale, cine știe?

GRIGORE C.: Tacă-ți gura, jigodie, că își mut maxilarul la ceafă numaidecât!

VASILE C. (zâmbind forțat): Sunt curios ce s-a întâmplat mai exact între tine și domnul pe care tocmai l-ai șifonat bine.

GRIGORE C. (fără să schițeze nicio expresie): Ți-am zis mai devreme în restaurant, până să intre jigodia asta. Îți mai zic o dată, dacă e nevoie. Între timp, ridică-l pe „domnul” (făcând cu degetele semnele citării) de acolo și eu mă ocup de amărâtul cestălalt. Ce-am ajuns, măturători stradali! Să adunăm gunoaiele de pe jos!…

VASILE C. (adoptând o atitudine împăciuitoare): Grigule, nu te supăra pe mine, dar nu țin minte să te fi văzut vreodată atât de recalcitrant. Înțeleg că situația în care ne aflăm acum și-a pus amprenta și asupra ta, însă tocmai de aceea ar trebui să ne străduim să fim mai înțelegători unii cu alții, mai ales că nici nu știm exact câți am rămas în viață.

GRIGORE C. (pe un ton ceva mai calm, în timp ce-l împungea pe individul întins pe jos cu vârful pantofului): Ai și tu dreptatea ta, Sile. Adevărul este că mă simt ca un animal încolțit. Mi-e frică, pentru prima dată în viața mea mă simt așa cum probabil se simt șobolanii când sunt exterminați în masă de echipele de deratizare și când, încolțiți, încearcă să se strecoare prin cel mai mic orificiu și aleargă înainte și înapoi, amețiți de pericolul iminent ce le amenință întreaga specie.

VASILE C.: Bine spus, Grigule, bine spus… (Scoase 2 șervețele și i le întinse lui Paul) Ține aici. Ia și șterge-te că văd că ai buza de jos spartă. Te ridici singur?

PAUL G.: Da, merci. Mă ridic singur, cât încă mai e cazul.

(Cetățeanul care în tot acest timp stătea întins pe trotuar începea să deschidă ochii. Reușind să se ridice cu mari dificultăți și sprijinindu-se pe antebrațul mâinii stângi, privea nedumerit în toate direcțiile.)

GRIGORE C. (rânjind de-a binelea): Dar ce-avem noi aici? Bună dimineața, soare! Te-ai decis să li te-alături celor trei care au speriat vestul? (Referindu-se cu ironie și autoironie la propria-i persoană și la ceilalți doi)

CETĂȚEANUL XULESCU (tușind, cu privirea în pământ): Cine sunteți voi și ce vreți de la mine? Am o durere de cap, mamă, mamă! De toată frumusețea.

GRIGORE C. (cu un aer pseudoafabil): Eu sunt Grigore Cavalcan, poate ai auzit de mine. De fapt, nici nu aveai cum să nu auzi, asta dacă nu locuiești în peșteră! Cel de aici (arătând înspre fostul său coleg de partid) este Vasile Comănescu, și de el trebuie să fi auzit, iar în partea cealaltă, detectiv ca hobby și japiță de meserie, este Paul Georgescu. Dar tu cine ești, stimate domn?

CETĂȚEANUL XULESCU (ridicând capul din pământ): Cum, Grigore Cavalcan, cum se poate așa ceva? Ce cauți dumneata în plină stradă, la ora asta?! De fapt… (scanând împrejurimile cu privirea-i amețită) ce dracu înseamnă toate acestea? Unde ne aflăm?

(În tot acest timp, Vasile Comănescu și Paul Georgescu șușoteau în spatele lui Grigore.)

GRIGORE C.: Domnul meu, așa arată cel mai groaznic coșmar al dumitale! Te-ai trezit, ca noi toți cei ce suntem încă vii, într-o realitate inefabilă, nu există cuvinte pentru ce s-a întâmplat noaptea trecută, dracu’ știe ce s-o fi întâmplat. Cert este că au dispărut oamenii. Păi, privește în jurul tău, mai vezi vreun om? Și doar e luni dimineața. Acest bulevard trebuia să colcăie de oameni. Pe când, așa cum poți vedea, nu mai e nici dracu’. Au dispărut toți, mânca-i-ar neantul! Dar tot nu ai răspuns la întrebare, cine ești matale?

CETĂȚEANUL XULESCU (vomitând și ștergându-se la gură cu mâneca gecii sale din piele întoarsă): Incredibil! A, da, Ion Popovicescu (ridicând mâna dintr-un reflex necondiționat). Am băut prea mult azi-noapte după ce am plecat de la sediul de campanie al PPUTMB, și cred că am leșinat aici pe trotuar. Am lucrat pentru dumneata, în echipa de campanie online. Am și schimbat două, trei vorbe la sediul de campanie când ați venit să ne anunțați că ați câștigat.

GRIGORE C.: Măi să fie! Știam că fața ta îmi este cunoscută, dar nu îmi aminteam exact de unde. Da, totul se leagă. Tu erai tipul antipatic care încerca să mă tragă de limbă.

ION P. (încercând din răsputeri să se ridice în picioare): Exact.

GRIGORE C. (ajutându-l să se ridice): Știi unde ești acum? Știi ce se întâmplă în jurul tău acum?

ION P.: Ce-mi aduc aminte este că am plecat din Club 7 mult după miezul nopții, foarte amețit, eram cu un prieten, apoi totul s-a petrecut ca într-un vis, iar faptul că eram într-o profundă stare de ebrietate m-a făcut să nu dau atenție lucrurilor care se petreceau în jurul meu. Când vedeam în fața ochilor un om, când nu-l mai vedeam, dar, cum am mai spus, fiind atât de beat am pus toate acestea pe seama stării mele de atunci.

GRIGORE C. (plin de curiozitate, îndreptându-se cu o amiciție disimulată spre Ion): Ce experiență! Ce experiență!.. Spune-mi, altceva îți mai aduci aminte? Gândește-te bine și relatează-mi totul cu lux de amănunte, bine, în măsura în care îți mai amintești, dată fiind starea ta de atunci.

ION P.: Da, corect, dată fiind starea mea de atunci. Păi, stați un pic, poate dacă îmi încordez memoria suficient de mult, poate îmi amintesc mai multe detalii în legătură cu noaptea trecută.

(Vasile Comănescu, urmat de Paul Georgescu, se îndreptă spre cei doi, părând să aibă ceva de discutat cu Grigore Cavalcan.)

VASILE C.(cu o oarecare urmă de reținere, către Ion Popovicescu): Eu sunt Vasile, acesta de lângă mine este, din câte am aflat și eu mai devreme, Paul Georgescu. (cei trei făcură cunoștință din priviri, apoi Vasile își îndreptă atenția către Grigore) Grigule, haide să ne mobilizăm mai repede, trebuie să încercăm să intrăm în legătură cu Staviuc, apoi trebuie să elaborăm un plan de acțiune, trebuie să stabilim prioritățile noastre cele mai stringente, după care trebuie să ne asigurăm că avem toate resursele la dispoziție pentru următoarea săptămână, trebuie să ne echipăm, trebuie să alocăm sarcini și, atunci când va fi cazul, să plecăm din țară atâți câți om fi în viață, nu înainte însă de a intra în legătură cu ceilalți conducători din celelalte state. Acum mai mult ca niciodată trebuie să urmăm cu sfințenie matricea lui Eisenhower! Important și urgent este să rămânem în viață.

GRIGORE C.: Și provincia? Crezi ca doar în Tristești sunt supraviețuitori?

ION P. (intrând în discuție fără nicio reținere): Dacă îmi permiteți să vă atrag atenția asupra unui aspect deloc de neglijat, ia priviți în direcția clădirii Judecătoriei (această clădire impunătoare se vedea cel mai bine din locul în care cei patru se aflau la momentul respectiv), vedeți haitele de câini care s-au adunat în tot acest timp? Cei care erau liberi pe stradă, în număr de câteva zeci de mii, alături de cei care probabil că au evadat din padocuri și adăposturi, s-au înhăitat și încă o să se înhăiteze și mă tem că vor fi mult mai mulți decât noi. Cât despre ceea ce îmi amintesc din tot ce s-a întâmplat noapte trecută, am să vă povestesc cu lux de amănunte atunci când vom fi cât de cât în siguranță.

(În depărtare, un val de câini vagabonzi se îndrepta cu viteză spre bulevardul Corneliu Sagitariu.)

GRIGORE C.: Tânărul are dreptate, trebuie să mergem numaidecât la mașină. Vasile, o luăm pe a ta?

VASILE C. (luând-o la fugă): Da, am lăsat-o în față la KFC. Haideți repede, să nu ne prindă javrele pe stradă, că nu scăpăm cu viață!

(Toți patru o luară la fugă în jos pe bulevard. Ajunși la mașina lui Vasile Comănescu, constatară că, din moment ce acesta uită să o oprească, îi murise bateria, și deci nu mai aveau posibilitatea să părăsească perimetrul.)

GRIGORE C. (către Paul Georgescu, adoptând o atitudine mai binevoitoare): Cumetre, tu ai venit cu mașina?

PAUL G.: Nu, am venit pe jos, alergând. Era să mă și muște un dulău, noroc că l-am alungat cu pietrele. Am rămas fără benzină la Universitate. Mi-am lăsat mașina acolo.

GRIGORE C. (nervos, lovind cu piciorul în roata mașinii): Futu-i mama ei de treabă! Aici o să rămânem! Nu vreau să mor mâncat de javre, mă auzi?! (îl apucă pe Vasile Comănescu de cravată, strângându-l foarte tare) Fă ceva, bătrâne!

ION P. (eliberându-l pe Vasile din mâna lui Grigore): Haideți să nu ne pierdem calmul. Intrăm în KFC și acolo vom fi în siguranță pentru moment.

PAUL G.(prinzând curaj): E o idee foarte bună, tinere domn, doar că nu putem sta la nesfârșit acolo! Câinii se vor înmulți, voi fi din ce în ce mai mulți pe străzi, și cum numărul lor va fi mult mai mare decât numărul nostru, vom fi sfârtecați la primul pas greșit.

ION P.: Să ne gândim, care este la momentul actual cea mai sigură zonă sau clădire în care ne-am putea adăposti și construi o bază? Trebuie să putem să ne deplasăm prin oraș, să intrăm în magazine, să luăm tot ce putem lua, apă, mâncare, provizii adică, și să le punem la adăpost.

GRIGORE C.: Haideți repede înăuntru!

(Cei patru intraseră în KFC. Erau la adăpost, pentru moment.)

GRIGORE C.: Așa! Păi, Palatul Parlamentului este cel mai sigur perimetru în care ne-am putea construi o bază. Eu am cheile de la poarta principală, nicio entitate străină nu poate pătrunde acolo. Problema este să ieșim din încurcătura asta. Ia uitați-vă afară, deja s-au adunat cred că 20 de dulăi în fața restaurantului. Nu putem să alergăm până acolo, asta e sigur. Încerc să dau de Staviuc. Vasile, încearcă și tu. Domnule detectiv, de matale nici nu mai zic, pune-te pe apeluri. Tu, tinere domn, pune-ne niște băuturi de la dozatoarele alea.

ION P.: Aveți vreo preferință?

GRIGORE C.: Mai contează? Pune acolo ce o fi!

(În tot acest timp, întreg bulevardul se umpluse deja de câini vagabonzi, care lătrau, se alergau, se mușcau, se împerecheau și tot așa.)

ION P. (turnând suc în pahare): Dumnezeule! Ce poate să fie afară, ia priviți! De aici trebuie să vină cineva să ne ridice cu duba.

GRIGORE C. (cu telefonul la ureche): Sau cu tancul!

Paul Georgescu reușise să îl prindă pe Staviuc la telefon.

PAUL G. (către ceilalți): Faceți puțină liniște! Stănică, salut, maestre! Pe unde ești?

SEPTIMIU S. (prin receptor): „Salut, prietene! Uite, eu și câțiva membri ai partidului meu, alături de Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin, suntem la Palat. Ce necaz o mai fi și acesta pe capul nostru acum?”

PAUL G.: Acesta da necaz!

SEPTIMIU S.: „Tu ce faci, pe unde ești? Mă bucur să aud că ești în viață!”

PAUL G.: Eu mă aflu momentan la KFC-ul de la Unirii, alături de Grigore Cavalcan, Vasile Comănescu și un cetățean pe nume… am și uitat. Stănică, trebuie să veniți să ne luați de aici, mânca-ți-aș! E dezastru ce-i afară. Sunt cel puțin 50 de câini aici în fața restaurantului, nu putem să ieșim. Veniți cu niște arme, eventual într-o mașină mare, dubă, sau ceva. Altfel nu putem scăpa de aici. Trebuie să fim cât mai mulți acum. Și să vedem exact cine mai este în viață.

SEPTIMIU S.: „O să venim, o să venim. Momentan, soția și cele două fete ale mele sunt în viață, niște oameni de afaceri importanți, mai mulți membri de partid. Hai, că mai vedem noi. Stați acolo că venim!” (închise)

GRIGORE C.: Ei, ce ai aflat?

PAUL G.: O să vină să ne ia. Ce ușurare!

Uniră două mese după care se așezară în jurul acestora. Nimeni nu mai zicea nimic. Sorbeau cu paiul din sucul acela stătut. Afară, câinii produceau un zgomot infernal.

Intermezzo

Aceiași, Septimiu S.

Cei patru adormiseră cu brațele și capetele pe cele două mese unite. Dintr-o dată, mai multe focuri de armă urmate de schelălăiturile disparate ale câinilor se auzeau venind de afară.

SEPTIMIU S. (gâfâind, ținând în mână un pistol-mitralieră): Scularea, prințeselor! Am venit să vă salvăm din burta balaurului!

PAUL G.: A venit Stănică, a venit Stănică! (Ridicându-se de pe scaun, alergă înspre noul venit și-l luă în brațe) Nici nu știi cât de mult mă bucur să te văd!

GRIGORE C. (puțin impresionat): Salve!

SEPTIMIU S. (eliberându-se cu greu din îmbrățișarea domnului detectiv): Salutare, bătrâne! Ia uite ce bine arăți, nici nu zici că ne aflăm pe lumea cealaltă! În sfârșit, ne întâlnim unde ai vrut. Să vedem cine scapă primul!

GRIGORE C. (privind în altă parte): Domnule fost ofițer, cu toată stima: hai, sictir!

VASILE C.: Să lăsăm copilăriile! Haideți să ieșim de-aici. Cu cât ne organizăm mai bine și mai repede, cu atât vom supraviețui mai mult.

ION P. (căscând): Subscriu.

SEPTIMIU S. (mirat): Acesta cine mai e?!

GRIGORE C. (cu dispreț): Propria lui moarte!

ION P. (degajând un autentic aer de amabilitate, vrând să dea mâna cu fostul președinte): Încântat de cunoștință, domnule Staviuc!

SEPTIMIU S. (neimpresionat): Las-o baltă! (Împingând ușa restaurantului și întorcând capul spre ceilalți) Țineți-vă după mine!

Septimiu Staviuc goni câinii adunați în fața restaurantului cu ajutorul pistolului mitralieră, făcu loc pentru el și ceilalți și se urcară în duba care-i aștepta pe trotuar.

Tabloul II

Palatul Parlamentului. Ceața reapăru în peisaj. Duba care transporta o parte din supraviețuitori intră în curtea Palatului. Câinii care se strecuraseră în curte alergând după autovehicul fură imediat anihilați. De atâta liniște, Palatul Parlamentului părea mai mare ca niciodată.

Scena 1

Septimiu S., Ștefan R., Grigore C., Ion P., Vasile C.

Holul Palatului. Șase persoane stăteau împrăștiate pe ici, pe acolo. Septimiu Staviuc trânti ușa principală. Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin schimbau câteva vorbe în șoaptă, trăgând cu ochiul la cei șase indivizi care tocmai intrară, în special la Grigore Cavalcan.

SEPTIMIU S. (declamând): V-am adus carne proaspătă!

ȘTEFAN R.: Vedem, vedem.

ION P.: Câtă lume bună!…

SERGIU P.: Câtă lume nebună, vrei să zici!

SEPTIMIU S. (ridicând tonul): Să nu vă aud că vă certați, că nu știu ce am să vă fac!

GRIGORE C. (calm): Nu este cazul, sunt persoane în această încăpere care pentru mine au dispărut alături de marea majoritate a oamenilor. Și, crede-mă, n-am obiceiul de a mă certa cu morții!

VASILE C. (citindu-se pe chipul său o îngrijorare autentică): Stăteam și mă gândeam pe drum, oare cât o să mai fie utilizabile rețelele de telecomunicații? Până când o să mai putem lua legătură cu cei de la distanță?

SEPTIMIU S. (tranșant): Cel puțin o săptămână, dacă nu o să avem prea multe pene de curent.

GRIGORE C.: Trebuie să strângem toți supraviețuitorii laolaltă și să creăm mini-ministere. Trebuie să avem mai multe echipe către care să putem distribui responsabilități în materie de chestiuni urgente. Avem nevoie de o echipă care să se asigure că nu rămânem niciodată fără provizii, spre exemplu.

SEPTIMIU S.: Da, să știi că și eu mă gândeam la același lucru. Fiecare dintre noi trebuie să încerce să dea de cunoscuți, rude, prieteni etc. Va trebui, de asemenea, să căutăm supraviețuitori prin tot orașul, cu două sau trei mașini. Dacă este nevoie, luăm niște coli A4, scriem pe ele numerele noastre de telefon și le lipim peste tot prin oraș. Dacă în caz cineva le citește, ne sună și ne spune unde se află. Astfel ne putem deplasa la față locului și îi putem ridica pe respectivii supraviețuitori.

GRIGORE C.: Să știi că este o idee foarte bună. Trebuie să descindem în librării, în magazine, în supermarketuri și să luăm tot ce putem lua, ca să aducem aici. Cât preconizezi că o să mai avem curent electric?

SEPTIMIU S.: După calculele mele, și după informațiile pe care le am, orașul va mai fi alimentat cu energie electrică fără să intervenim la nivel de centrale, hidrocentrale și alte bazaconii de-astea maxim două săptămâni. Nu ar fi bine să mai rămânem pe-aici prea mult timp.

GRIGORE C.: Da, într-adevăr, nu ar fi deloc bine. Câți suntem acum aici de față? (Cavalcan îi numără pe toți)Deci douăsprezece persoane, opt bărbați și patru femei. Șase dintre noi trebuie să se deplaseze pe teren numaidecât. Paul Georgescu și domnul Popovicescu să formeze o echipă, Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin o a doua echipă, iar Vasile Comănescu și șoferul tău (întorcând capul către Staviuc) să alcătuiască o a treia echipă.

SEPTIMIU S.: Șoferul meu, așa cum i-ai spus tu, este de fapt mâna mea dreaptă, și poartă numele de Petrică. Dar da, sunt de acord cu împărțeala făcută de tine. Încă ceva (se adresa celor trei echipe) Există în fiecare echipă măcar un șofer? (Toți dădură din cap în semn de aprobare)

GRIGORE C.: Perfect! Uite cum veți proceda: Mergeți toți șase cu duba până la cea mai apropiată reprezentanță de autovehicule tip van. Mai luați două dube de acolo și o să avem trei autovehicule. Apoi o luați în direcții diferite, căutați supraviețuitori, lipiți afișe cu numerele noastre de telefon, strigați, țipați, colindați străzile, luați și niște portavoce cu voi, intrați în blocuri, spargeți apartamentele, luați tot ce credeți că ne-ar trebui, iar după ce o să se lase întunericul, treceți toți pe la niște hipermarketuri și luați de mâncare, de băut și tot ce ne mai trebuie. Înainte să plecați, treceți toți pe la mine și pe la Staviuc să vă lăsăm numerele de telefon, cei care nu le aveți, și să ni le lăsați și voi pe ale voastre. Totul e clar?

ION P. (prinzând curaj): Clar ca lumina zilei! Că tot veni vorba de resurse, avem rezerve suficiente de combustibil?

SEPTIMIU S. (își scărpină obrazul drept): Asta nu mai știu, dar benzinării sunt destule. Le secăm pe toate, după aceea mai vedem noi.

ION P.: Și arme? Cred că o să avem nevoi de arme în timpul expediției noastre.

GRIGORE C. (interveni brusc): Ai dreptate! Știi să tragi cu pistolul?

ION P. (cu jumătate de gură): Nu…

GRIGORE C. (schiță un rânjet forțat): Știam eu. Dar ce știi să faci, mai bine zis?

ION P. (intrând în defensivă): Vorbesc trei limbi străine la nivel avansat, sunt traducător și scriitor! Sunt un om al artelor!

GRIGORE C.: Și la ce te ajută toate astea acum? Cu limbile tale străine nu poți să îmblânzești nici câinii, nici foamea! În fine, ai noroc, te-am băgat în echipă cu domnul detectiv, trăgător de meserie – trage cu arma, trage pe sfoară, trage la măsea și câte și mai câte.

SEPTIMIU S. (interveni pentru a aplana un eventual conflict): Mda! (către cele trei echipe) Ați înțeles ce aveți de făcut? (toți aprobară) Bine, atunci scoateți-vă telefoanele din buzunar și scrieți (Îi așteptă pe toți, apoi începu să-și rostească numărul de telefon) Îl invit pe Grigore Cavalcan să facă același lucru.

După ce toți își notaseră ce aveau de notat, se îndreptară către dubă fără să schițeze nici cel mai mic gest. Doar Paul Georgescu și Ion Popovicescu făcură cunoștință și se angajară într-un dialog de complezență.

Scena 2

Septimiu S., Grigore C.

Septimiu Staviuc își condusese soția și cele două fiice într-una dintre camerele Palatului. Întors în holul cel mare, îl invită pe Cavalcan într-o sală de ședințe. Sala avea în mijloc o masă ovală. Totul era confecționat din lemn masiv și tapiserie scumpă.

SEPTIMIU S. (după ce închise ușa, adresându-i-se lui Cavalcan pe un ton defensiv): Sper să poți lăsa deoparte tot ce s-a petrecut ieri. S-a întâmplat într-o altă lume. Și tu ai fi făcut la fel în locul meu. Odată ce ai intrat în rol, trebuie să joci până la capăt. Păpușarilor nu le scapă nimic, știi și tu.

GRIGORE C. (zâmbind forțat): Ai dreptate, și este exact ceea ce am să fac: am să joc până la capăt.

SEPTIMIU S.: S-o iau ca pe-o amenințare?

GRIGORE C. (râzând): Nu, ia-o ca pe-o provocare. He! He! He!

SEPTIMIU S. (se întunecă dintr-o dată): Nu crezi că este prea târziu acum să faci ceea ce trebuie să faci?

GRIGORE C.: Dacă ar fi prea târziu, n-ar mai trebui. Așa că…

SEPTIMIU S.: Tot ce vreau de la tine este să colaborezi. Știi foarte bine că în condițiile date avem mare nevoie unul de celălalt. Noi suntem conducătorii lor acum. Puținii oameni care au mai rămas depind întru totul de inteligența și abilitățile noastre de conducere.

GRIGORE C. (cu gândul în altă parte): Așa o fi… Știi, eu nu am primit încă nicio veste de la soția mea. Unde au dispărut cu toții? Ce s-o fi întâmplat?! (se străduia să-și ascundă cele câteva lacrimi din colțul ochilor)

SEPTIMIU S. (cu mâinile la spate, privind în zare haitele de câini de la fereastra sălii de ședințe): Eu am o bănuială, dar nu pot spune nimic până nu aflu mai multe. Oricum am lua-o, ne aflăm într-o situație fără precedent.

GRIGORE C. (privind în gol): Să fie oare Proiectul Alpha care a scăpat de sub control?

SEPTIMIU S. (întorcându-se spre Cavalcan): Nu știu, ți-am zis, nu îmi permit să speculez nimic pe tema asta, până nu aflu mai multe!

GRIGORE C.: Ne-a mai rămas altceva de făcut în afară de a specula?

SEPTIMIU S. (așezându-se pe un scaun): Dragă Grigore, dacă înainte ne permiteam să speculăm, dacă înainte ne permiteam să mințim, să manipulăm, să înșelăm, să ne vedem de propriile interese, acum suntem mult prea puțini ca această roată a norocului să se întoarcă iar în favoarea noastră. În plus, dacă bănuielile îmi vor fi confirmate, atât pot să îți spun: în viață nu vor fi rămas decât oamenii așa-zis importanți, politicienii, oamenii de afaceri, magnații cei mai mari din toate statele, deci crema cremelor. Dar văzându-i pe individul acela cu care ai venit și pe cumătrul Paul, nu putem fi siguri. Până atunci, știi cum zic anglo-americanii (cu un accent stâlcit) we must come clean.

GRIGORE C.: Și oamenii de știință, medicii, savanții, inginerii?

SEPTIMIU S.: Da, câțiva. Dar nu de la noi. Momentan cred că am rămas descoperiți.

GRIGORE C.: Noi ne-am pricopsit cu un scriitor și cu un detectiv! Ha! Ha! Ha! O să-l trimitem să le recite câinilor, poate o să moară toți de plictiseală!

SEPTIMIU S. (conturându-i-se un zâmbet în mijlocul feței): Găsim noi ceva și pentru cei mai amărâți dintre amărâți. (O scurtă pauză) Ne-am luat cu vorba și avem foarte multă treabă. Încearcă să-ți mai suni rudele, apropiații, soția etcetera. Eu o să cobor până la mașină să iau ceva. De fapt, vino cu mine.

(Cei doi părăsiră sala de ședințe. Coborâră scările și ajunseră în holul cel mare.)

SEPTIMIU S.: Tu stai aici de pază, eu am de făcut niște drumuri. Te las în grija soției și fiicelor mele.

GRIGORE C. (încruntându-se): Nu crezi că este o dovadă de imprudență să pleci singur? Ai vreo armă la tine, măcar?

SEPTIMIU S.: Da, am două pistoale în mașină și multe cartușe. Am și un încărcător de telefon, ca să pot fi contactat tot timpul. Tu cum stai cu bateria?

GRIGORE C. (își scoase telefonul din buzunar și-l inspectă cu atenție): Mă mai ține maxim o jumătate de zi. Trebuie să-l sun pe Vasile Comănescu să-mi facă rost de un încărcător. (După o scurtă pauză) Spune-mi, unde te duci?

SEPTIMIU S. (expeditiv): Nu este o chestiune care să te privească în mod direct.

GRIGORE C. (calm, zâmbind malițios): Ba din contră, acum că am ajuns să batem palma, orice întreprinzi din acest punct mă privește în mod direct.

SEPTIMIU S.: Dacă e chiar așa de urgent să știi, află că am să mă duc până în Poiană. Niște persoane dragi mie locuiesc sau cel puțin locuiau acolo. Trebuie să văd ce s-a întâmplat cu ele. Să știi, apreciez că te-ai decis să mi te alături, mai ales că acum suntem doi împotriva tuturor.

GRIGORE C. (aproape deloc impresionat): Dacă așa vrei tu să fie!… Însă ai grijă, doi împotriva tuturor înseamnă că trebuie să fim complet sinceri unul cu altul. În altă ordine de idei, să mai încerci să intri în legătură cu oficialitățile americane și canadiene. Eu o să încerc să dau de nemți și de ruși.

SEPTIMIU S.: Foarte bine! Te-am lăsat. Dacă se trezesc soția și fiicele mele înainte să mă întorc, spune-le că m-am dus pe teren să-i ajut pe băieți. Între timp, ia o masă și un scaun, așază-le într-un colț și stai de veghe. Dacă vin băieții cu produse, să le treci pe toate într-o condică. La fel, să încerci să întocmești o gestiune a tuturor oamenilor în viața.

GRIGORE C.: Da, așa am să fac. Poate mai încolo vom organiza și niște alegeri, ca unul dintre noi să devină regele prăpădiților!

SEPTIMIU S. (râzând): Așa îmi place să te văd, domnul meu, hâtru ca întotdeauna, nu bosumflat și proferând insulte în stânga și în dreapta. Te-am lăsat! Noroc. Ne auzim la telefon, dacă intervine ceva.

GRIGORE C.: Salve. Da, ne auzim.

Cei doi își strânseră mâna. Staviuc părăsi clădirea și curtea Palatului, iar Cavalcan începu să facă pregătirile necesare.

Scena 3

Grigore C., Paul G., Ion P., câțiva supraviețuitori

Paul Georgescu și Ion Popovicescu, împreuna cu câțiva supraviețuitori, băteau în ușa de la intrare a Palatului. Era întuneric și extrem de frig. Urletele și lătrăturile câinilor se auzeau cu ecou dincolo de poarta Palatului. Paul își scoase telefonul din palton.

GRIGORE C. (frecându-și ochii): Intrați, intrați.

ION P. (bucuros că li s-a deschis ușa): Am adus întăriri! He! He! He! Mâncarea și sticlele de băutură le-am lăsat în dubă, dar le aducem noi după aceea. Trebuie să ne încălzim un pic!

GRIGORE C.: Foarte bine, foarte bine. Celelalte două echipe unde sunt, știți ceva?

ION P.: Păi, n-au venit cu noi, că ne-am despărțit după ce am mai făcut rost de două autovehicule de la o reprezentanță din centru.

GRIGORE C.: Aha!

ION P.: Spuneți-mi, unde găsesc și eu o toaletă pe aici?

GRIGORE C.: Drept înainte, cotești la stânga, pe urmă la dreapta și tot înainte. O să vezi și niște semne.

ION P. (grăbind pasul): Mulțumesc!

GRIGORE C. (în șoaptă, către Paul Georgescu, făcând referire la Ion Popovicescu): Ce-a pățit omul ăsta la mână? (Mâna-i stângă sângera vizibil) Sper că nu v-ați încăierat sau ceva?…

(Între timp, supraviețuitorii intraseră și ei în Palat, ducându-se care încotro. Toți erau politicieni, oameni de afaceri, unii chiar niște cunoștințe de-ale lui Cavalcan. Se salutară discret din priviri ca și când s-ar fi întâlnit la o înmormântare.)

PAUL G.: Nici vorbă, și-a făcut-o cu mâna lui! E o poveste pe alocuri haioasă, dar tristă dacă stai să te gândești mai bine.

GRIGORE C. (cu mâinile în buzunare): Ascult!

PAUL G. (tratându-l cu indiferență): Să-ți spună el, dacă vrea.

GRIGORE C. (nervos, ridicând tonul):Vezi că n-am uitat cine ești, nu-ți permit să-mi vorbești de sus, ca te pun imediat cu botul pe labe!

(Ion Popovicescu se întorcea de la baie în timp ce Grigore Cavalcan mai avea puțin și sărea la gâtul domnului detectiv.)

ION P. (se apropie în fugă de cei doi): Ce se întâmplă aici? Vă rog să încetați imediat, nici acum nu puteți să dați mâna, când suntem pe marginea prăpastiei?!

GRIGORE C. (răstindu-se la Ion): Tu vorbești de marginea prăpastiei, derbedeule?! Cât timp eu și Staviuc suntem în viață, conducătorii voștri de drept, cât timp depindem unii de alții pentru a supraviețui, trebuie să știm ce se întâmplă cu fiecare fir de păr din capul vostru! Tocmai, suntem pe marginea prăpastiei și tu te iei la bătaie cu dracu’ știe cine?!

ION P. (arătându-i mâna rănită): Te referi la asta? A, mă tem că-i o neînțelegere, nu am rănit pe nimeni în afară poate de propria persoană, dar nici eu nu pot să mă plâng. Aș prefera să nu vorbim despre asta, nu are rost, îmi trezește amintiri neplăcute.

GRIGORE C. (zbierând): Te somez să-mi zici imediat ce măgărie ai făcut!

ION P.: Vreau să stau puțin jos, mă dor picioarele în ultimul hal. O să îți povestesc. Paul m-a oprit la timp, altfel nu știu…

GRIGORE C. (temperându-și avântul): Vino și stai la masa de acolo, e și-un scaun pe care te poți așeza.

PAUL G. (se ținea după cei doi, gânditor): Avem cu ce să-i bandajăm mâna?

GRIGORE C: Da, este un cabinet medical la etajul 1. Și acolo găsești mai multe truse de prim-ajutor, să mergi și să aduci una. Cum urci scările, o iei la stânga și o ții tot înainte, ultima cameră fiind cabinetul medical. Cred că ușa este deschisă; dacă nu, descui-o cu cheia asta.

(Paul Georgescu urcă scările în grabă. Cavalcan stătea sprijinit de masa pe care tot el o așezase în holul mare, iar Ion stătea pe scaun, cu brațele pe masă și cu capul pe brațe. Acesta din urmă izbucnise în lacrimi.)

GRIGORE C. (întoarse capul către rănit): Plângi acum până mai avem timp. În curând o să înlocuiești suspinele cu scrâșnitul din dinți.

ION P. (din ce în ce mai descurajat, cu un glas sacadat și pițigăiat): Cum s-a întâmplat una ca asta?! Cum e posibil să fi dispărut 99% din toți oamenii care până mai ieri râdeau, plângeau, făceau sex, se masturbau, pescuiau, dansau, mâncau, dormeau, se înșelau, se băteau, se omorau… votau? Refuz să cred! Vreau să mă trezesc, nu poate fi adevărat! Nu pot să suport o astfel de singurătate. Familia mea, prietenii mei, iubitele mele pierdute, acum pierdute pentru totdeauna! Tu cum reziști? Spune-mi, te rog! Fie-ți milă! (Luându-l pe Cavalcan de mâneca sacoului) Ceva mă roade pe dinăuntru, e teribil! Mă strânge inima, aș smulge-o din piept și-aș călca-o în picioare!

GRIGORE C.: Au dispărut cei fără de putere. Și cred că 99% e puțin spus. Noi suntem privilegiații, cei fără de care pământul nu se poate învârti! Înghite-ți lacrimile, asta îți va da puterea de care ai nevoie să supraviețuiești printre noi!

ION P. (continuând pe un ton patetic): Dar singurătatea?! Cum poți vorbi cu atâta nonșalanță despre cei pe care i-am pierdut?

GRIGORE C. (zâmbind): De unde știi că noi i-am pierdut pe ei și nu ei pe noi?

ION P.: Singurătatea, domnule Cavalcan, singurătatea!

GRIGORE C. (încruntându-se): Întotdeauna ai fost singur, dragul meu, doar că nu ai avut timp să conștientizezi acest lucru. Ți-ai îmbrăcat singurătatea în cărnurile altora, până ai uitat de tine. Noi, cei care v-am condus, am știut întotdeauna că suntem singuri, ceea ce ne-a întărit și ne-a dat puterea să vă servim un spectacol fără de care ați fi murit fiecare de gât cu fiecare. Oamenii ca mine și ca Staviuc s-au sacrificat de-a lungul mileniilor ca oamenii precum matale să nu aveți timp să vă gândiți la moarte și la singurătate.

ION P. (ștergându-și lacrimile cu mâneca gecii): Și oamenii ca mine care, totuși, s-au gândit?

GRIGORE C.: Au pierdut totul: au murit până au murit! (O scurtă pauză) Copile, nu te mai gândi la moarte; în viață poți să fii mort, dar în moarte nu poți să fii viu! Alegerea îți aparține.

ION P. (zâmbind): Pe-asta a mai zis-o cineva, într-o altă formă.

GRIGORE C.: Da, un om mort.

ION P.: Până și pe-asta a mai zis-o cineva.

GRIGORE C.: „Până și pe-asta a mai zis-o cineva” a mai zis-o cineva.

ION P.: „«Până și pe-asta a mai zis-o cineva» a mai zis-o cineva”… a mai zis-o cineva.

GRIGORE C.: Mult prea multe lucruri s-au zis și, în schimb, mult prea puține s-au făcut.

ION P. (gânditor): Da…

GRIGORE C. (tresărind): Tu câți ani ai, omule?

ION P.: 28.

GRIGORE C. (cu un rânjet macabru pe buze): Ți-aș zice mulți înainte, dar nu vreau să crezi că sunt ironic!

ION P.: Aș prefera mulți înapoi!

GRIGORE C.: Ascultă la mine, tinere domn, dacă vrei să îmbătrânești înainte de vreme, scufundă-ți creierii în regrete!

(Paul se întorsese cu o trusă de prim-ajutor, transpirat și cu o julitură în mijlocul frunții.)

GRIGORE C. (râzând cu poftă): Astăzi toată lumea e rănită! O fi un semn că moartea bate la ușă.

PAUL G.: Moartea nu bate niciodată la ușă,intră prin efracție când vrea dumneaei! Poftim, am adus o trusă. Cheia nu e bună, a trebui să sparg ușa, că tot veni vorba de ușă.

GRIGORE C. (către Ion Popovicescu): Vezi, asta înseamnă să fii un bun lider: îi dai omului o undiță ruptă ca să învețe singur să prindă pești cu mâna! Dacă-i dădeam domnului detectiv aici de față cheia cea bună, l-aș fi privat de această experiență care, fără doar și poate, l-a făcut mai puternic. Dacă nu-i dădeam nicio cheie, ar fi venit înapoi să-mi ceară una. Vezi ce a făcut civilizația din om: nu vă descurcați în afara labirintului decât cu mari dificultăți!

PAUL G. (ofuscat de-a dreptul): Te ții de glume proaste!…

GRIGORE C.: Ba deloc, ba deloc, domnul meu! Drept să-ți spun, n-aveam cheia de la cabinet, așa că ți-am dat-o pe cea de la ușa pivniței. Când n-ai ce-ți trebuie la îndemână, trebuie să te descurci cu ce ai!

(Grigore deschise trusa și-i dădu lui Ion Popovicescu apă oxigenată ca să-și curețe rana și pansament ca s-o acopere.)

GRIGORE C. (arborând din nou o mină gravă): Ei, acum îmi spui ce-ai pățit?

ION P. (oftând): Nu obișnuiesc să cad în ridicol, dar astăzi mi-am vărsat furia, frustrarea și sentimentul de neajutorare pe un lucru neînsuflețit.

GRIGORE C. (începând să râdă): Cum, l-ai șifonat pe domnul detectiv?! Ha! Ha! Ha!

(Nici Ion, nici Paul, pe seama căruia Grigore făcea glume, nu schițaseră nici un gest, nu trădaseră nicio expresie facială care să sugereze vreo urmă de amuzament.)

ION P. (continuând): După ce ne-am despărțit, mă refer aici la cele trei echipe, eu și Paul am colindat orașul în lung și în lat în căutare de supraviețuitori, și după cum poți vedea, am adus ce am găsit. Am fost și prin câteva papetării să luăm ce ne trebuie, am lipit afișe prin cât mai multe locuri posibile, cam asta am făcut toată ziua. La întoarcere, trecând printr-un hypermarket și ridicând de-acolo mâncare și băutură pentru noi toți, am luat și câteva sticle de whiskey și vin roșu. Dintr-un impuls apăsător am început să beau încă din mașină. Vinul roșu a fost întotdeauna o slăbiciune a mea. M-am amețit bine, trebuie să recunosc. Văzând o bancă la un colț de intersecție, i-am zis lui Paul să oprească de urgență. A crezut că trebuie să vomit, așa că a oprit numaidecât. Am intrat în acea bancă, am mângâiat pereții, am zăbovit puțin într-o stare de totală muțenie, apoi mi-am dat drumul. Am vomitat din abundență. Ce-a urmat după cred că e și mai interesant, cel puțin pentru un observator din afară. Am început să strig (ridicând glasul și declamând): „Unde sunteți voi acum? Unde sunteți voi acum? Da, da, cu voi vorbesc! De ce nu îmi răspundeți, voi, atotputernici și proprietari de sclavi moderni? A, nu-mi puteți răspunde, ați murit?! V-ați prăpădit? Dar cine ar fi putut crede, domnilor, voi cu cravatele voastre scumpe și pantalonii plini de bășini! Na, că acum mă piș pe voi și pe atotputernicia voastră!” Am scos mațul și am început să urinez pe jos, pe aparate, pe bancomate, pe pereți, după care, surescitat cum eram, am început să lovesc cu pumnii și cu picioarele în bancomate, în pereți, în ușile termopan și să strig din nou (încercând să se imite pe sine în momentul acțiunii): „Luați de-aici, jigodii ordinare, ați furat oamenii și i-ați înrobit, m-ați obligat să semnez hârtiile voastre mânjite cu sângele verde al copacilor și cu sângele roșu al oamenilor pe care i-ați lăsat fără case, și pentru ce, pentru un acoperiș deasupra capului? Jigodii ordinare, ați violat declarația drepturilor omului, futu-vă-n gură de morți! V-ați căcat în sutele de ani de umanism și în mințile care s-au sacrificat întru elevarea umanității, ați descărcat peste milioane de oameni afacerile voastre murdare ca niște tone de bălegar peste o grădină de flori! V-ați căcat pe mormintele unor minți ca Bellamy și Fourier, și proștii au fost alături de voi! Mi-ați vrut sângele?! Mi-ați vrut sudoarea frunții?! Foarte bine, acum îmi puteți gusta și pișatul cald pe care îl revărs asupra memoriei voastre așa cum voi ați revărsat asupra noastră căcatul modern!” Desigur, fiind beat, n-am putut să mă abțin. La un moment dat, am căzut și m-am lovit la spate. Atunci a intrat Paul Georgescu și m-a luat de acolo, auzind probabil sunetul produs de acea căzătură. Nu mai țin minte cu exactitate ce s-a întâmplat apoi, îmi amintesc doar că mă aflam în dubă ținând în mână un pahar de plastic cu niște cafea în el. Am început să mă trezesc din beție treptat-treptat.

GRIGORE C. (nu-i mai venea să râdă): Mda… Ai băut vin roșu, zici? Nu degeaba se zice că adevărul e în vin! Și eu am fost dator la bancă, dar m-am pișat pe ei într-un mod mai elegant. Pur și simplu, nu le-am dat banii. I-am avut la mână, aveam informații sigur cu privire la ilegalitățile comise de aceștia. Natura funcției pe care am ocupat-o mi-a permis să le dau cu tifla!

(Telefonul lui Cavalcan începu să sune. Îl scoase din sacou și răspunse. Era Vasile Comănescu. Găsiseră supraviețuitori)

GRIGORE C.: Vasile Comănescu și mâna dreaptă a lui Staviuc au găsit și ei supraviețuitori. Ne înmulțim, ne înmulțim, și asta e bine. (Către Paul și Ion) Să vă spun un mic secret, în curând o să putem avea alegeri din nou.

ION P. (de-a dreptul șocat): Alegeri, pentru ce?!

GRIGORE C.: Trebuie să desemnăm un lider, un adjutant de lider și, de asemenea, trebuie să creăm mini-ministere. E imperios necesar de a ne organiza cât mai repede cu putință. O să trebuiască să părăsim țara cât de repede posibil!

PAUL G. (rupse tăcerea): Și o să candidăm toți supraviețuitorii?

GRIGORE C.: O întrebare bună, răspunsul este:NU!

ION P. (indignat): Atunci?

GRIGORE C. (pe un ton plin de optimism): Eu și Staviuc, firește! Doar că de data aceasta voturile voastre chiar o să conteze. Cine o să iasă lider, o să lucreze cot la cot cu toți ceilalți, deci e mai mult o formalitate, ca atunci când puterile occidentale se vor prezenta și la noi, să avem ce să le raportăm.

ION P. (reticent): Și în funcție de ce vom putea alege între tine și Staviuc?

GRIGORE C. (dispus să le dea explicații): Asta n-am discutat-o încă, dar eu am o idee și trebuie să mă sfătuiesc și cu Staviuc. Amândoi avem discursurile pregătite, nu trebuie decât să le scoatem de la naftalină. Le vom prezenta pe rând în fața voastră, a tuturor supraviețuitorilor, și voi veți îndeplini rolul de juriu, ca să spun așa. Veți alege după criterii meritorii.

ION P.: Cine are cel mai bun discurs?

GRIGORE C. (tranșant): Da!

ION P.: Da’ ce, suntem la școală?

GRIGORE C.: Școala vieții, dragul meu, școala vieții!

ION P (cu eu aer expeditiv, părând să își dea importanță): Nu am încredere în această formă viciată de democrație. Vreți să vă spun eu ce înseamnă democrația în termeni reali? Că în termeni demagogici, cu toții știm ce se vrea a fi. Deci, să presupunem că o țară este alcătuită din 7000 de persoane, 2000de înțelepți și 5000de nebuni. Candidații pentru funcția de conducător vor fi un înțelept și un nebun. Toți au drept de vot. Înțelepții vor vota pentru înțelept, iar nebunii pentru nebuni. Rezultatul? O mare nebunie!

GRIGORE C (iritat): Și ce vrei să spui cu asta, că proștii nu ar fi trebuit să voteze?

ION P.: Nu spun asta, dar vreau să sugerez că atunci când prostimea reprezintă o majoritate covârșitoare și e chemată să decidă soarta tuturor, efectele nu vor fi vizibile decât mult timp de la derularea evenimentului, iar măsurile corective se vor lua întotdeauna prea târziu, dacă se vor mai lua. A da unui om de rând dreptul la vot fără a-l educat e ca și cum i-ai înmâna primului om întâlnit pe stradă un bisturiu și l-ai pune să opereze fără a-l instrui câțiva ani buni într-ale medicinii. Efectele ignoranței celui din urmă se vor vedea imediat, pe când efectele ignoranței celui dintâi vor face ravagii pe termen mediu și lung. E greu să întreții o continuitate în gândire și să nu rupi lanțul cauzal în decursul mai multor decenii, de aceea pare firesc ca proștii să aibă drept de vot! Pe ignorantul care face ravagii imediate, îl trimiți la reeducare și eventual îi suspenzi dreptul de liberă practică. Pe ignoranții care, învestiți cu o putere decizională ce-i va afecta pe toți de-a lungul mai multor ani sau decenii, îi celebrăm și apoi le suflăm în cur din cinci în cinci ani. În ultimă instanță, este ca și cum i-ai da unui cimpanzeu o mitralieră ca să vâneze cai verzi pe pereți.

GRIGORE C. (interveni în grabă, arborând expresia omului care vrea să spune ceva cu orice preț): Da, are sens ce spui. Ar fi avut și mai mult sens dacă votul vostru chiar ar fi contact! He! He! He! Votul oamenilor nu a schimbat niciodată nimic, află de la mine! Deci, soarta voastră nu a stat în mâinile proștilor, ci soarta noastră, a celor care ne-am luptat pentru voturile voastre, a fost într-un fel influențată de alegerile pe care le-ați făcut. De-aceea interesul nostru, s-o spun pe-aia dreaptă acum în ceasul cel din urmă, a fost ca prostia să prolifereze. Nu mi-e rușine să spun, dragul meu, că v-am jucat pe degete! Abia acum avem cel mai mult de suferit, când proștii au dispărut!

ION P. (lăsând să se vadă câteva grimase în timp ce-și ștergea rana cu apă oxigenată): Ar trebui să-ți fie rușine, totuși!..

(Telefonul lui Cavalcan începu din nou să sune. Acesta răspunse imediat.)

GRIGORE C.: Da! Ai ajuns? Calmează-te, calmează-te odată! Vrei să vin afară? Bine, hai că vin. Ești în fața Palatului, deci. Bine, bine. Nu ești singur? Cum adică? Stai acolo că vin acum. (Către Ion și Paul) Ies până afară. Stați aici, vă las răspunzători în locul meu. Nu vă mișcați din loc, e valabil pentru toți! (Către toți supraviețuitorii care se așezaseră de-o parte și de cealaltă a holului)

Acesta se îndreptă grăbit către ieșire, dădu mâna cu câțiva supraviețuitori care ținuseră cu tot dinadinsul să-l salute, și dispăru de îndată ce închise ușa după el. 

Scena 4

Grigore C., Septimiu S., o prezență neașteptată

Curtea Palatului. Staviuc îl aștepta pe Cavalcan stând pe capota mașinii. Fuma o țigară. Pe scaunul pasagerului din față, lăsat de tot pe spate, o tipă stătea întinsă și părea că doarme adânc.

GRIGORE C. (pe un ton aferat): Deci, cumetre, ce s-a întâmplat?

SEPTIMIU S.: Un căcat!

GRIGORE C. (apropiindu-se de mașină, încercând să privească prin geamurile fumurii care, în întuneric, păreau de nepătruns): Dar cine e aici cu noi? O pasăre, un avion… o păsărică!

SEPTIMIU S. (expeditiv, plantând pe suprafața asfaltată a parcării o flegmă sănătoasă de fumător): Să știi că n-am chef de TINE în seara asta. Dacă vrei să mă ajuți, bine, dacă nu, piei din fața mea!

GRIGORE C. (fără să țină cont de răspunsul lui Staviuc, absorbit de noile evenimente): E cine cred eu că e?

SEPTIMIU S.: Depinde cine crezi tu că e!

GRIGORE C.: Cum cine?.. Pisicuța!

SEPTIMIU S.: Da, dacă ții morțiș!

GRIGORE C.: Și cu ce vrei să te ajut?

SEPTIMIU S.: Vreau să o ducem într-una dintre încăperile ascunse ale Palatului. E prin spate o intrare. Eu o voi ține de încheieturile brațelor și tu de picioare.

GRIGORE C.: În regulă.

SEPTIMIU S.: Stai să-mi fumez țigara.

GRIGORE C. (apropiindu-se de Staviuc, punându-i mâna pe umăr): Am o idee, pentru când o să ne strângem toți supraviețuitorii. Vreau să organizăm alegerile, așa cum am stabilit, și mai vreau ca noi doi să ne rostim discursurile în fața tuturor. Astfel, ei pot delibera și alege în consecință.

SEPTIMIU S. (lansându-și vorbele pe un covor de fum): Da, nu-i o idee rea.

GRIGORE C.: E foarte bună chiar!

SEPTIMIU S.: Vreo veste din partea familiei tale?

GRIGORE C. (privi în altă parte și dădu din cap dezaprobator, înghițindu-și suferința și strângând din pumni): …

SEPTIMIU S.: Să lăsăm trecutul să doarmă acolo unde-o fi. Ne așteaptă un viitor plin de incertitudini.

GRIGORE C. (privind din nou în interiorul mașinii prin geamurile fumurii): Arată chiar bine pisicuța asta a dumitale! Trebuie s-o ții departe de soție, ei?

SEPTIMIU S.: Îți dai seama. De scandal mai avem nevoie acum?

(Septimiu Staviuc aruncă mucul de țigară și-l stinse sub greutate piciorului drept. Cei doi deschiseră ușa mașinii și o luară pe tipă așa cum stabiliseră.)

GRIGORE C.: N-o să ne vadă soția ta de la fereastră?

SEPTIMIU S. (vădit incomodat de greutatea femeii, gâfâind și chinuindu-se să-i răspundă): Nu, nu, mi-am dus soția și fiicele în marea sală a Unirii, și acolo n-au acces la ferestre, știi și tu, sunt guri de aerisire, dar nu ferestre.

GRIGORE C.: Bravo!

Cei doi se grăbeau să ajungă la intrarea secretă. Staviuc, depășit de efortul fizic, o scăpă pe tipă cu spatele de ciment. Această nu schiță nimic;părea în comă. O ridicară de pe jos și continuară să o transporte cu mari dificultăți.

Scena 5

Paul G., Ion P.

Paul Georgescu cerceta discret foșnetul care se auzea venind de afară. Apropiindu-se de una dintre ferestrele mari ale clădirii, îl chemă pe Ion Popovicescu să vadă și el ce se întâmplă.

PAUL G. (ascuns după perdea, încercând să treacă neobservat de cei doi de afară): Ioane, ia vino puțin încoace să-ți arăt ceva!

ION P. (pe scaun, bandajându-și rana): Ce este?

PAUL G. (ridicând tonul): Hai odată, nu mai pune atâtea întrebări! Vino să vezi ceva frumos. Niște câini care se împerechează. (Spunând tare și răspicat ca să audă și ceilalți, pentru a nu intra la bănuială)

(Ion Popovicescu se ridică de pe scaun și se îndreptă spre fereastra unde se afla domnul detectiv.)

PAUL G. (luându-l pe după umeri): Ia uită-te tu acolo, Staviuc și Cavalcan duc o cucoană leșinată prin grădina palatului. Cred că vor să o depoziteze într-una dintre încăperile secrete ale clădirii ăsteia! Să fie oare trafic cu supraviețuitori? Trebuie să-i urmărim să vedem ce au de gând!

ION P. (surescitat): Interesant! Hai să ieșim.

PAUL G.: Tânărul meu prieten, nu fi prost! Stăm aici momentan. Să vedem ce vor să facă! Dacă ajung de partea cealaltă a clădirii, ieșim și noi, ne ascundem după arborii tuia și îi urmărim.

ION P.: Da, e mai bine așa!

PAUL G.: Bineînțeles că e mai bine!

(După ce Staviuc și Cavalcan se pierdură după clădire, Paul și Ion ieșiră și, pășind prudent, ajunseră la colț, de unde îi urmăreau pe primii doi transportând-o pe femeia leșinată. La un moment dat, primii doi se opriră și, înlăturând un arbust care stătea aproape lipit de o bucată de perete, spre capătul celălalt al clădirii, deschiseră o ușă și intrară, strecurând-o pe femeia leșinată cu mare atenție.)

PAUL G.: Bingo! Hai înapoi acum, ne întoarcem mai târziu să vedem despre ce este vorba.

ION P.: În mod sigur! Dar de ce-am vrea să facem asta?

PAUL G. (contrariat): Cum de ce? Dacă ăștia pun ceva la cale, trebuie să fim pe urmele lor!

ION P.: Da, da…

PAUL G.: Ok, hai să ne întoarcem în clădire. La noapte, când toată lumea o să sforăie bine, o să ne întâlnim pe hol și-o să mergem să inspectăm chestiunea de la fața locului.

ION P. (mângâindu-și bărbia în sens contemplativ): Și dacă ușa încăperii secrete o să fie încuiată?

PAUL G.: Păi, așa o să și fie. O sparg și intrăm, nu-i problemă. Nu uita că am antrenament! He! He! He!

(Cei doi se strecuraseră înapoi în marea clădire, Ion Popovicescu trântindu-se înapoi pe scaun și Paul Georgescu punându-se în șezut pe unde apucă.)

PAUL G. (către supraviețuitorii care își ridicaseră privirea din pământ): Am fost de ne-am pișat la gard, ca bărbații!

Scena 6

Septimiu S., Grigore C., Paul G., Ion P., Vasile C. și câțiva supraviețuitori.

Staviuc și Cavalcan, puțin șifonați și vădit extenuați, se întoarseră în cele din urmă în Palat. Staviuc se îndreptă spre sala Unirii, iar Cavalcan se așezase la masă în locul lui Ion Popovicescu, dându-l pe acesta la o parte. Celelalte două echipe urmau să ajungă, la rândul lor, cu mai mulți supraviețuitori.

PAUL G. (către Staviuc și Cavalcan): Ce rău arătați! Ați pus țara la cale fără noi?!

SEPTIMIU S. (aranjându-și sacoul și cravata): Nu e treaba ta, domnule! Mai bine vino cu o idee care să ne ajute pe toți să ieșim cât mai puțin șifonați din toată treaba asta.

PAUL G. (zâmbind tăios): Ideea mea e simplă, la gunoi cu gunoaiele!

GRIGORE C. (interveni în forță, ridicându-și privirea din foile la care începu să scrie): Un om simplu nu poate avea decât idei simple!

SEPTIMIU S.: Orice disensiune în punctul acesta nu poate fi decât contraproductivă. Trebuie să ne odihnim în noaptea asta, mâine ieșim cu toții în căutare de supraviețuitori. Cine trăiește și nu dă niciun semn de viață până mâine la miezul nopții, poate să se ducă dracului!

(Ușa palatului fu trântită de perete, producând un zgomot puternic. Vasile Comănescu și Petrică, mâna dreaptă a lui Staviuc, se întorseseră și eu cu niște supraviețuitori, nu mai mulți de 15. Unul dintre ei spumega și lansa amenințări și injurii la adresa tuturor.)

PAUL G. (către Ion): L-au găsit pe Vandalim Ciudor. Să te ții, circul de-abia acum începe!

ION P. (mișcând din cap într-o notă dezaprobatoare): E ultimul lucru care ne mai lipsea!

VANDALIM C. (îndreptându-se cu repeziciune către Staviuc): Staviuc, futu-ți paștele mă-tii să-ți fut! Jigodie ordinară, vino încoace nemernicule, că ai distrus o țară întreagă, o lume întreagă a pierit de mâna ta puturoasă de oligarh îmbăiat în sângele patriei mamă! Te omor cu mâna mea, m-auzi?!

SEPTIMIU S. (începând să alerge pe scări): Fraților, țineți-l că a înnebunit! Vrea să murim unul de gâtul celuilalt! (Spori viteza cu care urca scările) Vandalime, vino-ți în fire! N-am avut nici un amestec în asta, animal turbat ce ești!

(Trei dintre supraviețuitorii proaspăt sosiți alergară după Vandalim și-l imobilizară ca să nu se năpustească asupra lui Staviuc. Îl conduseră într-un colț și-ncercară să-l liniștească.)

VANDALIM C. (întorcând capul către Staviuc): Ne mai întâlnim noi, căcat uman! Atâta-ți zic, păzește-ți spatele și dormi cu un ochi deschis!

(Acesta se lăsase condus într-un colț al holului, alături de indivizii care l-au calmat, și începu să plângă înfundat și să bată cu pumnul în podea.)

PAUL G. (pe un ton sarcastic): Asta a fost tot? Dezamăgitor!…

SEPTIMIU S. (către Cavalcan): Grigore, pe unde-or fi Rapass și Stavelin? Au rămas ultimii. Trebuie să vedem câți supraviețuitori am cules de pe drumuri și câți suntem în total.

GRIGORE C. (ridicând din nou privirea din hârtiile care parcă-l absorbiseră): Cine sunt acești indivizi? Nu-i cunosc!

SEPTIMIU S.: Hai, mă, dă-i dracu’! Vorbim despre lucruri serioase și grave aici. Tu ce-ai fi făcut în locul lor?

GRIGORE C. (ridicând tonul): Mi-aș fi tras un glonț în cap. Și punct!

(Ușa palatului fu iar trântită de perete, de data aceasta însă cu mai puțină furie. Rapass și Stavelin intrară, urmați de un grup mare de supraviețuitori. În jur de 20 de oameni, dintre care 5 femei, toți oameni politici și de afaceri.)

SEPTIMIU S.: Ok, las-o baltă, uite c-au venit! (către cei doi) Seara bună, domnii mei! Văd că ați adus carne proaspătă, și… (întrerupt de Paul Georgescu)

PAUL G.: Și încă în ce cantități! (Cântărindu-le cu atenție pe fiecare dintre cele cinci femei.)

ION P. (în șoaptă către Paul, dându-i un cot): Ai ce mânca la iarnă, moșule! He! He! He!

PAUL G. (răspunzându-i la șoaptă, tot în șoaptă): Taci, că-mi plouă în gură! (Scanându-i cu privirea pe noii veniți, către Ion): Uite doi capi ai mafiei naționale, i-au pescuit de prin buncărele lor secrete, pasămite! Ăștia s-au pregătit de sfârșitul lumii încă de când au intrat în sistem. Au știut c-o să contribuie cu vârf și îndesat la decăderea omenirii! De exemplu, acolo e Laurențiu Cîntu, a făcut pușcărie un an și apoi s-a întors la ciolan. A fost unul dintre cei mai bogați pauperi, sărac cu duhul și idiot spiritual, dar și-a învârtit oamenii cum a vrut și a reușit performanța de a-și crea un cerc propriu de marionete politice. Uită-te cu atenție la el, dar cu coada ochiului. Cugetă, gândește, pun pariu că se gândește la cum să ne tragă în piept mai bine pe cei rămași în viață și să ne exploateze întru propășirea propriului interes. Lângă el, Daniel Roșca, un alt plutocrat și păpușar talentat, a făcut afaceri cu statul și n-a plătit niciodată în viața lui vreun ban la buget. Cei doi au fost sponsorii lui Staviuc. Și mai sunt câțiva baroni locali, dar aserviți, fără vreo putere deosebită în lumea cea veche. Păpușarii lui Cavalcan încă se ascund, asta dacă nu cumva au plecat din țară către nava mamă.

ION P.: Interesant! Bine, îi cunosc pe toți din ce s-a scris în presă și spus la televizor, dar îi cunosc prea puțin de fapt. Crezi că o să conducă din subteran?

PAUL G. (cu o privire persuasivă, aranjându-și freza de Elvis): Fii sigur de asta. Lumea cea veche a avut mult încăperi în care n-au încăput decât foarte puțini. Organele vitale ale economiei subterane au supraviețuit, chiar dacă elementele de suprafață ale corpului social au dispărut complet.

(Cei doi oameni de afaceri se semnară pe lista lui Cavalcan, fiind apoi escortați de aghiotanții lor într-una dintre sălile de la etajele superioare.)

VASILE C. (ducându-se în centrul holului și adresându-le tuturor câteva cuvinte): Stimați supraviețuitori, țin să vă anunț cu o jumătate de gură tristă, iar cu cealaltă jumătate zâmbind că numărul nostru a ajuns la 53. Avem mari speranțe că mânie o să fim încă pe atâția. Cred cu tărie că, atunci când o să aflăm numărul total de supraviețuitori din toate țările pământului, vom fi cel puțin 100.000 de oameni, ceea ce ne îmbunătățește, desigur, șansele de viață. Eu sunt foarte obosit, am umblat toată ziua, nu cred c-am muncit niciodată în viața mea cât am muncit astăzi. Haideți să ducem mâncarea și sticlele de băutură în sala de mese a Palatului, să le luăm din dube și să le punem bine. După aceea, aș vrea să închin un pahar cu voi toți aici de față și să ne bucurăm măcar pentru câteva minute și să-i mulțumim domnului că încă suntem în viață.

ION P. (către Paul, în șoaptă): Pe-ăștia ar trebui să-i învățăm să vorbească. Văd și aud că au rămas cu reflexul condiționat de a se pierde în cuvinte; ce să le faci, defectul meseriei de a minți pe față!

PAUL G.: Just!

(Paul și Ion se ridicară și, împreună cu alți supraviețuitori, se urniră către dubele parcate în curtea palatului pentru a aduce mâncarea și băutura. După ce depozitară totul în sala de mese, luară câteva sticle de vin și whiskey și turnară în pahare. Ion continuă cu sticla lui de vin, iar Paul îi dădea cu whiskey. Toți ceilalți se pierdură și ei, naufragiați pe fundul sticlelor de alcool.)

PAUL G. (cu privirea încețoșată, șoptindu-i lui Ion la ureche): După ce adorm porcii ăștia, mergem să vedem care e treaba.

ION P. (dând din cap): Da, da, nu am uitat!

PAULG.: Hai, bea că viața-i scurtă!

După ce toți supraviețuitorii din palat băuseră suficient cât să nu mai miște, adormind în holul mare, Paul și Ion se ridicaseră în picioare fiind doar pe jumătate turmentați, ca să-și poată duce misiunea la bun-sfârșit.

Scena 7

Paul G., Ion P.

PAUL G. (către Ion, cu o privire indecisă): Ce mai stai, mișcă-te către ușă! Stai, stai așa, încotro alergi ca bezmeticul? Ia uită-te puțin la putorile astea cum arată, parcă ar fi în…zi să-i zic, așa – comă alcoolică!

ION P.: Stai puțin, că nu știu unde-mi sunt picioarele, trebuie să le iau cu mine, nu pot merge așa cu una, cu două!..

PAUL G.: Ha! Ha! Hai că ești bou! Păi cum așa, ți-ai uitat picioarele? Nu, nu, stai… Cred că ele te-au uitat pe tine! Mânca-te-ar tata de ipochimen! (Îl luă în brațe și îl sărută pe sprâncene) Nelule, află de la mine (râgâi, emanând un puternic damf de whiskey) ești copilul pe care nu mi l-am dorit niciodată! Dar te iubesc oricum!

ION P.: Stai, stai să mă leg la picioare și mergem! Simt că mă împiedic, hopa! Uită-te în spatele tău, atenție (lovind cu pumnii în aer)! Bancherii, futu-le muma-n cur! Băăă, veniți încoace la mine, putorilor, v-ați căcat pe… ! (Către Paul) Unde mergeam?

PAUL G. (eructând, apoi emițând un sunet indefinit care de obicei anunță un început de vomisment): La femei!

ION P.: Ia-mă și pe mine, ia-mă și pe mine!

PAUL G.: Te iau, mă, dă-te dracu’! Hai, mișcă-te către ieșire! Vezi să nu te împiedici de picioare! Ha! Ha! Ha!

(Cei doi reușiră să deschidă ușa de la intrare, și coborâră scările exterioare cu mari dificultăți. Paul Georgescu începu să cânte un cânte de jale.)

PAUL G. (oprindu-se din cântat): Trebuie să ajungem de partea cealaltă a clădirii.

ION P.: Nemaipomenit! Dacă e să cad, mă ridici tu, dacă e să cazi, te ridici tot tu, da?

PAUL G.: Hai că-mi ești simpatic! Să ne mișcăm mai repede, că se face ziuă și ne văd câinii!

ION P.: Care câini?

PAUL G.: Cum care câini, ăia răi!

(Se mișcau încet, dar reușiră să treacă de colțul clădirii și se îndreptau spre ușa secretă. Începuse să ningă și oricine s-ar fi uitat de jur împrejur ar fi zis că un strat subțire de zăpadă creștea direct din suprafața cimentată a curții palatului. Frigul îi mai trezi din beție pe cei doi.)

PAUL G. (îi tremurau mâinile de nerăbdare): Ia uite, acesta e tufișul, se vede că a fost proaspăt mișcat din loc!

ION P.: Stai așa că-l dau eu la o parte. (Încercă să-l apuce de la mijloc, nu reuși să-l ridice) Văd că tufișul e în ghiveci. (Încercă să-l ridice de la bază) Nu pot singur, e prea greu, mama lui! Apucă-l tu de-o parte și eu îl apuc de cealaltă parte.

PAUL G.: Imediat. Așteaptă un pic, trebuie… (Făcuse trei pași înapoi și se întoarse cu spatele la Ion, apoi vomită) Foaie verde vărsătură, mi-a ieșit spanac pe gură! He! He! He!(Se șterse la gură cu mâneca paltonului și apucă ghiveciul dintr-o parte.)

ION P.: Gata! Hai să vedem. Mda,desigur, ușa este încuiată.

PAUL G.: Dă-te le o parte, vine tăvălugul de serviciu! (Făcuse trei pași în spate ca să-și ia avânt și să spargă ușa)

ION P. (punându-se în calea domnului detectiv): Așteaptă puțin. Am o idee. Mai ai cheia pe care ți-a dat-o Cavalcan pentru a deschide ușa de la cabinet, cea care nu s-a potrivit?

PAUL G. (iritat de faptul că a fost oprit din drumul său glorios): Da, cred că da. Însă ce-are asta a face cu faptul că eu vreau să-i proiectez una ușii ăsteia?!

ION P.: Păi, are! Ia gândește-te puțin, sunt șanse ca această cheie să deschidă ușa. Cavalcan ți-a dat-o în batjocură înainte să o aducă pe tipesă aici, în camera asta. Chiar el ne-a spus că este cheia de la pivniță. Și dacă îți aduci aminte, ușa aceasta a deschis-o Staviuc. Hai, dă-o încoace!

PAUL G. (căutându-se în toate buzunarele de la pantaloni și palton, o găsi): Ține-o.

(Ion Popovicescu, clătinându-se din cauza beției, încercă de mai multe ori să vâre cheia în broască, însă nu reuși decât din a cincea încercare. Cheia se potrivi și descuie ușa. Cei doi rămăseseră cu gura căscată, uitându-se unul la altul fără să înțeleagă ce se întâmplă.)

PAUL G. (sclipindu-i ochii și luându-l în brațe pe Ion): Genial! Ai stofă de detectiv, felicitări, felicitări!

ION P.: Nici chiar așa, eu doar am lucrat cu ce am avut, detectivul adevărat ești tu, care ai ales să păstrezi cheia dintr-un instinct inefabil. Experiența vastă ți-a modelat instinctele, obișnuințele și chiar simțurile.

PAUL G. (fără să mai stea la discuții și analize): Hai să intrăm, ai grijă la trepte și la cap.

(Cei doi coborâră scările cu mare atenție, domnul detectiv în față, Ion Popovicescu în urma acestuia. Ajunși la ultima treaptă, o lumină puternică de neon îi izbi în frunte. Încăperea era spațioasă, mobilată în stil vechi, corpurile de mobilier erau masive, din lemn veritabil, și o bibliotecă impozantă îmbrăca pereții camerei. Încadrată aproape simetric, la o distanță aproximativ egală de cele trei laturi ale bibliotecii, o canapea mare din piele pe care stătea întinsă o femeie.)

ION P. (scanând camera de-a lungul și de-a latul): Am ajuns. Și acum ce facem? (Se apropie de bibliotecă pentru a citit numele cărților, luă o carte) Pfff, Principele în ediție veche din 1900 și ceva, îmbrăcată în piele.

PAUL G. (frecându-și mâinile): Mai știu eu ceva de-aici care o să fie îmbrăcată în piele!

ION P. (întorcându-se către Paul): La ce te referi?

(Paul nu-i răspunse, în schimb se îndreptă grăbit către femeia care stătea leșinată pe canapea. Se puse în genunchi și-și apropie urechea de gura femeii, ca să verifice dacă respiră. Ion rămase încremenit în dreptul bibliotecii. În ochii domnului detectiv se putea citi pofta milenară a tuturor amanților înfierbântați. Încercă s-o trezească pe femeie, dându-i câteva palme ușoare, fără nici un rezultat. Își dădu jos paltonul și puloverul, pantalonii și chiloții și se întinse pe canapea, în spatele femeii. Îi ridică fusta, îi umezi bine zona intimă și-ncepu să pompeze căldură în abdomenul ei leșinat printr-un amplu proces de frecare, luându-i urechea în gură. Nici așa nu se trezi, dar domnul detectiv continuă să pompeze.)

ION P. (punând cartea la loc): Bine, eu am plecat de-aici!

PAUL G. (în patima actului): Ce vorbești? Hai și tu! (Apucând-o pe femeie de bărbie cu mâna onctuoasă) Ia uite aici ce minunăție, sculptură în carne vie.

ION P. (urcând scările, întoarse capul): Ai dreptate. Ne vedem afară.

PAUL G. (mișcându-se mai repede): Mai lasă-mă câteva minute și vin și eu.

Ion Popovicescu îl așteptă întins în zăpada ce creștea în înălțime. După ce ieși din încăpere și încuie ușa, Paul Georgescu se postă în picioare lângă Ion, își deschise șlițul și desenă în zăpadă o inimă galbenă.

PAUL G.: Ești tânăr și sensibil, te înțeleg. Așa eram și eu cândva.

ION P. (făcu un bulgăre de zăpadă și îl aruncă în domnul detectiv): Și acum ce ești?

PAUL G. (desenând și o săgeată străpungând inima din care ieșeau aburi): Un supraviețuitor.

Intermezzo

Dimineață. Zece autovehicule de lux așteptau la poarta palatului pentru a intra în curte. Câțiva supraviețuitori reușiseră să ajungă prin mijloace proprii la sediul central al statului colonial Pauperia. Vasile Comănescu le deschise, iar aceștia intrară și se alăturară celorlalți. După lungi dezbateri și activități organizatorice, porniră în căutare de supraviețuitori. Dubele și cele zece autovehicule de lux acoperiseră întreg orașul Tristești. La sfârșitul expediției, rândurile supraviețuitorilor crescuseră vizibil. Numărătoarea inversă putea să înceapă.

Scena 8

Grigore C.

Înapoi la palat, Grigore Cavalcan trecuse toți supraviețuitorii în condica lui. Numărul total: 101.

GRIGORE C. (în fața supraviețuitorilor, care se ridicaseră cu toții în picioare, vorbind la portavoce): Avem numărătoare totală, 101 de supraviețuitori și pot să spun că acesta este un număr mai mult decât rezonabil pentru ca împreună să putem părăsi granițele acestei țari dezolante și, alături de supraviețuitorii celorlalte state, să creăm o nouă societate. Acum că ne-am adunat cu toții aici (în holul cel mare luă naștere un zumzet general din discuțiile particulare) putem să trecem la următoare etapă din noua noastră viață: organizarea alegerilor pentru desemnarea liderului de drept al supraviețuitorilor din Pauperia. Eu și fostul președinte al poporului pauper, Septimiu Staviuc, așa cum ne cunoașteți cu toții aici de față, vom candida pentru această funcție. Pentru că nu mai avem foarte mult timp la dispoziție, voi rosti discursul meu în fața domniilor voastre, apoi același lucrul îl va face și Staviuc, după care puteți vota. Cum serviciile de telefonie încă funcționează dintr-o inerție străină nouă, fiecare dintre voi ne veți trimite un SMS cu votul vostru, cine mă va vota pe mine, îmi va trimite SMS la numărul (își rosti numărul de telefon), cina îl va vota pe Staviuc, va trimite SMS la numărul (rosti numărul lui Staviuc). Cine nu are acest două numere, poate trece pe la mine după terminarea discursurilor pentru a le nota undeva. Fie ca cel mai bun să câștige. Amin!

Scena 9

Septimiu S.

După ce Grigore Cavalcan rosti același discurs de la încheierea votului de duminică și primi aplauzele cuvenite, veni rândul fostului președinte Staviuc.

SEPTIMIU S. (cu capul lăsat puțin pe spate, plin de emfază, la aceeași portavoce): Văd că stimabilul Cavalcan, netrădându-și stilul caracteristic și plin de înțelepciune, a ales ca în această lume nouă și în acest ultim ceas să dea curs vechilor pasiuni și frustrări. Eu am îngropat securea războiului în lutul încă roditor al prezentului, din care am speranța că va crește într-un viitor apropiat o nouă societate, un nou destin al neamului omenesc și, împreună cu celelalte forțe ale pământului nostru, ale casei noastre care ne adăpostește de năprasnicele ploi și furtuni siderale, vom pune mână de la mână pentru a construi o lume mai bună și sunt sigur că ne vom apropia, în cele din urmă, de idealul omului nou! Noul Om este soarele de care trebuie să cutezăm a ne apropia, fără să ne temem că am putea să ne pierdem capul (o scurtă pauză)… și aripile! Eu voi fi alături de voi indiferent de rezultatul acestor pseudo-alegeri, așa cum va fi și Grigore Cavalcan, așa cum va fi și Petrică, mâna mea dreaptă (arătând înspre acesta), așa cum vor fi soția și fiicele mele și, în cele din urmă, așa cum veți fi toți în raport cu fiecare. A sosit momentul adevăratei uniri! Vine o vreme în care trebuie să ne gândim la semenii noștri la fel de mult ca la propria persoană. Vremea oamenilor se pare că a trecut. Așa cum burta flămândă a trecutului i-a înghițit pe bunicii noștri, pe frații și pe surorile noastre, pe tații și pe mamele noastre, pe soțiile, copiii și pe prietenii noștri, așa și noi trebuie să ne lepădăm, pe cale spirituală, de pieile societății care a apus. Trebuie să murim odată cu cei care au murit pentru ca din noi să răsară o nouă lume! (Aplauzele supraviețuitorilor aflați în transă acoperiră discursul lui Staviuc, acesta făcând o scurtă pauză) Vă mulțumesc nespus! Profit de această ocazie pentru a-l chema pe Grigore Cavalcan alături de mine și pentru a da mâna cu el întru unificarea celor puternici, ca împreună să conducem omenirea și neamul pauper pe noi culmi! Veniți și voi, prieteni dragi și ultimi companioni în această călătorie misterioasă pe care o numim viață, și atingeți-ne și atingeți-vă pe fiecare pentru a ține un scurt moment de reculegere pentru cei trecuți în altă lume.

Detașându-se de acel moment înălțător, supraviețuitorii pauperi, toți foști politicieni și oameni de afaceri, cu excepția lui Ion Popovicescu și-a lui Paul Georgescu, au votat după cum fuseseră instruiți. După numărătoare, Staviuc 50 de voturi, Cavalcan 50 de voturi.

Scena 10

Septimiu S., Paul G., Vasile C., femeia leșinată

FEMEIA LEȘINATĂ (deschizând brusc ușa de la intrare a palatului, alergând spre grupul de supraviețuitori și împrăștiindu-se pe jos): M-au violat, m-au violat! (Gâfâia și se târa pe suprafața rece de marmură) Stănică, unde ești? Stănică! Și-au bătut joc de mine, unde ești, unde sunt… unde suntem? (începu să plângă)

(Vasile Comănescu porni în grabă s-o ajute pe femeie să se ridice. Toți ceilalți începuseră să șușotească.)

VASILE C.: Are glezna luxată, veniți careva să mă ajutați s-o ridic și s-o așez pe scaun.

PAUL G. (ieșind glonț din grupul de supraviețuitori adunați în jurul femeii): Te ajut eu!

VASILE C.: Așa, mulțam fain, pune-i mâna dreaptă pe după gâtul tău.

PAUL G. (către femeie, în șoaptă): Bună seara, frumoaso! Ce-a fost mai rău a trecut, acum ești pe mâini bune.

FEMEIA (suspinând): Cine ești tu?

PAUL G.: Un supraviețuitor, la fel ca tine!

FEMEIA (înlemnind): Supraviețuitor? Nu știu ce vrea să însemne asta… M-am trezit în încăperea aceea subterană și am ieșit în fugă, am intrat aici… și acum asta. Mi-e atât de frig…Și simt așa niște arsuri în zona intimă și-mi curge sânge. Sunt sigură că cineva a abuzat de mine! Unde e Stănică?

(Cei doi o așezară pe un scaun. Apoi Staviuc o ajutase să se ridice și-o conduse într-un separeu.)

SEPTIMIU S.: Gata, sunt aici, iubirea mea! Nu mai plânge, o să fie bine. (O sărută pe frunte) Te-ai trezit într-o nouă lume, alături de noi, cei mai puternici oameni de pe Pământ!

FEMEIA (sărind de gâtul acestuia): Nu înțeleg ce spui, n-am înțeles ce-a spus omul acela ciudat, nu înțeleg ce se întâmplă! (Lacrimile îi curgeau pe obraji)

SEPTIMIU S.: O să-ți explic mai târziu cu lux de amănunte. Suntem 100 de oameni în holul palatului, 101 dacă te punem la socoteală și pe tine. Eu și Cavalcan am candidat pentru funcția de conducător al supraviețuitorilor. Trebuie să votezi și tu, scorul este 50 – 50. Votează în fața celorlalți și apoi îți spun totul.

FEMEIA: E o glumă, nu? N-au fost alegerile de curând?! Vă alegeți între voi?

SEPTIMIU S.: Fă cum îți spun și-o să înțelegi la urmă.

Cei doi părăsiră separeul. În fața tuturor supraviețuitorilor, femeia îl votă pe Staviuc. Soția acestuia privea totul cu mefiență.

Ultima scenă

Grigore C., Septimiu S., Paul G., Ion P., femeia leșinată

GRIGORE C. (în fața supraviețuitorilor, cu brațele în aer): Acum că avem un conducător în persoana lui Septimiu Staviuc și un consilier de încredere în persoana subsemnatului, propun înființarea de urgență a cel puțin patru ministere care să se ocupe de problemele cele mai stringente pe care le avem la ora actuală: hrana, apa, curentul electric și transportul.

SEPTIMIU S. (lângă Grigore): Și, nu în ultimul rând, avem nevoie de un minister de externe, care să-și asume de urgență responsabilitatea legată de aeroportul principal al Pauperei și care să-i întâmpine pe delegații străini atunci când vor veni.

PAUL G.: Glumiți, nu? Adică nu înființați și un minister al sexului? Da, un minister al sexului, că e frumos! Vreți să ne condamnați la lucru manual pe cei fără de resurse?!

SEPTIMIU S.: Toate la timpul lor, domnule meu! Uite, pe tine o să te punem ministru de externe și, alături de domnul Popovicescu, te vei deplasa fără întârziere la aeroport și ne vei da de veste în cazul în care avem vizitatori.

ION P. (către Paul): E bine și așa.

PAUL G. (aprobând din cap): Da, sunt de acord. Să mâncăm ceva mai întâi, apoi să luam și niște provizii cu noi și plecăm. Nu? (Îl luă pe Ion Popovicescu pe după gât) A, și încă ceva (întorcându-se din drum), Staviuc a promis că vom fi uniți și vom împărți toate resursele. (Către Staviuc) E adevărat?

SEPTIMIU S.: Da, sigur, ținem legătura.

PAUL G. (mergând la fiica cea mare a lui Staviuc și apucând-o de maxilar, o linse pe obraz și pe buze): Atunci înseamnă că mi-o dai și pe fiică-ta când mă trec nevoile firești, nu?

(Fata începu să tremure spasmodic și leșină din senin. Mai mulți săriră în ajutor pentru a o trezi din leșin.)

PAUL G. (dându-se înapoi): Atacuri de frigiditate?

Dna STAVIUC (în timp ce trecea mâna prin părul fetei, ridicând privirea către Paul): Suferă de o afecțiune rară, nu suportă să fie atinsă.

ION P. (către Paul, în șoaptă): Se pare că, mai nou, toate femeile sunt leșinate după tine.

(Domnul detectiv, neputându-se abține, eliberă un râset isteric. Septimiu Staviuc sări asupra acestuia, îl culcă la pământ, lovindu-l cu pumnii până când Grigore Cavalcan și Ion Popovicescu săriră să-i despartă.)

PAUL G. (ridicându-se, către spectatori): Proștilor ce sunteți, uitați-vă bine la filfizonul acesta bătrân. E specialist în cuvinte, vă minte frumos și voi îi înghițiți toate cuvintele puturoase, dar când e vorba de fapte, dă înapoi și lovește ca un animal! Noi ne-am cărat de-aici! (Către Ion) Hai să mergem, jupâne! (Luând-o pe amanta lui Staviuc de mână și îndreptându-se spre ieșire) Tu vii cu noi!

FEMEIA LEȘINATĂ: Dă-mi drumul, porcule! Stănică!

PAUL G. (pițigăindu-și vocea): Stănică, unde ești, Stănică? De ce nu vii s-o salvezi? Cine te ține în lanțuri, Stănică? (Șoptindu-i femeii la ureche) Stai liniștită, nu-ți vom face nimic, vii cu noi, ești mai în siguranță. Imbecilul acela suferind de incontinență pe care-l tot strigi plănuia să te țină în pivnița în care te-ai trezit și să te dea la câinii lui ca să-și satisfacă toate poftele cu tine și să le scape pe nevastă-sa și pe cele două fiice ale sale.

Ieșiră din palat, se urcară în duba lor și porniră către aeroport. La ieșirea din curtea palatului, Paul Georgescu deschise poartă fără s-o închidă la loc. Toți câinii vagabonzi din perimetru intrară în curte.

Tabloul III

Aeroportul Henri Coandă. Impunător, ultramodern, dezolant. Cei trei supraviețuitori ostracizați parcaseră duba pe unde apucaseră. Se instalaseră în aripa principală a aeroportului. Magazinele, porțile de îmbarcare, avioanele pe pistă, toate părăsite.

Scena 1

Paul G., Ion P., femeia leșinată

PAUL G.: Ioane, hai să mergem să pescuim ceva de mâncare din magazinele astea, până nu expiră dracu’ toate!

ION P.: Da, ar fi cazul.

PAUL G. (către femeie): Stai aici. Ne suni dacă intervine ceva.

(Femeia se uita la ei fără să spună nimic. Aceștia plecaseră să ia ceva de mâncare.)

ION P. (începând o conversație din mers): Cine-ar fi zis că inhibițiile și, până la urmă, frigiditatea care izvorăște din acestea pot fi atât de virulente în cazul unor anumiți indivizi sau individe,  nu?

PAUL G.: Spanac pe varză! Juca teatru. Ăștia fac parte din aceeași mare familie de actori. Nimic din ce spun sau fac ei nu reflectă realitatea. Trebuie trimiși la reeducare. Dacă nici acum în ultim ceas nu sunt în stare să dea cărțile pe față!..

ION P.: Da, dar dacă toată scena aceea a fost pe bune?

PAUL G.: Asta n-o putem ști niciodată, nu suntem doctori și nu avem niciunul prin preajmă. Toată lumea are inhibiții, dar nici chiar așa!

ION P.: Toată lumea are inhibiții, știu! E adevărat că nu pot exista oameni complet deschiși (și-aici nu zic că nu există, ci că nu pot exista, ia aminte!), însă inhibițiile unora sunt atât de pronunțate, atât de generalizate și clocotitoare, încât purtătorii acestora ajung să și le topească într-un exhibiționism inconștient, declanșat conform aceluiaşi principiu care ne ajută pe noi să comunicăm prin limbajul trupului.

PAUL G. (întorcându-se brusc spre interlocutorul său): Adică inhibițiile lor sunt atât de izbitoare încât devin aproape obscene? Poate chiar ofensatoare sau… autoflagelante?

ION P.: Exact! Asta pentru că oamenii sănătoși și relativ sănătoși nu pot să nu se exteriorizeze, inclusiv într-o manieră carnală.

PAUL G. (deschizând ușa unei patiserii): Am înțeles. Deci exhibiționismul lor a luat naștere la nivel inconștient și îi ajută să-și exteriorizeze toate acele piedici mintale pe care și le-au internalizat ca urmare a… ca urmare a ceva, a experiențelor nefaste, să zicem. E un fel de supapă ce eliberează gazele pentru ca structura să nu facă implozie!

ION P. (intrând primul, urmat de domnule detectiv): Păi da, inhibiții, inhibiții, dar și bășinile trebuie să iasă pe undeva, nu? Câteodată iţi scapă, te scuzi şi mergi mai departe, dar de cele mai multe ori le dai drumul atunci când nu este absolut nimeni prin preajmă. Dacă nu reuşeşti să te eliberezi cumva, întreaga structură poate fi pusă în pericol din punct de vedere anatomic. Dacă tu, cel care ești atunci când ești conștient, eul freudian, poți periclita integritatea propriului organism prin desfășurarea comportamentelor care ți-au fost imprimate în memorie şi obişnuinţă sau, dimpotrivă, prin retragerea voinței din faţa unui lucru pe care ai fost învăţat să-l eviţi, există ceva, ca un fel de colac de salvare invizibil, care te scapă de-o eventualitate implozie prin restaurarea ordinii naturale a lucrurilor. Îţi frânezi pornirile, iar faţeta inconștientă a psihicului, pentru a răzbuna organismul care suferă, învederează inhibiţiile tale într-un mod aproape caricatural; gândeşte-te la un far ce trimite semnale luminoase ambarcațiunilor cufundate în smoala nopţii pentru ca acestea să nu se lovească de niște stânci profund neînsuflețite. Așa și inconștientul persoanei afectate, îți transmite ție, ca inițiator al unui act, semnale că trebuie să pleci de-acolo, altfel te vei lovi de un zid impenetrabil.

PAUL G. (privea în gol): Hmm, ce chestie!

ION P.: Da, natura umană, mai ales acolo unde există abateri de la regulă, ne dă bătăi de cap. Sau ne dădea, cel puțin. Acum naiba știe ce-o mai fi!…

PAUL G.: Ce meserie prestai în lumea cea veche? Nu mi-ai spus niciodată sau nu te-am întrebat.

ION P.: Făceam câte puțin din toate și nimic din puțin.

PAUL G. (fără să stea pe gânduri): Altfel spus, te-ai ratat.

ION P. (schiță un zâmbet slab conturat): M-am ratat într-o lume de ratați: deopotrivă cel mai mare câștig și cea mai mare pierdere din viața mea!

(Întorși din recunoaștere, o găsiră pe femeie întinsă pe trei scaune de așteptare. Îi dădură niște cafea, o pungă de produse de patiserie și câteva sandviciuri.)

FEMEIA (schiță un zâmbet pierdut): Mulțumesc, sunt lihnită!

PAUL G.: Cu plăcere, dragă… Care era prenumele tău?Te-am văzut de câteva ori la televizor, e-adevărat, dar…

FEMEIA: Elena.

PAUL G.: Așa, corect! Nu ne-am văzut niciodată față în față. Paul,încântat de cunoștință.

ELENA (mușcând dintr-un sandvici): La fel!

Scena 2

Paul G., Ion P., Elena

Două zile trecute fără nici un semn, nici de la ceilalți supraviețuitori, nici de la omologii străini.

ELENA (privind pe geamurile înalte către pista de aterizare): Cât o să mai stăm așa?

PAUL G.: Cât o să fie nevoie, până o să murim sau până o să învățăm să murim.

ION P. (răsfoia o carte de anatomie): Știați că cel mai mare neuron (mă rog, axon) din corpul uman are aproape un metru?

PAUL G.: Țara arde și baba se piaptănă!

ION P. (zâmbind malițios): Păi, dacă vântul bate cu putere, trebuie să-mi așez părul, nu?

PAUL G. (ridică o bucată de hârtie de pe jos și-o băgă în buzunar): Mai bine-ai încerca să intri în legătură cu prăpădiții ăilalți de la palat.

ION P.: Nu mai am semnal, cred că au căzut rețelele de telefonie.

PAUL G.: Deja?

ION P.: Păi, am încercat toate combinațiile posibile, și tot nu am semnal. Tu ai?

PAUL G.: Nici eu. (Către femeie) Tu ai, cumătră vulpe?

ELENA: Nici măcar o linie.

PAUL G.: Atunci, Ioane, trebuie să iei mașina și să te duci la palat. Eu și Elena vom rămâne aici în așteptare.

ION P. (lipindu-se de geam, sprijinindu-se cu ambele mâini de suprafața de sticlă): Ia faceți liniște un pic, cred că se vede ceva în depărtare.

PAUL G.: Iar ai vedenii?

ION P.: Nu, de data aceasta nu am cum să mă înșel, e un punct la orizont care se face din ce în ce mai mare. Se vedea licărind prin ceață.

PAUL G. (apropiindu-se de Ion): Ciudat, acum îl văd și eu!

ELENA: Doar nu credeți că?…

ION P.: Că ce?

ELENA: Nimic. Să așteptăm!

Scena 3

Aceiași, delegația străină

Un avion ateriză pe una dintre pistele aeroportului. Un avion de dimensiuni mari, alb cu dungi albastre. Ușa avionului se deschise. Pasagerii coborâră pe toboganul gonflabil destinat situațiilor de urgență. Ion, Paul și Elena îi așteptau la baza toboganului.

PAUL G. (către Ion, în șoaptă): Uite-l pe Cornel Stamate, fostul șef al serviciilor secrete, alături de toți ceilalți politicieni pauperi responsabili cu secțiile de votare din străinătate. Desigur, cei care au supraviețuit. Au venit cu străinii. O să ne distrăm de minune!

(Un străin cu părul grizonat, purtând un costum de culoare maro și o pălărie albă, însoțit de alți trei străini, ieși în față și li se adresă celor trei supraviețuitori pauperi.)

STRĂINUL (declamând): I am most pleased to find you here as healthy as you can be in this bizarre situation we all woke up to several days ago. Do any of you know who I am?

ION P. (către Paul și Elena): Lăsați-mă pe mine să discut cu străinul. Nici voi nu știți cine este, nu?

(Cei trei dădură din cap în semn că nu)

ION P. (făcu un pas în față și-i întinse mâna străinului, adresându-i-se într-o manieră extrem de afabilă): Thank you for your kind words, Sir. You have no idea how happy we are to see all of you here today. I thought we would perish in this deserted country with no help whatsoever. And to answer your question, unfortunately we do not know who you are, even though we are well aware of the fact that you might be a very important person. (Paul și Elena aprobară din cap în mod hotărât)

STRĂINUL (tranșant): I see! Your ignorance with respect to my identity is quite understandable, since I was never the outdoorsy type nor have I ever been the kind of individual promoted by the media, although I was one of the most powerful human beings ever to exist even when all the humans were alive. I am David Redshit!

PAUL G. (neputându-și struni emoțiile): THE Redshit?

DAVID R. (își întoarse capul către Paul): Yes, indeed, THE Redshit. I am THE Redshit. Well, in fact, I am one of the Redshits, but nonetheless… I am THE Redshit! The king of kings, the father of all that was breathing and still breathes on this Earth!

(Paul Georgescu căzu în genunchi în fața străinului pe nume David Redshit și începu să plângă înfundat. Ion Popovicescu rămase mut de uimire și nu-și mai putea găsi cuvintele.)

DAVID R.: Come on, get a hold of yourselves, it really serves no purpose to start crying now. We must fight the last fight! You, boy! (către Ion Popovicescu) You haven’t told me your name.

ION P. (stânjenit): Yes, I’m awfully sorry, I got carried away. My name is Ion Popovicescu, or you can call me John in English.

DAVID R. (confuz): I don’t know you at all, and I have no idea who your friends are either. Were you by any chance politicians in the old world?

(Paul Georgescu, reușind să se ridice și să-și vină în fire, se angajă într-o discuție semi-oficială cu supraviețuitorii pauperi, mai ales cu fostul șef al serviciilor secrete.)

ION P.: I was a writer and a translator, my friend was a detective, only our ladyfriend here (arătând spre Elena) being involved in politics to a certain extent.

DAVID R.: I see! So there’s really no point in carrying on with this little charade here, as you have no authority to address me at all! Kindly take me to your leader!

ION P. (pus în încurcătură): Of course, we will be doing this presently, yet we would first need to travel to our headquarters by car. We were specifically instructed to represent what’s left of our nation here in this airport as a Ministry of Foreign Affairs, namely to greet you upon your arrival.

DAVID R. (iritat): You call this a greeting? Well, don’t sweat it! Let’s move.

ION P.: Sure, right this way.

Se urcară în dubă și porniră către Palatul Parlamentului.

Tabloul IV

Palatul Parlamentului. Duba oprise în fața porților care erau închise cu un lacăt mare. În curtea Palatului, mai multe leșuri de câini se puteau întrezări de-o parte și de alta a aleii principale. De cealaltă parte, o haită de peste treizeci de câini se adunaseră în jurul dubei.

Scena 1

David R., Ion P., Paul G. un agent american

DAVID R. (pe un ton apăsat): So, what are we waiting for? Why doesn’t any of you Pauper people get off the van and open those fucking gates? Time is of the essence, god damn it!

ION P. (defensiv): Yes, we know that we don’t have much time, yet truth be told neither one of us has the key to the padlock that’s keeping those two gates locked together. We need to signal our presence in order for one of our fellow Paupers to come down here and open the gates for us. It also seems that our mobile phones have had no reception since earlier today. So we cannot make any call. This and, of course, the dogs that would tear us to pieces…

DAVID R.: Maybe if I blow your head off they’ll hear us and come at once! What’s your take on that?

(Ion Popovicescu își coborâse privirea în podeaua dubei. Nimeni nu mai zicea nimic. Paul Georgescu, din scaunul șoferului, începu să claxoneze intermitent.)

UN AGENT AMERICAN (după ce se făcuse liniște): Sir, if you don’t mind my saying, I think that if we keep making noises there’s a big chance that the people inside will be made aware of our presence and come at once. (Către Ion Popovicescu) I presume they’re waiting for us, right?

ION P. (ridică rapid privirea din podea): Yes, you’re absolutely correct.

PAUL G. (într-o engleză stâlcită): What if we shoot that padlock? This way we will be able to open the gates.

AGENTUL: I’m afraid this isn’t what we’d want to do right now. We need to get someone here to unlock the padlock for us and then lock it back so as not allow the dogs to come along. Am I right?

PAUL G.: I guess…

AGENTUL: Perfect. Let me just open a window and lean outside it to fire some warning shots, maybe this way someone will hear us.

DAVID R.: Good boy, Jerry, good boy!

(Agentul american ieși pe geam și trase mai multe focuri de armă în aer. Intrase repede înapoi. Tot ce trebuiau să facă era să aștepte.)

DAVID R. (către agent): I presume we do not have sufficient ammunition so as to kill all the dogs that have gathered around our van, have we?

AGENTUL: Yes, you are absolutely right, Sir, we’re not properly armed for undertaking such a course of action. We left the ammo in the plane.

PAUL G.: Instead of shooting in the air, can’t you kill some of the dogs with the ammunition you took with you?

AGENTUL: As I said, we do not have what it takes to liquidate all the dogs, and shooting some of them won’t do anything other than to infuriate the others. We still need this van in good shape.

DAVID R. (enervat la culme, adresându-se cetățenilor pauperi): My goodness, people, how come that you allowed yourselves to leave like animals in this sty you called city? Dogs wandering about on the streets… Unacceptable!

ION P. (în încercarea de a se scuza pe sine și pe cetățenii dispăruți): The truth is, Sir, that the law-abiding citizens who lived in this city had no power to change things or to take part in the administrative process, and those in power were really not bothered by this state of affairs, given the fact that they always, and I mean always, travelled by car. As long as their pockets were filled with money and no stray dog could’ve harmed them in any way conceivable, they lived in wonderland.

DAVID R.: I’ll give you that, boy! Why do you think that we, the powerful people, the rulers de facto, have chosen such scoundrels to form a filter between us and the vast majority of people? In order to have had the necessary qualifications to become a politician you should’ve first proved yourself to be the lowest of the low. No sane human being could have looked away from the fact that their people were living in misery while they had everything they could’ve possibly desired. Well, it’s all in the past now. Let’s focus on how to survive and, more importantly, on the task that lies ahead of us: To create a new world order. We will need all the help we can get from the survivors of each and every piece of land we know of.

(La ordinele lui David Redshit, agentul american ieșise din nou pe geam și mai trase câteva focuri de armă în aer. Câinii adunați în jurul dubei începură să latre la unison, unii încercau să muște roțile dubei, alții săreau la șofer și la pasagerii din față, duba fiind un fel de extensie vestimentară din tablă și sticlă care-i apăra pe supraviețuitori de furia haitei dezlănțuite.)

AGENTUL: Good news, I’ve just seen someone getting out of the building and they’re on their way here. They’re also bringing some rifles with them.

Scena 2

Paul G., Ion P., un fost senator, David R.

Holul Palatului era împânzit de pungi și ambalaje aruncate pe jos. Un număr de maxim douăzeci de foști politicieni se odihneau pe niște paturi improvizate.

PAUL G. (făcând un pas înaintea grupului de străini): Băi, putorilor, scularea! Au venit străinii, comportați-vă ca niște oameni civilizați!

ION P. (li se adresă celor care dormeau pe jos): Unde-i putem găsi pe Staviuc și pe Cavalcan? Sau pe oricare dintre cei doi?

UN FOST SENATOR (se ridică din poziția orizontală în care se afla, sprijinindu-se pe o mână): Sunt plecați, ar trebui să se întoarcă dintr-un moment într-altul. Luați un loc pe unde puteți și așteptați-i.

ION P.: Au căzut rețelele de telecomunicații, așa-i?

FOSTUL SENATOR: Așa-i. (Puse capul înapoi pe pernă)

DAVID R. (apropiindu-se de Ion Popovicescu): Tell me, boy, what did that ghastly man told you?

ION P.: I asked him whether or not the president and the vicepresident or either one of them were around here somewhere.

DAVID R.: And what was his reply?

ION P.: He said that they left the premises, but that they will be back presently. I think it would be best for us tol ook for a decent spot in this building to wait for them.

DAVID R. (îi tremura mâna de furie): Fuck! I don’t know what those two rascals are up to, but if they don’t show up in an hour, we’re gone. We need to take you all out of here, and, as I said, time is of the essence! We, the Russian, the Chinese and the British rulers are travelling all around the world to gather as many survivors as we are able to, and I am afraid time is our worst enemy right now.

PAUL G. (apropiindu-se de Ion Popovicescu, îi șopti la ureche): Întreabă-l tu frumos, că știi să vorbești mai bine, o să colaborăm cu rușii, chinejii ș.a.m.d.?

ION P. (lăsându-și mâna dreaptă pe urmărul domnului detectiv, i se adresă străinului): Mr. Redshit, my friend here wants to know if we will end up working shoulder to shoulder with the Russians, the Chinese and so on. Or if we would instead be compelled by the way the world was arranged before the disappearance of humans to form small countries within a bigger country.

DAVID R.: Hmm, I have thought of it myself and after I have consulted with our politicians we unanimously concluded that we won’t resist a month should we were to respect the same geopolitical configuration. We also have our doubts that we will succeed in surviving if we do collaborate, but that’s another aspect that I’d rather not discuss with you, but with your leaders.

ION P. (cu un aer afabil): Sure, let me bring you a chair and we could all wait for them sitting at a table. I am sure they will be back in due time.

Scena 3

Septimiu S., David R., Grigore C., Ion P.

După aproape o oră, Staviuc și Cavalcan pătrunseră în holul Palatului.

SEPTIMU S (văzându-l și recunoscându-l pe David Redshit, se prăbuși la picioarele acestuia și începu să plângă): I beg you, my Lord, have mercy on our souls!

DAVID R.: (îl apucă de sacou și îl scutură de câteva ori pentru a se ridica): There’s no time left for ceremony! We need to move at once! Let’s take all those who survived to the airport and out of this deserted land. Our plane can support a maximum of 200 people.

GRIGORE G.: There are 101 survivors, so that shouldn’t be a problem.

SEPTIMIU S (păstrând aerul ceremonial): My Lord, what happened? Is it what I think it is?

DAVID R.(privind prin interlocutorul său): I am afraid so… We’re now facing the biggest, most horrific population bottleneck in the history of mankind. In the history of this planet, I dare say! We’ll discuss more about this after we arrive at the destination.

GRIGORE G.: And where are you taking us?

DAVID R.: Where we have been taking all the survivors we could find in our quest throughout the world, in the most suitable place for a situation such as the one we’re currently finding ourselves in: Where there will be no winter, nor earthquakes, nor any other major calamity that would wipe us off the face of the Earth. I am referring to the Iberian Peninsula! This is the best option we’ve got according to our assessment of the situation. Of course, there are places a lot safer than the Iberian Peninsula, but they lie not in the civilized world, but in the dreadful surroundings of wilderness.

ION P. (ascultând discuția dintre cei trei, interveni cu o întrebare): What makes you think that this major change – because what we’re experiencing now can easily pass for a major change – hasn’t already changed other things as well, such as the Earth’s climate? Or that it won’t do it God knows when? You know that in the butterfly effect a small change in one state of a system can have unimaginable effects on a later state. And here we’re talking about a huge change taking place on the surface of the Earth. What was true prior to the population bottleneck can hardly be true today, that’s what I mean.

DAVID R. (către Ion Popovicescu, arborând un aer amical): Let our scientists deal with these questions and concerns. You’d better help us gather all the survivors in a timely manner. (Îi puse mâna pe umăr) Also, let me tell you something else: Knowledge turns out to be real only in relation to one’s ability to suffer in order to acquire it. Sterile predictions mean nothing if deprived of experience: They are like a flower without color, without scent, and ultimately without petals. We humans have always dealt with problems as they emerged and found solutions for them after they struck us.

ION P.: Are there any scientists left, by the way?

DAVID R.: A few dozens of them, yes. Some doctors, some engineers, aircraft pilots and the like.

ION P. (căzut pe gânduri): And how come we, all the people who survived, are still alive? Was there a random selection at work?

DAVID R.: Actually, it was something else at work, something a lot more subversive than you can even imagine. What strikes me as unusual though is the fact that you and your detective friend managed to survive. But this is neither the time nor the place to speak about such minutiae!

ION P. (cu o notă de dezamăgire în glas): Yes, I know what you mean…

DAVID R. (adresându-se tuturor celor prezenți): Now let’s get going!

Cortina

***********************

 

Partea a 2-a

O lume fără nume

 

 

Actul al Treilea

– Peninsula damnaților –

February 3, 2016

ura Glumii

Filed under: Aforisme,Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 10:13 am

– Spune-mi cine ești ca să-ți spun cine ai vrea să fii.

– Black Friday: doliu pentru bunul-simț.

– Progresiștii sunt deschizători de progres. Conservatorii, de conserve!

– Am căzut pe gânduri: m-am împiedicat de o idee!

– Oamenii care se sapă au vocație de gropari.

– Și politicienii sunt superstițioși: unii bat în limba de lemn, alții bat apa-n piuă.

– Singura limbă vie este cea cu care poți săruta!

– Oile care trebuie să demonstreze că lupii au dinți ascuțiți și intenții ascunse sunt victime sigure.

– Goana după originalitate coincide uneori cu fuga de adevăr.

– Apoftegma unui bâlbâit: ce-i omul pe lumea asta dacă nu carne de tu… tun?

– În Vest se discută intens despre venitul garantat. La noi se discută intens despre plecatul garantat.

– „Suntem libere!” Au exclamat marionetele imediat ce li s-au schimbat sforile.

 

October 21, 2015

Dezgustătorul divin. Aforisme, ironimse și alte isme

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 9:19 pm

– Nu mai e foarte mult până când vom ajunge să trăim într-o lume în care „a săpa groapa altuia” va reprezenta o dovadă de altruism.
– Oamenii flexibili pot trece foarte ușor de la o extremă la alta.
– Nu de puține ori ni s-a întâmplat să subestimăm puterea prostiei și să supraestimăm prostia puterii.
– Jemanfișismul este o formă virilizată de ignoranță.
– Nu era un om retras, ci pur și simplu trăia într-o altă lume.
– Eroare de calcul: s-a aruncat în gol și a aterizat în plin.
– „De ce nu mă ascultă nimeni?” Se întreabă lumea la unison.
– În România, seismele sunt un fel de indicatori economici care arată clar că economia subterană duduie!
– Mai bine a cincea roată de la mașină decât a cincea roată de la căruță. Mașinile sunt prevăzute întotdeauna cu o roată de rezervă.
– Se spune că realitatea te călește atunci când te pălește. Ce nu se spune este că de fiecare dată te păcălește.
– Pur și simplu nu poate exista profunzime fără suprafață. Este la fel de neconceput ca un cerc fără circumferință.
– Târâtoarele care vor să arate că au, totuși, o urmă de demnitate se târăsc întotdeauna în linie dreaptă; mimează verticalitatea cum pot!
– Cine stă în banca sa nu iese în față.
– Ca să-ți dai seama în ce te-ai băgat, trebuie mai întâi să poți să ieși.
– Dacă iubiți femeile aveți grijă să nu le urcați niciodată pe un piedestal; s-ar putea să se împiedice și să cadă!
– Manifest împotriva modei: hainele au început să poarte oameni!
– „Panta Rhei!” A exclamat instalatorul punându-și mâinile în cap.
– Coșmarul lui Sisif: o ploaie de meteoriți.
– Pe coperta 1 a oricărei cărți de istorie ar trebui să figureze următorul avertisment: țelurile nobile pot să ucidă!

– Bine ați venit în Era Vitezei! Atenție, viteza ucide!
– Este adevărat că timpul separă valorile de neghină, dar ce ne facem când timpul nu mai are timp?
– Rugăciune pascaliană: Tatăl nostru care eşti în cercuri.
– Cine operează întotdeauna cu cărțile pe față să se aștepte să fie lucrat pe la spate!
– Cine se pune în slujba umanității riscă să rămână fără slujbă.
– Nu trebuie să ieși în evidență pentru a fi luat în evidență.
– Știți ce-ar fi de-a dreptul revoluționar? Pastă de dinți pentru gura lumii!
– Când ai rău de înălţime, cu greu te laşi purtat spre al nouălea cer.
– După cum se prosternează unii îți poți da seama că au coloana vertebrală unsă cu toate alifiile.

– Am cunoscut o persoană care era atât de ancorată în realitate încât devenise în mod inevitabil o epavă.
– Omul are nevoie de timp doar ca să-şi dea seama de ce nu are nevoie.
– Inovație fiscală: impozitul pe plecat.
– Nu vă jucați cu focoasele! S-ar putea să vă pârliți.
– Nu este nicio problemă dacă uiți să visezi. Totul este ca atunci când o faci să nu uiți să te trezești.
– Cei mai mulți oameni preferă să pună punctul pe „i”; cei cu adevărat inteligenți preferă să-l pună sub semnul întrebării.
– Privighetoarea care se teme să cânte în pădure e nemulțumită de acustica proprie-i colivii!
– Era o țară plină de hoți și cerșetori. Până și săruturile să furau sau se cerșeau!
– Dăți-i omului cătușele jos și va uita de gratii. Pentru moment!
– Există două momente cruciale în viața fiecărui individ: când îi vede pe alți oameni cum merg și învață și el să meargă și când vede cum merg lucrurile și învață și el să se pună în mișcare.

– Nu deranjați nebunii degeaba, dacă tot știți că nu mai pot fi deranjați.
– Cei care fac valuri vor fi primii aruncați peste bord.
– „Imigranții ne iau pâinea de la gură? Măcar ne rămâne caviarul!…”
– Viața este un concurs de împrejurări, iar premiul cel mare se reportează la infinit.
– Se zice că orice bărbat de succes are în spate o femeie. Și cine știe câte femei pe la spatele femeii!
– A îngropat securea războiului… lângă fostul său inamic.

– Termenele-limită ne fac capul calendar.
– Cel ce merge din greșeală în greșeală nu poate fi acuzat de inconsecvență.
– Când totul ți se pare un afront, întreaga-ți viață se transformă-n front.
– Fondul de ten nu ascunde fondul țopârlănesc.
– Care este diferența fundamentală dintre informație și cunoaștere? Păi, informația se consumă, iar cunoașterea ne consumă.
– În afaceri și în politică este obligatoriu să vorbești fluent limba lui Pinocchio.
– Oamenii sunt, fără doar și poate, niște ființe creatoare: creează o sumedenie de probleme!
– Viața nu poate fi o glumă, deoarece la sfârșitul acesteia mai nimeni nu râde.
– Iluzioniștii zilelor noastre au reușit, pe sub mână, să extindă granițele circului.
– Nu-i vorbi niciunui om de sus dacă pentru asta trebuie să-ți iei scaunul de la cap ca să te urci pe el!

– Deviza fizicianului român: emerge şi aşa.
– Scena noastră politică e plină de figuranţi.
– Diplomaţie: şantaj expus în termeni civilizaţi.
– Nimeni nu are cuvinte; toată lumea le împrumută.
– Nu trebuie să ne îndoim de bunătatea celor care se prefac: sunt foarte buni la asta!
– Limba de lemn este un obiect contondent: poţi oricând să fii lovit cu aceasta dacă nu eşti atent.
– Dacă unii oameni chiar cred că-şi folosesc doar 10% din creier… atunci poate că au dreptate!
– Distanţa dintre vorbe şi fapte se măsoară în cuvinte.
– Una este să trăieşti în suspans şi cu totul altceva să trăieşti în suspensie.
– Pledoarie pentru serviciile secrete: toţi oamenii simt nevoia de a se face ascultaţi.
– Unii paraziţi au talentul de-a te face să te simţi prost pentru că nu eşti o gazdă prea bună.

September 17, 2015

Sfârșitul capitalismului a început

Filed under: Traduceri — Ionuţ Popa @ 9:43 pm

de Paul Mason

Fără să ne dăm seama, suntem pe punctul de a intra în era postcapitalistă. La baza viitoarei schimbări stau tehnologia informației, noile stiluri de lucru și economia colaborativă. Va dura ceva timp până când vechile obiceiuri vor dispărea, dar acum este momentul să gândim utopic.

Steagurile roșii, alături de melodiile mobilizatoare ale partidului Syriza răsunând pe fundalul crizei din Grecia și speranța că băncile vor fi naționalizate, au reanimat temporar un vis din secolul 20: distrugerea siluită a pieței de sus în jos. În decursul celei mai mari părți a secolului 20, acesta a fost modul în care stânga politică a conceput primul stadiu al unei economii eliberate de capitalism. Forța ar urma să fie exercitată de clasa muncitoare, fie la urna de vot, fie pe baricade. Statul ar fi pârghia. Oportunitatea s-ar ivi ca urmare a frecventelor episoade de colaps economic.

În schimb, de-a lungul ultimilor 25 de ani, proiectul stângii a fost cel care a suferit un colaps. Piața a distrus planul; individualismul a înlocuit colectivismul și solidaritatea; în întreaga lume, forța de muncă foarte extinsă arată ca un „proletariat”, dar nu mai gândește și nici nu se mai comportă ca odinioară.

Dacă ați trecut prin toate acestea, întreținând o aversiune față de capitalism, a fost ceva traumatizant. Dar între timp tehnologia a trasat o nouă cale de scăpare, pe care rămășițele vechii stângi politice – și toate celelalte forțe influențate de aceasta – trebuie s-o parcurgă pentru a-și perpetua existența. Capitalismul, din câte se pare, nu va fi abolit prin intermediul tehnicilor de marș forțat. Acesta va fi abolit de un sistem mai dinamic, care, în primă fază, va trece aproape neobservat prin interiorul vechiului sistem, dar care va irupe în cele din urmă, remodelând economia după noile valori și comportamente. „Postcapitalism” este termenul prin care fac referire la acest sistem.

La fel ca sfârșitul feudalismului ce-a avut loc în urmă cu 500 de ani, trecerea de la capitalism la postcapitalism va fi accelerată de șocuri externe și dirijată de emergența unui nou tip de ființă umană. Și ne aflăm în plină tranziție.

În ultimii 25 de ani, tehnologia informației a adus după sine trei schimbări majore care fac posibilă trecerea la postcapitalism. În primul rând, aceasta a redus nevoia de a munci, a estompat granița dintre muncă și timp liber și a slăbit relația dintre muncă și salarii. Viitorul val de automatizare, îndiguit momentan din cauza faptului că infrastructura noastră socială nu poate gestiona efectele unei astfel de transformări, va diminua considerabil volumul de muncă necesar – nu doar pentru asigurarea unui nivel de subzistență, ci pentru a le oferi tuturor oamenilor un trai decent.

În al doilea rând, informațiile erodează capacitatea pieței de a stabili în mod corect prețurile. Și-acest lucru deoarece piețele se bazează pe raritate (scarcity), în timp ce informațiile se găsesc din abundență. Mecanismul de apărare al sistemului constă în crearea de monopoluri – marile companii tehnologice – la o scară fără precedent în ultimii 200 de ani, deși acestea nu pot rezista pe termen lung. Prin faptul de a crea modele de afaceri și evaluări de acțiuni pe baza însușirii și privatizării tuturor informațiilor produse la nivel social, astfel de companii nu fac decât să construiască un edificiu corporatist fragil, care contravine celei mai fundamentale nevoi a omenirii, aceea de a utiliza în mod liber ideile.

În al treilea rând, asistăm la ascensiunea spontană a producției colaborative: apar bunuri, servicii și organizații care se sustrag cerințelor imperioase ale pieței și ierarhiei manageriale. Cea mai mare enciclopedie online din lume – Wikipedia – este creată de voluntari în mod gratuit, afectând afacerile din domeniul enciclopedic și privând industria publicitară de câștiguri estimate la 3 miliarde de dolari.

Aproape pe nesimțite, în nișele și găurile sistemului economiei de piață, întregi forme de viață economică încep să acționeze într-un ritm diferit. Monedele paralele, băncile de timp, cooperativele și spațiile care se gestionează automat au început să prolifereze, aproape neobservate de economiști, și adesea ca un rezultat direct al distrugerii vechilor structuri în criza de după 2008.

Această economie nu este vizibilă decât sub lupa unei analize minuțioase. O organizație non-guvernamentală comunitară din Grecia a întocmit o listă cu cooperativele agricole, producătorii alternativi, monedele paralele și sistemele de schimb locale, descoperind peste 70 de proiecte ample și sute de inițiative mai mici, de la grupuri de ocupare a clădirilor nelocuite (Squats), la grupuri care folosesc autovehicule în comun (carpooling – partajare de mașină) și grădinițe fără taxe. Astfel de activități nu par să figureze pe lista activităților economice acceptate de economia „mainstream” (convențională) – dar asta este și ideea. Acestea reprezintă o realitate, întrucât se desfășoară, cu toate că o fac în mod șovăielnic și ineficient, într-o notă postcapitalistă: timp liber, activități interconectate și bunuri și servicii gratuite. Pare un lucru prea firav și informal și chiar periculos pentru a reprezenta baza unei alternative la actualul sistem global, dar și banii, și creditele au lăsat aceeași impresie în era lui Edward al III-lea.

Noi forme de proprietate, noi forme de împrumut, noi contracte juridice: o întreagă subcultură profesională a ieșit la lumină în ultimii 10 ani, fiind supranumită de mass-media „economia colaborativă”. Termeni la modă, de regulă forme fără fond, precum „bun colectiv” și “producție colaborativă” sunt aruncați în vânt, dar puțini s-au interesat de a se întreba ce impact are această dezvoltare asupra capitalismului însuși.

Cred că ne oferă o cale de scăpare – cu condiția ca aceste proiecte desfășurate la nivel local să fie cultivate, promovate și protejate prin intermediul unei schimbări fundamentale în practicile guvernamentale. Și-acest lucru trebuie să fie determinat de o schimbare în modul nostru de a gândi – în ce privește tehnologia, proprietatea și munca. Astfel încât, atunci când vom crea elementele noului sistem, să putem spune, către noi înșine și către ceilalți: „Acesta nu mai este doar mecanismul meu de supraviețuire, refugiul meu de lumea neoliberală; acesta este un nou mod de a trăi în plin proces de formare.”

Criza din 2008 a redus producția globală cu 13% și comerțul internațional cu 20%. Creșterea economică la nivel mondial a devenit negativă – pe o scară unde orice valoare sub +3% este considerată recesiune. Această criză va dura în Vest mai mult decât cea din 1929-1933, și chiar și acum, în contextul unei reveniri firave, economiștii sunt îngroziți de perspectiva unei stagnări pe termen lung. În Europa, replicile crizei au ca efect destrămarea continentului.

Soluțiile au fost austeritatea și excedentul monetar. Dar acestea nu funcționează. În cele mai afectate țări, sistemul de pensii a fost distrus, vârsta de pensionare a crescut la 70 de ani, iar educația este în proces de privatizare, astfel că absolvenții se confruntă acum cu mari datorii care se întind pe durata unei vieți. Serviciile sunt distruse, iar proiectele de infrastructură suspendate.

Nici măcar acum oamenii nu înțeleg adevăratul sens al cuvântului „austeritate”. Austeritatea nu înseamnă opt ani de reduceri ale cheltuielilor bugetare, ca în cazul Regatului Unit, și nici măcar catastrofa socială abătută asupra Greciei. Aceasta presupune ajustarea salariilor, salariilor sociale și standardelor de viață din Occident până în momentul în care vor ajunge la același nivel cu cele în creștere ale clasei de mijloc din China și India.

Între timp, neexistând niciun model alternativ, condițiile pentru izbucnirea unei alte crize proliferează. Salariile reale au scăzut sau stagnat în Japonia, în zona de sud a Europei, în SUA și Regatul Unit. Sistemul bancar din umbră s-a reorganizat, având în prezent o sferă de cuprindere mai largă decât în 2008. Noile reguli care impun băncilor deținerea unor rezerve mai mari au fost slăbite sau amânate. Între timp, copleșiți cu bani nemunciți, cei mai bogați 1% au devenit și mai bogați.

Neoliberalismul, prin urmare, s-a transformat într-un sistem programat să genereze eșecuri catastrofice recurente. Mai rău chiar, acesta a spart tiparul vechi de 200 de ani al capitalismului industrial, în cadrul căruia o criză economică dădea naștere unor noi forme de inovație tehnologică de care beneficia toată lumea.

Și-aceasta deoarece neoliberalismul a fost primul model economic din ultimii 200 de ani a cărui ascensiune s-a fundamentat pe scăderea salariilor și pe zdrobirea puterii și rezistenței sociale a clasei muncitoare. Dacă e să analizăm perioadele de creștere studiate de specialiștii în teoria ciclurilor lungi – anii 1850 în Europa, anii 1900 și ’50 pe întreg globul – forța muncii organizate a reprezentat factorul care a constrâns antreprenorii și corporațiile să înceteze de a încerca să resusciteze modele de afaceri perimate prin intermediul tăierilor salariale și să ajungă la o nouă formă de capitalism cu ajutorul inovațiilor.

Ca rezultat, fiecare creștere economică a cunoscut o sinteză între automatizare, salarii mai mari și consumul de produse cu o valoare mai ridicată. În prezent, nu există presiuni din partea forței de muncă, iar tehnologia care se află în centrul acestui val de inovații nu reclamă generarea unui consum privat mai mare și nici reîncadrarea forței de muncă cu vechime pe noi posturi. Informația este un dispozitiv de trunchiere a prețurilor și de tăiere a orelor de muncă necesare susținerii vieții pe această planetă.

În consecință, mulți oameni de afaceri au devenit noii ludiți. Cu toate că există posibilitatea înființării unor laboratoare de cercetare a secvențelor ADN, aceștia aleg mai degrabă să deschidă cafenele, saloane de manichiură și firme de curățenie: sistemul bancar, sistemul de planificare și cultura neoliberală de dată recentă îi recompensează înainte de toate pe cei ce creează locuri de muncă de joasă calificare, ce implică multe ore de lucru.

Inovațiile sunt o realitate, dar nu au reușit să declanșeze, până în prezent, cea de a cincea creștere economică de lungă durată pe care teoria ciclurilor lungi a prevăzut-o. Motivul constă în natura specifică a tehnologiei informației.

Suntem înconjurați nu doar de dispozitive inteligente, dar și de un nou înveliș al realității centrate pe informație. Gândiți-vă la un avion de mari dimensiuni: un computer îl controlează; acesta a fost proiectat, supus testelor de rezistență și „realmente fabricat” de milioane de ori; și transmite informații în timp real către producătorii săi. La bord se află oameni care privesc cu ochii întredeschiși la ecranele conectate, în unele țări norocoase, la Internet.

Privită de la nivelul solului, aeronava este aceeași pasăre albă din metal ca în era lui James Bond. Dar este atât o mașinărie inteligentă, cât și un nod într-o rețea. Prezintă un anumit conținut de informații și generează o valoare informațională, precum și o valoare fizică pentru întreaga lume. În timpul unei călătorii la bordul unei aeronave aglomerate, atunci când toată lumea de la clasa business lucrează în Excel sau Powerpoint, cabina pasagerilor este caracterizată cel mai bine drept o fabrică de informații.

Dar cât valorează toate aceste informații? Nu veți putea găsi un răspuns în cadrul înregistrărilor contabile: proprietatea intelectuală este evaluată conform standardelor de contabilitate modernă pe ghicite. Un studiu realizat în 2013 pentru Institutul SAS a adus la lumină faptul că, pentru a atribui o valoare informațiilor, nici costul colectării acestora și nici valoarea de piață a viitorului venit generat de acestea nu pot fi calculate în mod adecvat. Companiile le pot explica efectiv acționarilor lor ce valoarea au avut realmente informațiile deținute de acestea doar prin intermediul unei forme de contabilitate care include beneficiile non-economice și riscurile. Ceva nu este în regulă cu logica pe care o utilizăm pentru a da valoare celui mai important lucru din lumea modernă.

Cea mai importantă dezvoltare tehnologică de la începutul secolului 21 nu constă doar în obiecte și procese noi, ci și în transformarea celor vechi în obiecte și procese inteligente. Conținutul informativ al produselor devine mai valoros decât lucrurile palpabile care sunt folosite pentru a le produce. Dar acesta reprezintă o valoare stabilită prin prisma utilizării, nu prin prisma schimbului sau proprietății. În anii ’90, economiștii și tehnologii au început să întrețină simultan aceeași credință, conform căreia acest nou rol al informației a creat un nou tip (al treilea) de capitalism – la fel de diferit de capitalismul industrial precum a fost capitalismul industrial de capitalismul negustoresc și sclavagist al secolelor 17 și 18. Dar aceștia s-au străduit din răsputeri să descrie dinamica noului capitalism „cognitiv”. Și pe bună dreptate. Dinamica acestui sistem este profund non-capitalistă.

În timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, economiștii au considerat informațiile pur și simplu ca fiind un „bun public”. Guvernul Statelor Unite chiar a decretat că nu trebuie să se obțină profit din brevete, ci doar din procesul de producție în sine. Apoi am început să înțelegem proprietatea intelectuală. În 1962, Kenneth Arrow, un guru al economiei convenționale, a declarat că, într-o economie de piață, a inventa lucruri are drept scop crearea drepturilor de proprietate intelectuală. Acesta a remarcat: „cu cât informațiile înregistrează un succes mai mare, cu atât acestea sunt utilizate mai puțin.”

Acest lucru reprezintă o realitate pe care o puteți observa în fiecare model de afaceri online elaborat vreodată: monopolul asupra datelor și protecția acestora, culegerea datelor gratuite din rețelele de socializare, generate de interacțiunile utilizatorilor, împingerea forțelor comerciale în zonele de producere a datelor, care inițial nu aveau nicio legătură cu domeniul comercial, extragerea datelor existente pentru valori predictive – întotdeauna și oriunde existând garanția că nimeni cu excepția corporațiilor nu va întrebuința rezultatele.

Dacă reformulăm principiul lui Arrow de la coadă la cap, implicațiile sale revoluționare devin clare: dacă o economie de piață, împreună cu proprietatea intelectuală, conduce la o subutilizare a informațiilor, atunci o economie bazată pe utilizarea deplină a informațiilor nu este compatibilă cu economia de piață sau cu drepturile de proprietate intelectuală absolute. Modelele de afaceri ale tuturor giganților informatici din prezent sunt concepute pentru a împiedica abundența de informații.

Și totuși, informațiile se găsesc din abundență. Bunurile bazate pe informație pot fi reproduse în mod gratuit. Odată ce un lucru a fost creat, acesta poate fi reprodus la infinit. O melodie sau baza de date imensă care se utilizează pentru a se construi un avion implică un cost de producție, dar costul de reproducere scade spre zero. Prin urmare, dacă mecanismul standard de stabilire a prețurilor din capitalism va predomina în timp și prețul acestei melodii sau baze de date va scădea spre zero.

În decursul ultimilor 25 de ani, economia s-a confruntat cu această problemă: întreaga economie convențională pleacă de la premisa unei stări de raritate, deși cea mai dinamică forță a lumii contemporane este abundentă și, după cum geniul hippy Stewart Brand a declarat mai demult, „vrea să fie liberă”.

În paralel cu lumea monopolului asupra informațiilor și a supravegherii, instaurată de corporații și guverne, există o dinamică diferită ce se dezvoltă în jurul informațiilor: informațiile ca bun social, ce pot fi utilizate gratuit și nu se supun legilor proprietății private sau exploatării sau mecanismului de stabilire a prețurilor. Am examinat încercările economiștilor și ale maeștrilor în afaceri de a crea un cadru teoretic cu scopul de a înțelege dinamica unei economii bazate pe informații care se găsesc din abundență și sunt accesibile întregii societăți. Totuși, această economie a fost concepută de un economist din secolul 19, în era telegrafului și-a motorului cu aburi. Numele acestuia? Karl Marx.

În prim-plan Kentish Town, Londra, februarie 1858, aproape de ora 4 dimineața. Marx este urmărit în Germania și lucrează din greu mâzgălind experimente intelectuale și notițe personale. Atunci când vor ajunge în sfârșit să citească ceea ce Marx scria în noaptea respectivă, intelectualii de stânga ai anilor ’60 vor recunoaște că „pune sub semnul întrebării orice interpretare serioasă asupra lui Marx elaborată până acum”. Este vorba de „Fragment despre mașini”.

În „Fragment despre mașini”, Marx schițează o economie în care rolul principal al mașinilor este de a produce, iar rolul principal al oamenilor este de a le supraveghea. Acesta a expus într-o manieră limpede faptul că, într-o astfel de economie, principala forță de producție ar reprezenta-o informațiile. Forța productivă a unor astfel de mașini, precum mașina de țesut automată, telegraful și locomotiva cu aburi, nu a depins de volumul de muncă necesar pentru a le produce, ci de nivelul cunoștințelor sociale. Cu alte cuvinte, organizarea și cunoașterea au contribuit mai mult la forța productivă decât munca investită în producerea și acționarea mașinilor.

Dacă ne gândim la ce urma să ajungă marxismul – o teorie a exploatării bazată pe furtul orelor de lucru – aceasta este o afirmație revoluționară. Și sugerează că, odată ce cunoașterea devine o forță productivă în adevăratul sens al cuvântului, depășind munca efectivă investită în fabricarea unei mașini, chestiunea cu adevărat importantă nu rezidă în opoziția „salarii – profituri”, ci în faptul de a ști cine controlează „puterea cunoașterii”, sintagmă consacrată de Marx.

Într-o economie în care mașinile fac aproape toată treaba, natura cunoașterii care stă la baza mașinilor trebuie, scrie acesta, să fie „socială”. Într-un ultim experiment intelectual realizat târziu în noapte, Marx a conceput punctul terminus al acestei traiectorii: crearea unei „mașini ideale”, care funcționează în permanență și nu costă nimic. O mașină care ar putea fi fabricată fără niciun cost, a susținut acesta, nu ar adăuga nicio valoare la procesul de producție și ar reduce rapid, după mai mulți ani fiscali, prețurile, profitul și costurile salariale corespunzătoare celorlalte aspecte cu care ar interacționa.

Odată ce înțelegem că informația este tangibilă și software-ul o mașină, iar prețurile aferente stocării, lățimii de bandă și puterii de procesare scad exponențial, valoarea gândirii lui Marx devine limpede. Suntem înconjurați de mașini care nu costă nimic și care, dacă ne-am dori, ar putea funcționa în permanență.

În cadrul acestor cugetări, publicate abia începând cu mijlocul secolului 20, Marx a conceput ceea ce s-ar numi o „minte universală” în care informațiile ar urma să fie stocate și partajate – care ar reprezenta mintea tuturor oamenilor din lume, conectați prin cunoașterea socială și în care fiecare îmbunătățire ar fi realizată în avantajul tuturor. Pe scurt, acesta a conceput un sistem asemănător cu economia informației în care trăim. Și, potrivit lui Marx, existența sistemului respectiv ar „arunca în aer capitalismul”.

Odată cu schimbarea cadrului general s-a pierdut și vechea cale de ieșire din capitalism, concepută de stânga secolului 20.

Dar s-a ivit o cale diferită. Producția colaborativă, ce angrenează tehnologia rețelelor pentru a produce bunuri și servicii utilizabile doar în măsura în care sunt gratuite sau partajabile, definește calea de ieșire din economia de piață. Va fi nevoie ca statul să creeze cadrul necesar desfășurării unor astfel de activități – la fel cum a creat cadrul pentru desfășurarea muncii în fabrică, monede stabile și comerț liber la începutul secolului al 19-lea. Este posibil ca sectorul postcapitalist să coabiteze cu economia de piață timp de mai multe decenii, însă au loc schimbări majore.

Rețelele restituie caracterul „granular” al proiectului postcapitalist. Adică acestea pot constitui baza unui sistem opus economiei de piață care să se reproducă singur și care să nu aibă nevoie să fie creat de la zero în fiecare dimineață pe computerul unui funcționar.

Tranziția va implica statul, piața și producția colaborativă dincolo de legile pieței. Dar pentru a deveni realitate, întregul proiect al stângii, de la grupurile protestatare până la partidele liberale și social democratice convenționale, va trebui reconfigurat. De fapt, odată ce oamenii vor înțelege logica din spatele tranziției postcapitaliste, astfel de idei nu vor mai aparține doar stângii – ci unei mișcări mult mai vaste, pentru care vom avea nevoie de noi termeni.

Ce sau cine poate materializa această mișcare? Din perspectiva vechiului proiect al stângii, clasa muncitoare industrială. În urmă cu mai bine de 200 de ani, ziaristul radical John Thelwall i-a avertizat pe oamenii care au creat fabricile englezești asupra faptului că aceștia creaseră o nouă și periculoasă formă de democrație: „Fiecare atelier și fabrică de mari dimensiuni este un fel de societate politică, pe care nicio acțiune întreprinsă de parlament nu o poate reduce la tăcere și pe care niciun magistrat nu o poate dezagrega.”

În prezent, întreaga societate este o fabrică. Cu toții luăm parte la crearea și reproducerea mărcilor, normelor și instituțiilor care ne înconjoară. În același timp, rețelele de comunicare, vitale pentru munca de zi cu zi și pentru profituri, emit la foc continuu cunoștințe partajate și nemulțumiri. Astăzi rețeaua este cea pe care – la fel ca atelierul din urmă cu 200 de ani – ei „nu o pot reduce la tăcere sau dezagrega”.

Este adevărat, statele pot închide Facebook, Twitter și chiar Internetul per ansamblu și întreaga rețea mobilă pe timp de criză, paralizând astfel economia. Și pot stoca și monitoriza fiecare kilobit de informație pe care-l generăm. Dar acestea nu pot reimpune societatea ierarhică, condusă de propagandă și ignorantă de acum 50 de ani, exceptând situația în care – ca în China, Coreea de Nord sau Iran – ar renunța la părți importante din viața modernă. Conform sociologului Manuel Castells, ar fi ca și când ar încerca să deconecteze o întreagă țară de la rețeaua electrică.

Conectând milioane de oameni, exploatați din punct de vedere financiar, dar având la îndemână întregul tezaur al inteligenței umane, info-capitalismul a creat un nou agent al schimbării în istorie: ființa umană educată și conectată.

Aceasta va fi mai mult decât o tranziție economică. Desigur, există sarcini stringente și analoage privind „decarbonizarea” lumii și dezamorsarea bombelor cu ceas demografice și fiscale. Dar mă concentrez asupra tranziției economice declanșate de informații, deoarece, până acum, aceasta a fost lăsată deoparte. Fenomenul „peer-to-peer” (rețea de parteneri egal privilegiați) a fost clasificat ca o obsesie de nișă pentru vizionari, în timp ce figurile importante ale economiei de stânga se preocupă în continuare de critica austerității.

De fapt, în practică, în zone precum Grecia, opoziția vizavi de austeritate și crearea de „rețele pe care nu le poți falimenta” – așa cum mi-a spus un activist – sunt interconectate. Mai presus de toate, conceptul de postcapitalism se referă la noi forme de comportament uman pe care economia convențională nu le consideră relevante.

Deci cum ne reprezentăm tranziția care ne așteaptă? Cea mai clară analogie pe care o avem la îndemână constă în înlocuirea feudalismului cu capitalismul – și datorită activităților întreprinse de epidemiologi, geneticieni și analiști de date avem mult mai multe cunoștințe despre acea tranziție prin care am trecut în urmă cu 50 de ani, perioadă în care tranziția nu a fost abordată decât de științele sociale. Ce trebuie să recunoaștem în primul și în primul rând este că diferitele moduri de producție se bazează pe lucruri diferite. Feudalismul a fost un sistem economic bazat pe obiceiuri și legi derivate din „obligații”. Capitalismul s-a bazat pe un aspect pur economic: piața. Putem intui astfel că postcapitalismul – a cărui condiție obligatorie este abundența – nu va fi doar o simplă variantă modificată a unei societăți complexe, bazate pe economia de piață. Însă nu putem decât să începem a ne axa pe o viziune pozitivă în ce privește felul în care acest sistem va arăta.

Nu intenționez prin aceasta să evit întrebarea evidentă: da, se pot trasa parametrii economici generali ai unei societăți postcapitaliste până în anul 2075. Dar dacă o astfel de societate se bazează pe eliberarea oamenilor, nu pe economie, aceasta va începe să fie modelată de lucruri neprevăzute.

De exemplu, cel mai evident lucru pentru Shakespeare, care a trăit și scris în anii 1600, l-a reprezentat faptul că piața a determinat noi tipuri de comportamente și o nouă moralitate. Prin analogie, cel mai evident lucru de factură „economică” pentru un Shakespeare din 2075 va consta în transformarea totală a relațiilor de gen, a sexualității sau a sănătății. Poate că nici nu vor mai exista dramaturgi: poate însăși natura mijloacelor de comunicare prin intermediul cărora ne exprimăm literar-artistic se va schimba – la fel cum s-a schimbat în Londra elisabetană atunci când au fost construite primele teatre publice.

Gândiți-vă la diferența dintre, să zicem, Horațiu din Hamlet și un personaj precum Daniel Doyce din Micuța Dorrit de Charles Dickens. Ambele personaje denotă o obsesie specifică epocilor în care au trăit creatorii lor – Horațiu este obsedat de filosofia umanistă, iar Doyce de brevetarea invenției sale. Nu poate exista un personaj ca Doyce în operele lui Shakespeare; acesta ar primi cel mult un rol nesemnificativ ca personaj din clasa muncitoare. Totuși, în epoca în care Dickens l-a descris pe Doyce, cei mai mulți dintre cititorii săi cunoșteau pe cineva ca personajul respectiv. La fel cum Shakespeare nu și-ar fi putut imagina un personaj ca Doyce, nici noi nu ne putem imagina tipurile de ființe umane pe care societatea le va crea odată ce economia nu va mai fi în centrul existenței umane. Dar putem întrezări formele lor embrionare în viețile tinerilor din întreaga lume spărgând barierele secolului 20 care îngrădesc sexualitatea, munca, creativitatea și sinele.

Modelul feudal de agricultură s-a lovit inițial de limitele mediului înconjurător și apoi de un șoc extern de amploare – Moartea neagră. După aceea, a urmat un șoc demografic: prea puțini lucrători ai pământului, ceea ce a condus la o creștere a salariilor acestora și a făcut imposibilă impunerea vechiului sistem feudal de obligații. Lipsa forței de muncă a creat, de asemenea, nevoia de inovații tehnologice. Noile tehnologii care au stat la baza apariției capitalismului negustoresc au fost cele care au stimulat comerțul (tiparul și contabilitatea), crearea bogățiilor care puteau fi supuse schimburilor mercantile (mineritul, busola și corăbii rapide) și productivitatea (matematica și metoda științifică).

Întregul proces a fost însoțit de ceva ce părea un lucru neînsemnat în termenii vechiului sistem – banii și creditul – dar care, de fapt, avea să devină baza noului sistem. În feudalism, multe legi și obiceiuri au fost create în conformitate cu reflexul de a ignora banii. Creditul era considerat, în plin feudalism, un păcat. Așadar, atunci când banii și creditul au rupt zăgazurile feudalismului pentru a crea un sistem de piață, faptul în sine a fost perceput ca o revoluție. Apoi, descoperirea unei surse practic nelimitate de bogății neexploatate în America a reprezentat o puternică infuzie de energie pentru noul sistem.

O întrepătrundere a tuturor acestor factori a făcut ca o categorie de oameni marginalizată în timpul feudalismului – umaniștii, oamenii de știință, meșteșugarii, avocații, predicatorii radicali și dramaturgii boemi ca Shakespeare – să ajungă în avangarda unei transformări sociale. În momente-cheie, deși doar provizoriu la început, statul a trecut de la obstrucționarea schimbării la promovarea acesteia.

În prezent, informațiile reprezintă lucrul care erodează capitalismul și pentru care economia convențională abia găsește explicații. Cele mai multe legi privitoare la informații definesc dreptul corporațiilor de a le aduna și dreptul statelor de a le accesa, indiferent de drepturile cetățenilor. Echivalentul tiparului și-al metodei științifice îl reprezintă tehnologia informației (IT) alături de răspândirea acesteia în toate celelalte domenii tehnologice, de la genetică, sănătate până la agricultură și filme, domenii în care contribuie la reducerea accelerată a costurilor.

Echivalentul modern al stagnării îndelungate a feudalismului târziu îl reprezintă avântul îndiguit al celei de-a treia revoluții industriale, când în loc să asistăm la automatizarea rapidă a muncii, ne rezumăm la a crea, așa cum spunea David Graeber, „joburi de rahat” și slab remunerate. Și multe economii stagnează.

Care este echivalentul noii surse de bogăție neexploatată? Nu este vorba neapărat de bogăție, ci de „externalități”, lucrurile și bunăstarea gratuite, generate de interacțiunile în rețea. Este vorba de producția ce nu se supune legilor pieței, de informațiile ce nu pot face obiectul proprietății private, de rețelele peer-to-peer și de întreprinderile lipsite de o structură ierarhică. Potrivit economistului francez Yann Moulier-Boutang, Internetul este „deopotrivă corabia și oceanul” în ce privește echivalentul modern al descoperirii noii lumi. De fapt, Internetul este corabia, busola, oceanul și aurul.

Șocurile externe din prezent sunt evidente: epuizarea resurselor, schimbarea climatică, îmbătrânirea populației și migrația. Acestea transformă dinamica sistemului capitalist și o face imposibil de susținut pe termen lung. Și încă nu au avut impactul pe care l-a avut Moartea Neagră – dar, așa cum am văzut în 2005 în New Orleans, nu doar ciuma poate distruge ordinea socială și infrastructura funcțională dintr-o societate pauperizată și complicată din punct de vedere financiar.

Odată ce ați înțeles tranziția în această cheie, e clar că nu avem nevoie de un plan de 5 ani, supercomputerizat, ci de un proiect al cărui scop să fie extinderea acelor tehnologii, modele de afaceri și comportamente care să dizolve forțele pieței, socializarea cunoașterii, eradicarea nevoii de a munci și crearea unei economii bazate pe abundență. Îl numesc Proiectul Zero, deoarece țintește spre un sistem în care energia să fie produsă cu zero combustibili fosili. Producția de mașini, obiecte și servicii cu zero costuri marginale și reducerea orelor de lucru necesare pe cât se poate aproape de zero.

Cele mai multe persoane de stânga din secolul 20 credeau că nu dispuneau de luxul unei tranziții organizate: și împărtășeau credința nestrămutată că nimic din sistemul viitor nu ar putea exista în cadrul vechiului sistem, deși clasa muncitoare a încercat să creeze o viață alternativă în interiorul și în „ciuda” capitalismului. Ca rezultat, odată ce posibilitatea unei tranziții de tip Sovietic s-a năruit, stânga modernă a început să se preocupe doar de opoziția vizavi de anumite aspecte: privatizarea sănătății, legile anti-sindicale, fracturarea hidraulică și lista poate continua.

Dacă nu mă înșel, prioritatea logică pentru susținătorii postcapitalismului este de a crea alternative în interiorul sistemului, de a utiliza forța guvernamentală într-o manieră radicală și subminativă și de a canaliza toate acțiunile spre tranziție – și nu salvgardarea unor elemente aleatorii din vechiul sistem. Trebuie să învățăm să recunoaștem ce este urgent și ce important, și că uneori acestea pot să nu coincidă.

Puterea imaginației va deveni crucială. Într-o societate informațională, niciun gând, nicio dezbatere și niciun vis nu vor fi irosite – fie că au fost concepute într-o excursie cu cortul, în închisoare sau pe masa de fusbal a unei companii tip „startup”.

În ce privește producția efectivă, munca efectuată în perioada de tranziție către postcapitalism în stadiul de proiectare poate reduce erorile ce s-ar strecura în stadiul de implementare. Iar designul lumii postcapitaliste poate fi, ca în cazul software-urilor, modular. Diverse persoane pot lucra la acesta din diferite locuri, în ritmuri diferite, în mod relativ autonom unele față de celelalte. Dacă aș fi putut crea un singur lucru fără niciun cost acesta ar fi fost o instituție globală care să fi modelat capitalismul în mod corect: un model „cu sursă deschisă” pentru întreaga economie, oficial și sobru. Fiecare experiment trecut prin filtrul acestui model l-ar îmbogăți; ar fi un model cu sursă deschisă și cu puncte de date la fel de numeroase precum cele mai complexe modele climatice.

Principala contradicția a zilelor noastre s-a insinuat între posibilitatea unor bunuri și informații gratuite, care se pot găsi din abundență, și un sistem de monopoluri, bănci și guverne care încearcă să mențină lucrurile într-un cadru privat, comercial și caracterizat de raritate. Totul se rezumă la conflictul dintre rețea și ierarhie: între vechile forme ale societății, croite pe calapodul capitalismului, și noile forme care prefigurează evenimentele viitoare.

Oare dăm dovadă de gândire utopică dacă ne considerăm la un pas de evoluția dincolo de granițele capitalismului? Trăim într-o lume în care homosexualii și lesbienele se pot căsători și în care măsurile contraceptive au reușit, într-un interval de jumătate de secol, să le asigure femeilor din clasa muncitoare o libertate mai mare decât a celor mai nesăbuiți libertini din epoca grupului Bloomsbury. De ce ne este atunci atât de greu să concepem libertatea economică?

Proiectul elitelor – izolate în lumea lor de mașini luxoase – este cel care arată la fel de prăfuit și dezolant ca proiectul sectelor milenare din secolul 19. Democrația forțelor de „ordine” din cadrul protestelor, a politicienilor corupți, a publicațiilor controlate de magnați și a statului coercitiv pare la fel de falsă și fragilă ca Republica Democrată Germană din urmă cu 30 de ani.

Toate exegezele din istoria omenirii trebuie să lase loc posibilității unui deznodământ negativ. Acesta ne bântuie în filmele cu zombi, în filmele apocaliptice și în deșertul post-apocaliptic din filme precum The Road sau Elysium. Dar de ce n-am putea să ne reprezentăm o imagine a vieții ideale, construită pe temelia informațiilor abundente, a muncii non-ierarhice și a disocierii dintre muncă și salarii?

Milioane de oameni încep să-și dea seama că le-a fost vândut un vis în profundă contradicție cu ceea ce realitatea le poate oferi. Ca răspuns, aceștia se izolează înfuriați în formele naționale de capitalism, care nu fac decât să dezbine omenirea. Faptul de a asista la închegarea acestui scenariu, de la facțiunile de stânga din Syriza care sunt pro-Grexit până la Frontul Național și izolaționismul dreptei americane, a fost ca atunci când grijile obsedante din timpul crizei băncii Lehman Brothers s-au adeverit.

Visurile utopice și proiectele orizontale la scară mică nu sunt de ajuns. Avem nevoie de un proiect bazat pe rațiune, pe dovezi și pe modele testabile, care să nu contravină istoriei și care să fie sustenabil pentru planetă. Și trebuie să trecem la treabă.

Traducere: I.m. Popa

Sursă: http://www.theguardian.com/books/2015/jul/17/postcapitalism-end-of-capitalism-begun

Sursă foto: http://www.theguardian.com/books/2015/jul/17/postcapitalism-end-of-capitalism-begun#img-3

July 29, 2015

Doi primari canadieni vor să lanseze un experiment care ar putea schimba pentru totdeauna modul în care percepem sărăcia

Filed under: Traduceri — Ionuţ Popa @ 10:42 am

de Dylan Matthews

Vești îmbucurătoare, albertani! Primarii celor mai mari două orașe din provincia canadiană cu cele mai puternice influențe politice de dreapta sunt foarte receptivi la ideea unui venit minim garantat.

Naheed Nenshia, primarul orașului Calgary, și-a arătat susținerea pentru o variantă a măsurii fiscale cunoscute drept „impozitare negativă”, exprimându-și dorința ca noul ministru de finanțe, care face parte dintr-o formațiune politică de stânga, să exploreze această idee. Don Iveson, omologul său din Edmonton, a declarat într-un interviu că atât orașul condus de acesta, cât și Calgary ar fi pregătite pentru desfășurarea unor programe-pilot, așa cum au procedat în anii ’70 două orașe din Manitoba.

Dar stați puțin – ce înseamnă, până la urmă, un venit garantat sau „de bază”? Iată principiile fundamentale ale acestei idei, expuse în cadrul următoarelor 11 puncte.

1) Ce reprezintă venitul de bază?

„Venitul de bază” este o sintagmă ce înglobează o serie de propuneri care împărtășesc ideea de a le oferi tuturor oamenilor dintr-un anume stat o anumită sumă de bani la intervale de timp regulate. Un venit de bază nu implică niciun fel de cerințe fixe de eligibilitate; nu trebuie să fii orb, o persoană cu dizabilități sau șomer pentru a beneficia de un astfel de venit. Toți oamenii primesc aceeași sumă de bani în virtutea calității de ființe umane cu nevoie materiale pe care banii le pot satisface.

Această idee a îmbrăcat diverse forme de-a lungul anilor. „Venit de bază universal” și „venit de bază garantat” sunt întrebuințate frecvent. „Venit minim garantat” și „impozit negativ” sunt utilizate în general pentru a se face referire la versiuni ale proiectului care implică și o taxă ce acoperă treptat transferul de bani ca o măsură de a reduce costurile aferente acestei politici fiscale. „Demogrant” a fost un termen la modă în anii ’70, iar „dividende ale cetățenilor” și „salariu social” sunt utilizate din când în când.

2) Cine susține venitul de bază?

Oameni de la care nu v-ați aștepta! Poate cel mai important promotor al ideii în secolul 20 a fost economistul libertarian Milton Friedman, care a susținut anume un impozit negativ pe venit ca pe un substitut pentru o mare parte a statului social. Mulți economiști de centru-stânga, precum James Tobin și John Kenneth Galbraith, s-au arătat, de asemenea, favorabili unei astfel de inițiative. Mai recent, Emmanuel Saez și Jonathan Gruber, doi dintre cei mai influenți economiști de stânga, care activează în continuare, au afirmat că un sistem de impozitare ideal ar implica un demogrant (o subvenție demografică) considerabil(ă).

Martin Luther King Jr. a promovat ideea în cartea sa, Where to Go From Here: Chaos or Community? (Încotro ne îndreptăm: haos sau comunitate?), scriind: „Sunt sigur acum că cea mai simplă abordare se va dovedi și cea mai eficientă. Soluția împotriva sărăciei este de a o aboli în mod direct prin intermediul unei măsuri dezbătute pe larg: venitul garantat.” Richard Cloward și Frances Fox Piven, activiști și academicieni, au scris în 1966 un articol important în publicația The Nation, prin care îi îndemnau pe oamenii săraci să se angajeze într-o mișcare națională cu scopul conștient de a institui un venit de bază. Într-o manieră mai academică au scris și unii filosofi și intelectuali de stânga, precum Erik Olin Wright, Peter Frase, Carole Pateman, Antonio Negri, și Michael Hardt și, în special, Philippe Van Parijs, pentru a-și exprima adeziunea față de această idee.

Dar această idee prezintă în continuare interes pentru dreapta politică din exact aceleași motive pentru care Friedman a susținut-o. Veronique de Rugy, economist libertarian și colaborator al publicațiilor National Review și Reason, a susținut ideea pe postul Fox News, stârnind reacții favorabile. Charles Murray, coautor al celebrei cărți The Bell Curve, a scris o carte întreagă în care prezintă un plan concret de înlocuire a statului social actual cu impozitul negativ pe venit.

3) Venitul de bază a mai fost implementat în vreo parte a lumii?

Nu chiar, dar multe țări au demarat o gamă variată de programe generoase de transfer de bani. În Statele Unite, Social Security (programul de Securitate Socială) este mai mult sau mai puțin un venit de bază acordat pe criterii de vârstă, care alipește beneficiile la salarii pentru a părea un sistem de pensii. Supplemental Security Income (Venitul Suplimentar de Siguranță) este un sistem de venit minim garantat destinat persoanelor în vârstă, oarbe sau cu dizabilități. Tichetele de masă reprezintă un venit minim garantat distribuit mai degrabă sub formă de alimente decât de bani. Creditul de impozit pe venit câștigat este un fel de venit negativ pe impozit destinat celor care muncesc.

Cele mai multe țări dezvoltate, inclusiv Marea BritanieFranța și Germania, au sisteme de completare a veniturilor similare, cu cerințe de eligibilitate care variază din punctul de vedere al stricteței. În țările în curs de dezvoltare și, cu precădere, în America Latină, sistemele de transfer de bani condiționate – adică familiilor cu venituri mici li se acordă bani pe care îi pot cheltui cum doresc doar dacă îndeplinesc anumite criterii, ca, spre exemplu, dacă-și trimit copiii la școală sau dacă îi vaccinează – au devenit larg răspândite pe parcursul ultimului deceniu. Cel mai cunoscut program este implementat în Brazilia, denumit Bolsa Familia, dar MexicColombia și multe alte țări au programe similare, iar meta-analizele ne arată că programele înregistrează efecte pozitive considerabile asupra rezultatelor în materie de sănătate și educație. Orașul New York a încercat chiar și să implementeze un sistem de transfer de bani condiționat, cu organizația non-profit MDRC în calitate de evaluator, înregistrând rezultate pozitive.

Proiecte oficiale având ca scop implementarea venitului de bază au fost testate în cadrul unor experimente restrânse. În anii ’70, s-a desfășurat o întreagă serie de experimente în mai multe orașe din SUA pentru a fi supuse testării proiectele impozitului negativ pe venit, iar în provincia Manitobo din Canada a avut loc un experiment mult mai ambițios. Rezultatele experimentelor sunt controversate, dar au condus la o reducere moderată a orelor de lucru, precum și la îmbunătățiri în materie de sănătate și, în mod firesc, la o creștere a veniturilor. Un experiment mult mai recent, derulat în Namibia, a înregistrat, de asemenea, rezultate pozitive.

4) Acest lucru nu ar distruge economia?

O neliniște des întâlnită vizavi de propunerile pentru un venit de bază constă în faptul că acesta ar inhiba motivația de a munci. Dacă oamenii nu ar mai fi nevoiți să muncească pentru a-și permite un apartament, produse alimentare și pentru a-și satisface alte nevoi, pare logic ca motivația oricărei persoane de a avea un loc de muncă – sau de a munci un număr de ore în cadrul unui loc de muncă – să fie redusă. Chiar dacă cineva nu-și dorește să trăiască doar cu suma aferentă respectivului venit de bază, oamenii ar putea trece de la un program cu normă întreagă la unul cu jumătate de normă, completând pierderile salariale ulterioare cu ajutorul venitului de bază. Acest lucru îi îngrijorează pe oameni atât deoarece majoritatea americanilor întreține credința potrivit căreia oamenii trebuie să muncească pentru a-și asigura traiul, cât și din cauza faptului că mai puțin efort investit în muncă se traduce printr-o producție redusă – cu alte cuvinte, o frânare a economiei.

După cum am precizat mai sus, un venit de bază autentic nu a fost niciodată implementat pe întreg teritoriul unei țări, de unde rezultă că efectele macroeconomice sunt greu de prezis. Dar dispunem de câteva dovezi experimentale cu privire la chestiunea muncii, extrase din experimentele pe baza impozitului negativ pe venit derulate în anii ’70 în SUA și Canada. Acele studii au descoperit că eforturile investite în muncă au scăzut atunci când a fost implementat un impozit negativ pe venit, conform predicțiilor, dar efectul a fost destul de redus. Mai mult, scăderea efortului investit în muncă s-a manifestat în cea mai mare parte la oamenii care au petrecut mai mult timp în șomaj. Acest lucru poate fi ceva negativ, dar poate însemna și că oamenii nu se mulțumesc cu orice fel de locuri de muncă și așteaptă acele locuri de muncă mai potrivite pentru ei. Din punct de vedere economic, acest lucru ar fi de bun augur. În plus, mai puțin efort investit în muncă în cazul tinerilor se pare că s-a datorat în totalitate petrecerii unui timp mai îndelungat la școală – de asemenea, un rezultat dezirabil.

Un alt factor îl reprezintă declararea unor venituri mai mici. Impozitele negative pe venit îi motivează pe beneficiari să declare venituri mai mici pentru a primi mai mulți bani, și este exact ce s-a întâmplat în cadrul experimentelor din SUA care au vizat impozitul negativ pe venit. În ce privește experimentul din Gary, Indiana, atunci când veniturile declarate de participanți au fost verificate cu ajutorul datelor guvernamentale oficiale despre câștigurile acestora, nu s-a mai înregistrat nicio scădere în eforturile investite în muncă.

Așadar, este normal să ne gândim că ar putea exista o scădere a eforturilor investite în muncă în eventualitatea în care s-ar implementa un venit de bază. Dar probabil că scăderea nu va fi semnificativă, iar forma pe care o va lua această scădere a eforturilor investite în muncă s-ar putea foarte bine dovedi benefică pentru economie pe termen lung.

5) Venitul de bază s-ar putea implementa vreodată în Statele Unite?

În momentul de față, probabil că nu, dat fiind că Congresul nu va aproba, în esență, absolut nimic în acest sens. Dar șansele ca această măsură să fie adoptată cândva în descursul acestui secol, spre exemplu, nu sunt neapărat nule. În primul rând, propunerile din anii ’70 care vizau venitul de bază au avut succes de-a lungul întregului spectru politic. Richard Nixon a înaintat un impozit negativ pe venit Camerei Reprezentanților, iar Jimmy Carter a avut o încercare nereușită de a aproba un astfel de impozit. În 1972, George McGovern a lansat o provocare către Nixon în cadrul alegerilor prezidențiale nu prin atacarea politicilor sale de completare a veniturilor, ci prin propunerea unui venit de bază chiar mai generos.

Mai concret, multe țări, după cum am precizat mai sus, au programe de completare a veniturilor care amintesc oarecum de un venit de bază, iar dacă expunem ideea în termeni mai familiari, aceasta încetează de a mai părea radicală. Caz concret: planul FairTax, care ar înlocui toate impozitele federale pe venit, pe statele de plată, pe cadouri și pe averi cu un impozit pe vânzări de 30%, include o rambursare domestică a impozitelor plătite pe ceea ce se cheltuiește până la nivelul sărăciei. Gospodăriile ar primi acea rambursare indiferent de statutul lor economic, reprezentând un venit de bază autentic (chiar dacă de mică amploare). În timpul ultimei întâlniri a Congresului, FairTax a fost sprijinit de 76 de memberi ai Casei Reprezentanților și de 9 memberi ai Senatului — toți republicani. Aceștia probabil că nu se consideră susținători ai venitului de bază, dar, într-un fel, sunt.

6) Cred că se impune să oferim o pauză muzicală.

Chiar da. Probabil cea mai potrivită melodie pentru această pauză este „Money for Nothing” a trupei Dire Straits, al cărei videoclip prezintă animații computerizate, care la momentul respectiv au fost revoluționare, chiar dacă acum sunt doar ilare.

https://www.youtube.com/watch?v=wTP2RUD_cL0

7) Venitul de bază ne va pune la adăpost de avântul roboților?

Mulți analiști cred că îmbunătățirile în materie de inteligență artificială și robotică vor conduce la scăderea cererii de forță de muncă umană pe viitor. Este discutabil dacă se va întâmpla sau nu acest lucru, iar scepticii amintesc faptul că secole de dezvoltare tehnologică nu au reușit să reducă definitiv nivelurile de ocupare a forței de muncă. Dar dacă de data aceasta lucrurile vor sta altfel, iar automatizarea va lăsa foarte mulți adulți apți de muncă șomeri, un venit de bază ar contribui la prevenirea unor mari suferințe în rândurile celor care rămân fără locuri de muncă. În esență, ar însemna „taxarea deținătorilor roboților pentru a ajuta oamenii care vor fi înlocuiți de aceștia”, așa cum a declarat John Aziz în The Week.

Capitalul ar putea, de asemenea, admite beneficiile pe care i le-ar aduce un venit de bază în cazul în care șomajul tehnologic va slăbi puterea de cumpărare a consumatorilor cărora le va vinde produsele. Robert Reich, fost ministru al muncii și comentator liberal, a declarat că un venit de bază devine „aproape inevitabil” în aceste condiții: „pe măsură ce productivitatea crește, schimbarea tehnologică ne aduce multe beneficii, dar necesită din ce în ce mai puțini oameni care să fie implicați în procesul muncii… atunci cine va mai cumpăra bunurile produse?”

Nu toți analiștii care cred că vom trece printr-un șomaj tehnologic consideră că venitul de bază este o soluție. Erik Brynjolfsson și Andrew McAfee, economiști în cadrul MIT, prezintă în cartea lor, „The Second Machine Age” (A doua eră a mașinilor)argumentul conform căruia deși un venit de bază ar substitui veniturile pierdute în urma șomajului pandemic, nu ar reuși să țină locul „stimei de sine, comunității, implicării, valorilor sănătoase, integrității și demnității” pierdute. Aceștia promovează, în schimb, măsuri educaționale extensive și subvenții salariale care i-ar ajuta pe oameni să facă față cu brio dezvoltării mașinilor (Brynjolfsson ne lămurește cu privire la faptul că nu se împotrivește unui venit de bază, dar crede că subvențiile salariale precum Creditul de impozit pe venit câștigat sunt mai benefice). James Hughes, în calitate de susținător al venitului de bază, contrazice perspectiva conform căreia există posibilitatea ca oamenii să egaleze ritmul alert cu care randamentul mașinilor sporește, ceea ce determină ca eforturile de a menține același rol pentru forța de muncă umană la nivelul actual să fie inutile.

8) Care este argumentul celor de stânga și al liberalilor în ce privește venitul de bază?

Argumentul de bază al celor de centru-stânga în ce privește venitul de bază constă în faptul că un venit de bază suficient de consistent ar eradica sărăcia. Sărăcia este rea, stânga politică a fost dintotdeauna foarte interesată în a lupta împotriva ei, iar venitul de bază reprezintă o modalitatea elegantă de a o elimina. Venitul de bază reduce, de asemenea, inegalitatea, lucru cu care atât cei de stânga, cât și liberalii tind să fie de acord din mai multe motive, dar nu în ultimul rând pentru că, în general, oamenii săraci câștigă mai mult de pe urma unui dolar în plus decât pierd oamenii bogați prin renunțarea la un dolar, astfel că ne putem aștepta ca redistribuirea să sporească bunăstarea generală.

Dar există și multe argumente complexe. Philippe Van Parijs prezintă un argument în cartea sa Real Freedom for All (Libertate reală pentru toți) , precum și în alte scrieri, conform căruia un venit de bază este necesar din perspectiva libertății. Pentru a fi cu adevărat liber, susține Van Parijs, oamenii trebuie să aibă „acces la mijlocele de care au nevoie pentru a întreprinde ceea ce și-ar dori să întreprindă”. A le oferi tuturor oamenilor un venit de bază înseamnă a le pune la dispoziție acele mijloace. Pete Frase, editor la Jacobin și un important scriitor de stânga în domeniul economic, prezintă un argument similar. Un venit de bază, susține acesta, „abordează în mod direct unul dintre cele mai profund criticabile aspecte ale capitalismului, anume faptul că îi face pe aproape toți oamenii dependenți de munca salarială pentru a supraviețui.”

Argumentul libertății se bazează, într-o anumită măsură, pe o critică a accentului copleșitor pe care cultura noastră îl pune pe importanța muncii. Frase remarcă faptul că, în urmă cu 84 de ani, John Maynard Keyne a prezis că într-o sută de ani omenirea ar fi suficient de bogată încât „problema economică” să fie înlăturată, iar lumea ar intra într-o „eră de recreare” în care cea mai semnificativă parte a vieților noastre ar fi investită în activități desfășurate în afara muncii. Nu am reușit să creăm acea lume până acum, dar un venit de bază ar pune bazele acesteia prin faptul că le-ar permite tuturor oamenilor să abandoneze câmpul muncii sau să reducă drastic orele de lucru. Dacă ne gândim la recreare ca la o activitate benefică, iar la munca neplăcută ca la o boală socială, atunci venitul de bază ar reprezenta un argument excelent.

În cele din urmă, unii filosofi, cel mai notabil exemplu fiind Carole Pateman, au abordat venitul de bază din perspectiva feminismului. Pateman remarcă faptul că cele mai multe state sociale au fost concepute avându-se în vedere beneficiile pe care femeile le-ar fi avut mai degrabă de pe urma contribuțiilor și statutului soților lor decât ca urmare a eforturilor personale. Acest lucru le-a menținut pe femei într-o stare de dependență economică și a sprijinit un model conjugal care le-a permis bărbaților să nu contribuie cu nimic la treburile casnice. Lucrurile s-au schimbat oarecum, dar femeile muncesc în continuare în proporții mai scăzute decât bărbații și câștigă mai puțin. Un venit de bază, scrie Pateman, „le-ar asigura femeilor pentru prima dată o independență și o siguranță economice (decente) de lungă durată, un motiv semnificativ pentru care este fundamental pentru democrație.”

9) Care este argumentul conservatorilor și al libertarienilor în ce privește venitul de bază?

Argumentul „laissez-faire” pentru un venit de bază se fundamentează într-o anumită măsură pe critica statului social actual și pe-o afirmație potrivit căreia redirecționarea unor sume de bani către venitul de bază ar înregistra rezultate mai bune.

În primul rând, acest lucru ar însemna probabil mai puțină birocrație decât în cazul multor programe de asistență existente. „Cel mai mare avantaj al unui [impozit negativ pe venit] constă în faptul că nu necesită decât foarte puțină birocrație pentru a fi implementat”, a scris Guy Sorman, filosof francez de dreapta, în City Journal. „Guvernele statale și federale s-ar debarasa de multiplele agenții răspândite pretutindeni, necesare distribuirii tichetelor de masă, locuințelor sociale, programului medical „Medicaid”, ajutorului social și a unei pletore de programe de dezvoltare comunitară. Și nici n-ar mai trebui să plătească salariile și viitoarele pensii enorme ale bugetarilor care administrează aceste programe.”

Libertarienii sunt încântați și de ideea că, prin prisma unui venit de bază, guvernele nu vor mai avea decizia finală de a cheltui bani într-o anumită direcție. „Beneficiile sunt adesea oferite în natură mai degrabă decât în bani tocmai pentru că statul nu are încredere că beneficiarii ajutoarelor sociale vor cheltui banii cu discernământ”,  scrie Matt Zwolinski de la Universitatea din San Diego. Un venit de bază, continuă Zwolinski, ar schimba acest lucru.

Charles Murray pledează pentru un venit de bază susținând că i-ar determina pe indivizi să fie responsabili de propria prosperitate mai degrabă decât să fie nevoie ca guvernul să ia decizii în locul acestora. „O critică persuasivă a sistemului actual susține că oamenii aparținând clasei de jos nu au niciun motiv de a crede că pot fi altceva”, scrie acesta. „Venitul garantat le transmite un singur lucru oamenilor care până în prezent n-au avut niciun motiv să creadă în acesta: Viitorul este în mâinile tale. Și acesta este adevărul.”

Ed Dolan remarcă faptul că, pentru conservatorii și libertarienii preocupați de motivația de a munci, un venit de bază chiar prezintă avantaje spre deosebire de programele de asistență socială care dispar odată cu încasarea unui venit și care impun, drept consecință, rate efective de impozitare marginală ridicate asupra beneficiarilor. Acest lucru nu se întâmplă când toată lumea primește o subvenție.

10) Care este argumentul celor de stânga și al liberalilor împotriva venitului de bază?

Argumentul de stânga împotriva venitului de bază se reduce la priorități: venitul de bază, un demers fără precedent la nivel național, sau extinderea plasei de siguranță tradițională prin practici precum asistență socială universală pentru copii, politici generoase privind concediile, studii superioare gratuite și altele, adică un program de politici adoptat deja de democrațiile sociale din Țările Nordice și care funcționează, cel puțin din anumite puncte de vedere.

Barbara Bergmann, de la American University, este probabil cel mai remarcabil susținător al acestui punct de vedere. Bergmann precizează că există anumite beneficii pe care liberalii consideră că toată lumea ar trebui să le aibă, cum ar fi educația, sistemul de sănătate, asistență socială pentru copii, locuințe etc. Aceasta concluzionează că un guvern nu își permite să finanțe și aceste demersuri și venitul de bază, iar finanțarea directă a acestor beneficii este de preferat acordării de bani oamenilor, pentru ca apoi aceștia să și le achite individual.

Ce se întâmplă dacă cineva primește un venit de bază, nu își face o asigurare de sănătate, se îmbolnăvește și nu are destui bani pentru a achita un tratament care i-ar putea salva viața? Am avea nevoie în continuare de un sistem de sănătate care să le salveze viața – iar prin implementarea unui venit de bază am avea mai puțini bani pentru finanțarea unui astfel de sistem. „Un stat social dezvoltat pe deplin merită să aibă prioritate în fața venitului de bază, deoarece este capabil de un lucru de care acesta din urmă nu este: să garanteze că anumite nevoi umane vor fi satisfăcute”, concluzionează Bergmann.

Susținătorii „locului de muncă garantat”, un program guvernamental care le asigură tuturor celor care își doresc un loc de muncă faptul că îl pot obține, de obicei prin sectorul public sau non-profit, critică frecvent venitul de bază ca fiind nerealist din punct de vedere politic și generator de inflație. Randall Wray, de la University of Missouri, Kansas, afirmă că „ar adăuga două sau trei zerouri tuturor prețurilor și salariilor din State – cel puțin cu o marjă de eroare rezonabilă” (pentru a se consemna, ideea că politica fiscală, nu cea monetară duce la apariția inflației reprezintă o minoritate în domeniul economic).

Unii reprezentanți ai stângii politice, deși nu se opun neapărat unui venit de bază, contrazic argumentele oferite în favoarea acestuia de către conservatori și libertarieni. Contrar opiniei împărtășite adesea în rândurile susținătorilor pieței libere, conform căreia există o pletoră de programe de asistență socială care generează risipă, Mike Konczal de la Institutul Roosevelt susține că în statul social actual „există puține programe și că acestea sunt administrate la costuri reduse”. „Nemulțumirile legate de sistemul actual alimentează visul de a șterge totul cu buretele, dar motivațiile pentru o lume nouă variază drastic”, scrie Sawicky. „Unor reprezentanți ai dreptei politice le-ar conveni să înlocuiască programele existente, deoarece aceștia nu sunt de acord cu acțiunile întreprinse de programele respective, nu pentru că acestea nu ar avea succes în a eradica sărăcia.”

11) Care este argumentul conservatorilor și al libertarienilor împotriva venitului de bază?

Venitul de bază reprezintă un program guvernamental redistributiv de amploare. De regulă, conservatorii și libertarienii nu sunt în favoarea programelor redistributive de amploare. Și acest lucru îi caracterizează cel mai bine.

Michael Huemer, anarho-capitalist și filosof în cadrul Universității din Colorado a lansat cea mai percutantă versiune a acestui argument ca răspuns la adresa lui Zwolinski. „Să presupunem că m-am decis să le ofer tuturor oamenilor din cartierul meu un venit de bază. Nu dispun de suficienți bani adunați pe merit pentru a întreprinde această acțiune, astfel că iau fondurile necesare de la vecinii mei amenințându-i cu răpirea și cu încarcerarea pe termen lung în cazul în care se sustrag solicitării de a-mi furniza fondurile respective”, se gândește acesta. „Din când în când, câte-un vecin se sustrage eforturilor mele, de obicei mințind în legătură cu venitul său. Îi răpesc pe acești vecini și îi țin ostatici în celule înguste timp de mai mulți ani la rând.” Acest lucru ar fi imoral. Și de ce n-ar fi imorală și varianta în care guvernul lansează amenințările?

Celălalt argument mai cunoscut constă în faptul că venitul de bază mai degrabă inhibă motivația de a munci decât o sporește (după cum susțin alți libertarieni, precum Dolan mai sus). Acest lucru, potrivit argumentului, nu afectează doar bunăstarea indivizilor, ci și bunăstarea comunității. Jim Manzi aduce în discuție experimentele din anii ’70 pentru a-și susține punctul de vedere potrivit căruia venitul de bază ar reduce eforturile investite în muncă.

Brink Lindsey de la „The Kauffman Foundation” preia concluzia lui Manzi și merge mai departe cu firul logic, susținând că reducerea efortului investit în muncă este un lucru negativ, aducând la lumină faptul că șomajul (involuntar) afectează bunăstarea, atât pe plan psihic, cât și fizic. „Pentru majoritatea oamenilor, șomajul nu semnifică doar lipsa unui venit, ci și lipsa statutului, lipsa identității și lipsa unui sens”, conchide acesta. „Este calea sigură, nu către formele non-pecuniare de împlinire, ci către anomie și disperare.”

Traducere: I.m. Popa

Sursă: http://www.vox.com/2014/9/8/6003359/basic-income-negative-income-tax-questions-explain

May 31, 2015

Utah a redus aproape în întregime numărul de oameni ai străzii apelând la o soluție ce pare prea simplă pentru a funcționa

Filed under: Traduceri — Ionuţ Popa @ 12:00 pm

de Kevin Ebi

Pare o soluție pe care ar putea-o oferi un copil: Ce poți face pentru a nu mai avea oameni ai străzii? Le oferi case. Cei mai mulți oameni ar respinge acest răspuns ca pe-o idee nesăbuită, dar Utah a încercat să o implementeze și a descoperit că într-adevăr funcționează.

În Utah, oamenii străzii sunt în număr atât de mic, încât acum cei rămași sunt monitorizați după nume, nu după numere. Iar abordarea care a făcut posibil acest lucru nu a falimentat pe nimeni. Statul estimează că a economisit milioane de dolari. Economiile sunt atât de mari, încât nimeni nu s-a mai deranjat să calculeze totalul.

În decursul ultimului deceniu, programul a redus numărul de oameni ai străzii cu 91%, atrăgând atenția publicațiilor Washington Post și NBC News. Chiar și după ce le-a dat case, statul continuă să economisească 8.000 USD pentru fiecare fost om al străzii.

Motivul pentru care programul funcționează
Există o percepție conform căreia dacă le oferi oamenilor străzii case aceștia vor irosi oportunitatea într-un fel sau altul. Totuși, un studiu realizat de Universitatea din Pennsylvania a descoperit că oamenii străzii irosesc oportunități deoarece nu au unde să locuiască. Studiul din 2001 a fost o sursă de inspirație pentru eforturile statului Utah.

Studiul a monitorizat 4.000 de oameni din orașul New York în decurs de patru ani: doi ani în care aceștia au trăit pe străzi, doi ani în casele oferite de oraș. Cât timp au trăit pe străzi, orașul a avut de plătit de pe urma lor peste 40.000 USD în termeni de adăpost, încarcerare și servicii medicale. Aceeași sumă de bani le-ar putea oferi locuințe mai stabile, servicii medicale și ocupaționale mai cuprinzătoare.

Dennis Culhane, coordonatorul studiului, a scris la momentul respectiv că „o parte semnificativă din banii publici este esențialmente cheltuită pentru a-i menține pe acești oameni la stadiul de oameni ai străzii”.

Ideea este că oamenii străzii nu ajung în închisoare pentru că sunt în sine oameni răi. Se pare că problema constă în faptul că toată instabilitatea din viețile lor reprezintă un obstacol major care nu le permite să facă schimbări semnificative. Rata de succes este mai scăzută atunci când oamenii străzii trebuie să dovedească faptul că au primit ajutor înainte să primească locuințe.

Locuințele au prioritate
În primul an de desfășurare a acestui program, Utah le-a oferit locuințe unui număr de 17 oameni. Un an mai târziu, 14 dintre aceștia încă locuiau în acele locuințe, o rată de succes de 82%. Rata a crescut în timp, și-aceasta datorită unei atitudini permisive față de noii rezidenți. Nu trebuie să primească ajutor pentru a locui acolo, dar pot primi dacă doresc. Cei mai mulți doresc acest lucru.

Programul inițiat de stat se numește Housing First (Locuințele sunt prioritare) — și faptul că locuințele chiar au prioritate pare să fie motivul principal pentru care inițiativa are un succes atât de mare. Și alte orașe și state oferă locuințe, dar nicio regiune nu s-a apropiat nici măcar puțin de rata de succes înregistrată de Utah. În prezent, există atât de puțini oameni ai străzii în Utah, încât statul știe numele și povestea fiecăruia.

Cei care au fost oameni ai străzii pot beneficia de tratament psihiatric, consiliere sau alte servicii care să îi ajute să-și învingă demonii, oricare ar fi aceștia. Acum că aceștia nu trebuie să-și mai facă griji că nu vor avea unde să locuiască, acele tratamente vor avea șanse mai mari să producă efecte de durată. Cu toate că este ușor să ne concentrăm asupra milioanelor pe care statul le-a economisit, oficialii susțin că acest program a salvat și vieți.

E adevărat că participanții au nevoie de ceva timp pentru a se adapta. O femeie și-a întins lucrurile pe pat și a dormit pe podea în primele câteva săptămâni petrecute în noua sa locuință. A dus o viață atât de zbuciumată, încât a avut nevoie de tot acest timp ca să înțeleagă faptul că locuința chiar îi aparținea.

Există încă unele dubii
În pofida succesului înregistrat în Utah și în orașul New York, se pare că există încă o anumită reticență în a reproduce sau extinde aceste programe – chiar și în zone unde aceste eforturi dau deja roade. O reînnoire a programului din New York, de exemplu, s-a desfășurat până în ultimul moment.

New York a început să ofere locuințe oamenilor suferind de boli mintale în 1990, dar au existat unele neliniști potrivit cărora s-ar fi permis ca programul, care acum trebuie reînnoit o dată la 10 ani, să regreseze chiar la un nivel în care n-ar fi fost suficiente locuințe decât pentru unul din șase oameni eligibili.

Peste 200 de organizații le-au solicitat orașului și statului să reînnoiască programul NY/NY, care a fost extins la începutul acestui an. Această a patra etapă, denumită NY/NY IV, va crea 5.000 de noi locuințe sociale, dublând aproape totalul de locuințele disponibile în primii 25 de ani de program. Totuși, cei care ajută oamenii străzii susțin că numărul este mult sub cele 30.000 de locuințe necesare.

Între timp, Washington, D.C. a început să asigure locuințe oamenilor care au trăit toată viața pe străzi din 2008 și a fost pe punctul de a elimina în întregime numărul de oameni ai străzii în decurs de un an. În schimb, sprijinul oferit de oraș a fost sistat după câțiva ani. Acele măsuri de sprijin abia acum sunt reînnoite.

Traducere: I.m. Popa

Sursă: http://smartcitiescouncil.com/article/utah-nearly-eliminates-homelessness-solution-sounds-too-simple-work

May 27, 2015

Serenada corporatistului

Filed under: Poezii — Ionuţ Popa @ 9:42 am

Eu sunt un zombi pentru voi,
mergând încet ca-ntr-un convoi.
Din cercul vostru-aș vrea să scap,
Că nici în lift nu mai încap.

Și dorm adânc la o cafea,
Și dorm adânc și când visez,
Gândind, eu par că delirez,
Dar știu și bine-a mă distra.

Și dis-de-dimineață sună
Alarma – parcă stau pe-un nor –
Știu imediat că nu-i a bună
Din somnul dulce să cobor.

Orice idee mă agită
Și orice glas ce nu-i banal,
Și nu coboară în aval
E-o sursă clară de otită.

Urăsc persoana ce se plânge!
De ea depinde, pân’ la urmă,
și DOAR de ea, unde ajunge,
dacă trecutul nu și-l scurmă.

O, dorm… sunt mângâiat de boare
Și zmeu pe-al vieții tobogan –
Aștept salariul meu baban
Și-s liber să mă duc la mare!

Parodie după:

Serenada muncitorului

de George Bacovia

Eu sunt un monstru pentru voi
Urzind un dor de vremuri noi,
Şi-n lumea voastră-abia încap…
Dar am să dau curând la cap.

O, dormi adânc, mereu, aşa,
În vise dulci, hidos burghez,
Oftând, palate de-ţi lucrez,
Eu ştiu şi bine-a dărâma.

În noaptea asta, iată, sună
O serenadă din topor,
Amanţilor pierduţi sub lună,
Poeţi cu putredul amor.

O, dormi în noaptea infinită,
Burghez cu aer triumfal,
Dar preistoric animal
În raţiunea aurită.

Sub luna blondă nu se plânge,
Ci răzbunările se curmă,
Martirilor scăldaţi în sânge,
Cânt serenada cea din urmă.

O, dormi… dar voi urca spre soare
În zbor sublim de-aeroplan…
Cu vise dulci, burghez tiran:
E aurora-ngrozitoare…

May 10, 2015

Gabor Maté: modul în care capitalismul ne îmbolnăvește

Filed under: Cercetare,Traduceri — Ionuţ Popa @ 6:52 pm

Interviu realizat de Ryan Meili

Domnul Gabor Maté este medic și autor premiat al cărților „When the Body Says No”, „Hold On To Your Kids” și „In the Realm of Hungry Ghosts”. Acesta a fost invitat recent să țină un discurs la o conferință a Consiliului Tribal din Saskatoon, care include șapte națiuni băștinașe din Saskatchewan. Am avut privilegiul de a-i lua un interviu despre ceea ce scrie și despre legătura dintre sănătate și politică.

Partea I

Puteți să îmi povestiți despre noul dvs. proiect?

Intenționez să scriu o carte cu titlul provizoriu „Cultura toxică: modul în care capitalismul ne îmbolnăvește”. Evident, acest titlu nu reprezintă versiunea finală. Subiectul pe care îl propun constă în faptul că însăși natura sistemului în care trăim reprezintă o sursă semnificativă de boli. Există factori evidenți, precum poluarea mediului, toxinele și, desigur, factorii sociali determinanți ai sănătății despre care ați scris în „O societate sănătoasă”: impactul sărăciei, impactul inegalității, impactul istoriei și-al rasismului permanent. Un articol recent din Saskatoon Star Phoenix tratează despre modul în care se dau sentințele în cadrul tribunalelor din Saskatchewan. Oamenii identificați drept băștinași sunt mai susceptibili de a primi pedepse de două ori mai mari decât oamenii care nu sunt identificați drept băștinași. Acest lucru va avea un impact asupra sănătății lor.

Dar voi merge chiar mai departe și voi spune că până și oamenii care nu se află la capătul nefast al inegalității economice și al rasismului sistematic sunt îmbolnăviți pur și simplu de stilul nostru de viață. Stresul în care trăim, competiția, agresivitatea, incertitudinea, pierderea controlului pe care le experimentăm de-a lungul vieților noastre, inegalitățile de gen: acestea nu sunt doar fenomene sociale, au un impact real asupra sănătății comunității. Izolarea în care oamenii trăiesc, un alt exemplu.

Când ne gândim la oamenii care primesc o pedeapsă cu închisoarea de două ori mai mare, cu siguranță ajungem la concluzia că acest lucru are un impact foarte mare asupra sănătății lor. Care este impactul asupra sănătății familiilor lor și asupra comunității în care trăiesc?

Familiile sunt și mai private de contact și destrămate într-o manieră chiar mai pronunțată. Copiii sunt și mai privați de prezența părinților lor. S-au efectuat studii în S.U.A. referitoare la legile privind condamnarea pentru infracțiunile legate de droguri și la impactul acestora asupra copiilor celor condamnați. Bineînțeles, și în S.U.A. există șanse mai mari ca așa-zisele persoane de culoare sau minoritățile să fie închise pe perioade mai lungi. Astfel, în cadrul sistemului de justiție penală nu poate fi vorba de egalitate, și nici în ceea ce privește impactul asupra familiilor.

La nivel individual, poți duce niște maimuțe să trăiască în izolare și apoi poți măsura receptorii lor de dopamină pentru a descoperi că au scăzut în mod semnificativ. Cu alte cuvinte, există mai puțini receptori pentru substanțele chimice responsabile de motivație și stimulare. Apoi le reintegrezi în societate, iar acei receptori de dopamină se pot regenera, cu condiția ca acestea (maimuțele) să nu fie șicanate și să nu fie subordonate, caz în care nu se vor regenera. Așadar, modul în care îi tratăm pe oameni are un impact psihologic. Atunci când îi arunci în închisoare, când îi izolezi, când îi ostracizezi, îi rănești. Și, mai mult, cine ajunge la închisoare? Domnul Bessel van der Kolk, medic și specialist în studiul traumelor din Universității Boston, a susținut că 99% dintre oamenii din sistemul de justiție penală sunt copii traumatizați.

Îmi aduc aminte că am auzit de un studiu care arăta că peste 95% din deținuți suferă de o boală mintală.

Da, absolut, iar trauma reprezintă fundamentul bolilor mintale. Și astfel, avem de-a face cu oameni deja traumatizați care sunt și mai traumatizați de sistemul penitenciar. La noi, situația nu este la fel de îngrozitoare ca în Statele Unite, dar și în Canada este destul de rău.

Dacă stai să te gândești la perioada din viața lor pe care și-o petrec în închisoare, aceea este perioada în care ei rămân traumatizați și sunt împiedicați de a se dezvolta. Mă gândesc și la modul în care se manifestă virusul HIV în Africa, acolo unde oamenii mor de tineri și la efectul pe care acest lucru îl are asupra comunității. Atunci când îndepărtezi toți oamenii tineri dintr-o comunitate, ce se întâmplă cu șansele lor economice, cu șansele de a avea o generație de copii care nu sunt, de asemenea, traumatizați?

Exact. Și aproape 30% dintre oamenii încarcerați în Canada sunt băștinași, chiar dacă aceștia nu reprezintă decât 4% din întreaga populație.

În Saskatchewan procentul se apropie de 80%.

Care este procentul populației băștinașe în Saskatchewan?

În jur de 15-20%.

Și aceștia reprezintă 80% din totalul de deținuți. Deci, de ce sunt în închisoare? Pentru că, în primul rând, au fost traumatizați, la nivel individual, precum și ca popor. Astfel că aceștia au recurs la droguri, de exemplu, ca o măsură de ameliorare a durerii. Și noi ce facem? Îi pedepsim. Nu numai că îi pedepsim, ci îi traumatizăm și mai mult. Apoi, conform legilor în vigoare, îi vom ține și mai mult în închisoare. Dacă vom cheltui mai mulți bani pentru măsurile coercitive și încarcerarea oamenilor, vom avea mai puțini bani pentru programe de reabilitare în închisori. Prin urmare, avem un așa-zis sistem de corecție care nu corectează nimic.

În mod evident, acesta reprezintă un foarte bun exemplu de gândire „downstream” (gândire care nu vizează tratarea cauzelor, gândire superficială, pe termen scurt); avem o problemă, vom închide ochii sau vom reacționa în mod tardiv. Cum am putea să gândim mai deschis, pe termen lung, în ceea ce privește infracțiunile reale?

Păi, sunt comise multe infracțiuni deoarece am desemnat anumite fapte ca infracțiuni în mod extrem de arbitrar. Faptul de a poseda băuturi alcoolice nu este o crimă, dar a poseda heroină este. De ce? Heroina este mult mai benignă decât alcoolul în ce privește impactul pe termen lung. Faptul de a poseda nicotină sau țigări nu este o crimă, dar este o crimă să ai asupra ta cocaină. De ce? Nu îi recomand nimănui să consume cocaină sau heroină, doar spun că, dacă e să vorbim despre efectele asupra sănătății, acestea nu se compară cu țigările.

Mulți dintre deținuți pot ajunge în închisoare pentru o infracțiune pe care chiar au comis-o la un moment dat, iar apoi se întorc în închisoare ca urmare a încălcării regulilor aferente eliberării condiționate temporare sau din cauză că n-au plătit o amendă, astfel că avem de-a face cu infracțiuni administrative, minore, de care noi doi am putea scăpa prin plata unei amenzi sau cu ajutorul unui avocat, dar deținuții sunt obligați să se întoarcă în închisoare.

Și infracțiunile sunt comise din cauza faptului că anumite droguri sunt ilegale, iar ei trebuie să plătească foarte mult pentru a le obține, și ca să facă rost de acei bani sunt nevoiți să recurgă la infracțiuni. Astfel că, în primul rând, noi inventăm multe infracțiuni prin decizii arbitrare vizavi de comportamentul criminal.

Era o sentință… „Legea în înțelepciunea sa le interzice atât săracilor, cât și bogaților să doarmă sub poduri.”

Corect. Anatole France a spus asta.

Le interzice atât bogaților, cât și săracilor să-și injecteze cocaină.

Bogații nu au nevoie, ei își permit să cumpere cocaină sub formă de pudră fină.

Așa este, și nimeni nu-și dă seama pentru că o fac în intimitatea propriului cămin.

Exact. În Statele Unite, pedeapsa pentru cei care dețin cocaină bază liberă (Crack) este de zece ori mai mare decât pentru cei care dețin cocaină în formă de pudră fină. Cine utilizează cocaina bază liberă (Crack)? Negrii săraci. Cine utilizează cocaină sub formă de pudră fină? Albii bogați. Efectele sunt aceleași, nu contează, o formă de cocaină nu este mai rea decât alta.

Apoi, dacă ne uităm la persoanele care devin alcoolice, care comit acte de violență, acestea sunt oameni traumatizați. Și au fost traumatizați chiar sistematic și în mod deliberat de către politicile guvernamentale oficiale. Acestea nu au reprezentat o greșeală, ci au fost implementate de mai bine de un secol și în multe privințe încă sunt implementate.

Așadar, o abordare „upstream” (în amonte – pe termen lung) ar fi de a investi multe dintre resursele și energia care în prezent sunt investite în sistemul polițienesc și întru încarcerare în programe care ar putea ajuta familiile tinere să nu treacă prin aceleași traume ca generațiile anterioare. Ministerul educației și ministerul sănătății ar trebui să investească mai mulți bani. Dar am economisi acei bani din altă parte (downstream), din activitățile economice, ca urmare a unei rate a criminalității scăzute, a unor costuri pentru sănătate reduse în mod semnificativ etc. Desigur, nimeni nu gândește pe termen lung. Ministerele gândesc exclusiv în termeni de bugete într-un an fiscal. Deci niciun birocrat nu va avea de câștigat de pe urma gândirii pe o perioadă de 15 ani.

Când vorbesc despre mișcarea Upstream, cea mai întâlnită obiecție sună în felul următor: canadienii au un ciclu electoral de cel mult 4 ani. Dacă ne uităm la comunitățile băștinașe (din Canada), acestea au un ciclu electoral de 2 ani pentru șefii și consiliile aferente Actului Indian (Indian Act), lucru care lor le îngreunează și mai mult succesul pe termen lung. Adevărat, însă avem exemple din trecut de gândire pe termen lung în pofida mandatelor politice scurte.

Sistemul sanitar public din Saskatchewan este un exemplu foarte bun. Mandatele politice nu erau diferite, dar viziunea acestora au acoperit o perioadă de 50 de ani. Există probleme în ce privește sistemul electoral, dar există probleme și cu cererea. Ce s-ar putea întâmpla cu societatea noastră pentru a putea crea efectiv cererea de gândire pe termen lung din partea liderilor politici? Cum le schimbăm modul de a gândi prin ceea ce recompensăm?

Această întrebare se bazează pe o premisă foarte idealistă, deoarece presupune că liderii politici nu sunt învestiți în funcții doar în teorie sau doar la nivel de intenție pentru a deservi nevoile oamenilor. Aceasta este o presupunere rezonabilă, dar este adevărată? Dacă privim în mod realist la politicile implementate de liderii politici de-a lungul mai multor generații, ale cui interese sunt deservite în realitate? Oare deservesc ei interesele oamenilor sau deservesc interesele unui grup restrâns de oameni care controlează economia? Aș putea fi îndreptățit dacă aș susține că sub ambalajul democrației politice se ascunde o dictatură politică: foarte puțini oameni dețin controlul și administrează sistemul pentru binele lor personal. Așadar, dacă acest lucru este adevărat, nu are niciun rost să sperăm că liderii se vor schimba, deoarece dacă se vor schimba nu vor mai fi aleși, întrucât mass-media controlată de aceeași elită nu le va permite să se facă auziți.

Și chiar dacă vor fi aleși, aceștia vor fi contracarați cu orice ocazie.

Dacă din întâmplare o persoană cu puncte de vedere diferite ajunge într-o funcție de conducere, aceasta va fi atacată din toate părțile și orice ar întreprinde ar fi imediat întors împotriva sa. Chiar și Medicare (sistemul sanitar public), care reprezintă simbolul Canadei, a trecut printr-o presiune puternică în decursul ultimilor 15-20 de ani. Și nu va „muri” dintr-o singură lovitură, va „muri” ca urmare a mii de tăieturi mai mici, iar presiunea privatizării este din ce în ce mai mare. Deci când ne întrebăm cum o să determinăm publicul de a pune presiune asupra politicienilor, ei bine, trebuie să fim conștienți că publicul lucrează cu informațiile pe care sistemul i le oferă. Și deși există Internet și oamenii pot căuta orice fel de informații în voie, cei mai mulți oameni nu sunt motivați să facă acest lucru. Cei mai mulți oameni nu sunt interesați de politică, cei mai mulți oameni se mulțumesc să lase deciziile importante pe seama politicienilor.

Deși, în principiu, avem libertatea de a alege, dacă nu suntem vigilenți și conștienți de ce se întâmplă nu are niciun rost să discutăm despre libertatea de a alege.

Iar Internetul, indiferent dacă ne referim la cantitatea de informații sau la accesibilitatea acestuia, ar putea, în realitate, să îi determine pe oameni să rămână mai mult la suprafață decât să cerceteze în profunzime anumite idei.

Ceea ce înseamnă că există foarte puțini oameni conștienți în această țară. Întreabă un om obișnuit în legătură cu orice chestiune complexă. Democrația este bună, dar dacă în această democrație populația este esențialmente inconștientă, atunci oamenii care sunt foarte conștienți de interesele lor și au capacitatea de a controla fluxul de informații care ajung la majoritatea oamenilor se află într-o poziție de necontestat. Atunci, cine sunt oamenii care îi vor lua la întrebări pe politicieni? Aceștia sunt oameni care nu dețin informațiile necesare și care nu pot lua la întrebări pe nimeni. Și totuși, ceea ce este remarcabil este că în pofida controlului propagandistic, în ce privește unele chestiuni importante oamenii chiar reușesc să ajungă la niște concluzii. De exemplu, cel puțin se pare că există o înțelegere generală solidă a schimbărilor climatice. Dar acest lucru nu s-a reflectat în niciun tip de mișcare electorală politică. La următoarele alegeri vom vota din nou oameni care au sprijinit politicile care contribuie la schimbările climatice. Dacă realizezi o sondare a opiniei publice, da, schimbările climatice reprezintă o problemă, dar dacă ne uităm la modul în care această chestiune influențează comportamentul politic, adevărul este că nu îl influențează foarte mult.

Partea a II-a

Unul dintre lucrurile la care am sperat în ce privește mișcarea Upstream constă în faptul că sănătatea oamenilor ar putea fi mai ușor de înțeles decât subiecte mai generale precum sustenabilitatea mediului înconjurător. Nu neapărat pentru că acest subiect este foarte dificil de abordat, doar că o schimbare climatică semnificativă poate suscita atenția oamenilor într-un mod mai personal decât suferințele unei persoane expuse la distrugerile de mediu sau decât ameliorarea sănătății unui individ atunci când amenințările de mediu dispar.

Unul dintre lucrurile pe care le întreprindeți în munca dvs. și care au influențat maniera în care am scris cartea „A Healthy Society” îl constituie utilizarea relatărilor pacienților și propriilor dvs. relatări menite a vă susține punctele de vedere. Aceasta este una dintre abordările pe care le-am adoptat în mișcarea Upstream. Puteți să ne dezvăluiți ceva despre ceea ce v-a determinat să utilizați o astfel de metodă?

Pentru mine, relatările pe care le fac și punctele de vedere teoretice sau științifice nu se exclud reciproc. Știința sau cercetarea pe care o expun este relevantă exclusiv ca urmare a faptului că problemele pe care le aduce la lumină contează enorm pentru oameni. Adevărul din spatele acesteia se reflectă în viețile oamenilor. Atunci când îmi scriu cărțile vreau ca oamenii să înțeleagă anumite chestiuni într-o manieră diferită, iar un mod prin care pot ilustra acest lucru este de a face referire la experiențele altor oameni astfel încât cititorii să se poată regăsi în acestea.

Cel mai satisfăcător feedback pentru cartea „In the Realm of Hungry Ghosts” vine din partea persoanelor care spun: „această carte m-a făcut să privesc dependențele cu alți ochi, și n-o să mai judec persoanele dependente și nici n-o să le mai privesc cu același dispreț ca în trecut. Și, mai mult, accept faptul că și eu am unele probleme similare.” Acest lucru reiese cel mai clar din relatările despre diverse persoane. De aceea fac astfel de relatări.

Acesta este și motivul pentru care împărtășiți unele povești despre comportamentele dependente din viața dvs.?

Am făcut asta în toate cărțile mele. Acel tip de sinceritate sau revelație asupra sinelui se regăsește în prima mea carte, „Scattered Minds”, în legătură cu tulburarea deficitului de atenție. Relatez prin ce-am trecut pentru că oamenilor le este foarte rușine cu disfuncțiile lor. Le este frică să recunoască sau să vorbească despre acest lucru cu alți oameni deoarece sunt foarte critici la adresa propriei persoane.

Și cred că doar ei au probleme.

Cred că doar ei au probleme și că sunt singuri. Esența rușinii constă în faptul că sunt singur(ă) cu acest secret trist. În ce mă privește, nu îmi este rușine, deoarece disfuncția mea este a mea. Nu am creat-o eu, nu m-am născut cu ea, nu mă reprezintă. Aceasta reflectă anumite tipare de adaptare pe care le-am dezvoltat ca răspuns la mediul în care am trăit. Da, sunt responsabil pentru aceasta, dar nu pentru că sunt o persoană rea sau condamnabilă, ci pentru că responsabilitatea definește orice persoană matură. Nu este ca și cum întreprind ceva ce necesită mult curaj pentru că o împărtășesc cu ceilalți, doar spun adevărul despre mintea umană și despre eul uman, și eu sunt doar un exemplu. Dar îi ajută, de asemenea, pe oameni să se privească fără să fie cuprinși de acel sentiment de rușine.

Comportamentul nostru nu ne definește.

Exact, comportamentul nostru nu ne definește, dar este foarte ușor să-i tratăm pe oameni ca și cum comportamentul lor i-ar defini și, prin urmare, să-i judecăm.

Vorbiți despre o cultură toxică și despre conștientizare, despre curiozitatea de a înțelege rădăcinile comportamentului altor oameni, pentru ca noi să putem trăi bine și în armonie unii cu ceilalți. Ce anume din cultura noastră actuală ne împiedică să atingem acel tip de conștientizare și reflecție care ne-ar permite să trăim bine alături de ceilalți?

Două reclame. Una pentru „The Globe and Mail”, cealaltă pentru „Air Canada”. „The Globe” are un panou publicitar cu mesajul „Never Stop Thinking” (Gândește tot timpul). Aceasta este o parte a problemei, că suntem tot timpul absorbiți de gânduri. Nu sunt primul om care să spună acest lucru. Eckhart Tolle și alții au vorbit despre boala gândirii. „Gândește tot timpul”, aceasta este problema. Și oamenii o fac. În loc să înțelegem și să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, noi suntem absorbiți de gândurile noastre.

Apoi reclama pentru „Air Canada ”, care spune: „Întrebarea nu este unde, ci încotro.”

Nu trăim niciodată în prezent. Ne orientăm întotdeauna spre exterior și spre viitor. Astfel că acel flux constant al gândirii, ticsit cu tot felul de fleacuri, și nevoia constantă de a fi cu un pas înainte și de a nu trăi niciodată în prezent reprezintă tipare de gândire pe care societatea noastră ni le induce în nenumărate moduri. Societatea subminează vigilența. Într-o societate materialistă, premisa fundamentală este că doar a face și a avea contează. Și prin aceasta nu mă refer strict la societatea capitalistă. Societatea comunistă din Ungaria în care am crescut a fost la fel de materialistă ca societatea de astăzi.

Valorile fundamentale în care credem nu sunt cele despre care vorbim, ci acelea pe baza cărora acționăm. Nu contează care este valoarea la nivel declarativ. Nu putem cunoaște valorile unei societăți după cum se prezintă aceasta, ci după cum acționează în realitate. Putem spune că valorile noastre sunt libertatea și justiția, dar cum le putem împăca cu realitatea efectivă? Dacă acest lucru ar fi adevărat, de ce închisorile din Saskatchewan sunt pline de băștinași într-un mod disproporționat? Valoarea noastră reală este achiziția: controlul, achiziția și alocarea bunurilor materiale. Cu cât poți produce mai mult, cu cât poți controla mai mult, cu cât poți acumula mai mult, cu atât ai mai mult succes în ochii societății. Acestea sunt ideile, antreprenorii, bogații, avarii nemiloși care adună bogății, ca Donald Trump, care este un erou la TV. Nu valorile umane, ci valorile materiale care obiectualizează totul.

Fiecare om este un produs.

Fiecare este un produs, fiecare este atașat unui produs, ceea ce publicitatea exploatează cu succes.

Mai devreme începuseți să vorbiți despre următorul dvs. proiect și mi-am amintit de-o carte asemănătoare: „The Spirit Level” de Richard Wilkinson și Kate Pickett, în care se vorbește despre modurile în care nivelurile sporite de inegalitate înrăutățesc sănătatea oamenilor. De ce credeți că se întâmplă acest lucru? De ce inegalitatea ar înrăutăți efectiv sănătatea fizică și mintală?

Argumentați în cartea dvs. că efectele negative asupra sănătății, chiar dacă îi afectează mai mult pe cei săraci, își pun amprenta și asupra clasei de sus acolo unde inegalitatea este mai pronunțată. Cred că există mai multe motive. Inegalitatea nu este singura problemă. Controlul este o problemă. Cine se află într-o poziție de conducere? Oamenii cu funcții de conducere vor fi mult mai sănătoși decât oamenii care nu au funcții de conducere. Așa stau lucrurile. Lipsa controlului, de exemplu: după cum știți în cadrul studiului Whitehall din Marea Britanie despre bolile cardiace un factor major l-a reprezentat nivelul de control pe care oamenii l-au avut asupra muncii și vieților lor. Inegalitatea nu se referă doar la ceea ce deținem, ci este un indicator pentru capacitatea noastră de control.

Se referă la fel de mult la statutul social ca la bunurile materiale.

Da, dar reflectă și relațiile autentice de producție. Oamenii cu funcții de conducere se bucură de mai mult control. Unul dintre cei mai importanți factori care declanșează stresul la oameni constă în pierderea controlului. Într-o societate unde inegalitatea este foarte accentuată, oamenii din vârful ierarhiei sunt mai hotărâți, mai compulsivi, pentru ei contează mai mult cât de mult control au și, prin urmare, sunt mai puțin liberi. Sunt mai defensivi. Care este cea mai mare nesiguranță în ce privește nevoia de a avea întotdeauna mai mult?

Oamenii din vârful ierarhiei reflectă caracterul societății în cadrul căreia avansează și, poate, fiind versiunea extremă a acesteia, înglobează trăsăturile sale cele mai patologice.

Dacă ne uităm la Conrad Black, despre care am scris în cartea „Hungry Ghosts”, ne dăm seama că este un caracter nesănătos, în opinia mea. Este un om de mare succes, dar Dumnezeule, cum crezi că te-ai simți dacă ai fi în locul lui, în mintea lui, unde totul se rezumă la dușmani și control și la cine are de gând să-l înfunde – ca să nu mai vorbim de disprețul său nociv față de oricine îl provoacă?

Apropo de sănătate, sunteți medic și ați lucrat foarte mult cu populații marginalizate. Unul dintre lucrurile care mă neliniștesc în ce privește munca de conceptualizare și promovarea mișcării Upstream este că nu mă aflu în avangardă. Am fost la spital astăzi, dar cel mai adesea sunt departe de pacienți pentru a sprijini această mișcare. Dvs. mai practicați medicina?

Am fost la OnSite, care este condus de Portland Hotel Society, centrul de detoxifiere care se află deasupra InSite (unitatea de injectare în siguranță din Vancouver). Am lucrat în cadrul unui alt program în care le administram antibiotice IV pacienților dependenți care nu puteau fi tratați în spital. Să zicem că cineva suferă de osteomielită, dar persoana respectivă este dependentă de droguri și are nevoie de ele, așa că nu va sta în spital. Este un program comunitar, sprijinit de asistente, frecventat zilnic de medici și în cadrul căruia oamenii dependenți beneficiază de antibioticele IV ca să se vindece de osteomielită, dar se află în cadrul comunității și pot merge să-și administreze dozele dacă au nevoie. Îi ajutăm pe oameni să-și termine tratamentul cu antibiotice IV, oameni care în alte situații n-ar avea această șansă.

Le salvați șoldurile sau picioarele sau inimile, oricare ar fi partea corpului afectată.

Și economisim bani. Am făcut asta și am lucrat și pe teren. Nu mi-am reînnoit licența de trei ani.

Practic medicina de 34 de ani. Astăzi am vorbit cu 450 de oameni (în cadrul evenimentului găzduit de Consiliul Tribal din Saskatoon), ieri am fost în Yakima, Washington și am vorbit cu 500 de oameni, săptămâna trecută am fost în Whitehorse și am vorbit cu 800 de oameni, și înainte de aceasta am fost în Yellowknife și am vorbit cu 800 de oameni. Deci nu mă plâng. Nu mă simt vinovat, deoarece – bine, uneori mă simt, uneori simt lipsa contactului cu pacienții – dar și așa intru în contact cu mulți oameni și îmi place ceea ce fac.

Pentru dvs., întrebarea este asupra cărui lucru doriți să aveți un impact. Faptul că sunteți atât medic practician, cât și promotor al unei mișcări vă conferă multă credibilitate. Dacă nu ați fi fost promotorul acestei mișcări, ați fi investigat cu patru sau cinci pacienți mai mult pe zi, dar nu ați mai fi comunicat cu mulți alții.

Sentința lui Rudolf Virchow mă consolează într-o anumită măsură: „Politica este medicină la o scară mai mare.” Cred că este adevărat, și sunt foarte hotărât să întreprind o astfel de activitate datorită ideii determinanților sociali ai sănătății. Mai cred și că înțelegerea este consolidată de contactul permanent cu pacienții. Și faptul că, lucrând unde lucrez, la fel ca în locurile în care ați lucrat și dvs., îmi pot da seama foarte bine de modul în care acei determinanți se manifestă în viețile indivizilor. Acel răspuns la viețile oamenilor pe care i-ați tratat a reprezentat un stimulent major pentru ceea ce scrieți și pledați?

Am fost activist în anii ’60, când eram la facultate. Am făcut parte din generația războiului din Vietnam. Am fost destul de radical în privința războiului și aveam deja o perspectivă socială când am intrat la medicină. Când mi-am depus candidatura la medicină, am susținut interviul cu decanul responsabil cu procesul de admitere, iar acesta știa cu ce m-am ocupat pe parcursul studiilor de licență. M-a întrebat: „Medicina este o profesie pentru elite, de ce vrei să studiezi medicina?” Și am spus – gândisem acest răspuns pe moment – că eram implicat în politica radicală pentru că doream să creez o societate mai bună, voiam să ajut oamenii, voiam să eliberez lumea de sub povara suferinței și că acesta este, în opinia mea, rolul profesiei de medic. Decanul a fost mulțumit de acest răspuns și așa am intrat la medicină. Cu alte cuvinte, nu doar medicina pe care am practicat-o m-a convins, avusesem o astfel de perspectivă de dinainte.

Știam că voiam să practic medicina când am început să mă implic în activism. Am avut o traiectorie similară trecând prin mișcările de protest, prin generația Seattle, prin mișcarea de dinainte de 11 septembrie care a fost foarte puternică și apoi m-am orientat, în timp ce practicam medicina, spre politică pe marginea sănătății globale, sănătății băștinașilor, precum și Medicare.

Revenind la cultura toxică, mă interesează foarte mult soluțiile pe care le avem la dispoziție, dacă cultura noastră le permite oamenilor să fie sănătoși, care este fundamentul unei stări bune de sănătate, cum arată o cultură politică care ar produce rezultate bune în materie de sănătate?

Acest lucru va fi o problemă în opinia mea, deoarece nu cred că sistemul poate fi reformat. Nicio clasă dominantă nu s-a reformat pe sine în așa fel încât să nu mai fie la putere. Pur și simplu nu se întâmplă acest lucru. Pot oferi sugestii în legătură cu ce se poate întâmpla în prezent, moduri în care oamenii se pot proteja. Activismul este un mod de a te proteja cât timp nu vei fi consumat de acesta. Dacă ești activ, te alături altora, apoi nu vei mai fi atât de lipsit de putere.

În ceea ce privește sistemul, nu voi promova unul nou. Utopiile nu funcționează. Sistemul nu se va schimba doar pentru că am scris o carte sau pentru că am înaintat unele sugestii. Uneori trebuie doar să descrii problema.

Acest lucru nu înseamnă că munca dvs. nu este importantă în termeni de metode upstream (pe termen lung) care chiar sunt realizabile. Este foarte important să promovați o astfel de mișcare. Chiar dacă nu vă îndepliniți toate scopurile, le prezentați oamenilor informații esențiale. Ei trebuie să știe că modul în care se desfășoară lucrurile în prezent nu este un dat, nu este modul în care Dumnezeu a făcut pământul, trebuie să știe că putem gândi altfel. Acest lucru este foarte important, indiferent dacă scopurile metodei dvs. sunt îndeplinite la modul practic.

În măsura în care mișcarea Upstream este o inițiativă foarte ambițioasă, un efort de a schimba cadrul discuțiilor politice astfel încât să se axeze pe sănătate, este și un mod de a face loc discuțiilor mai pertinente menite a îmbunătăți viețile oamenilor.

În mod sigur! Nu este nevoie să răsturnăm capitalismul pentru a beneficia de politici mai bune. Nu este obligatoriu să continuăm să fim la fel de reduși ca până acum.

Ryan Meili este doctor de familie în Saskatoon, autor, profesor de medicină și director fondator al Upstream: Institute for A Healthy Society.

Traducere: I.m. Popa

Sursă: https://briarpatchmagazine.com/articles/view/gabor-mate-how-capitalism-makes-us-sick

http://briarpatchmagazine.com/articles/view/gabor-mate-storytelling

April 5, 2015

7 motive pentru care oamenii bogați sunt psihopați

Filed under: Cercetare,Psihologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 11:04 am

de Morgan Quinn

Există o corelație îngrijorătoare între psihopatie (care este o tulburare de personalitate caracterizată de lipsa conștiinței) și cei ce reușesc să aibă succes și să fie bogați. De la negocierile asociate procesului de recrutare până la manipularea și controlarea colegilor, psihopații prosperă în mediul corporatist modern, adesea câștigând foarte mulți bani în timpul ascensiunii lor către faimă. De exemplu, totalitatea cazurilor de psihopatie în rândurile directorilor executivi (CEOs) este de patru ori mai mare decât în cadrul populației generale, susține ziaristul Jon Ronson în cartea sa „The Psychopath Test” (Testul psihopatului).

„În esență, atunci când îi convingi să vorbească, aceștia (psihopații) sunt diferiți de ființele umane”, a declarat Ronson pentru Forbes. „Acestora le lipsesc lucrurile care ne fac oameni: empatia, remușcarea, bunătatea caracterizată de tandrețe.”

Cercetătorii Paul Babiak și Robert Hare au descoperit, studiind psihopații, că mediul corporatist, străbătut de mize uriașe și profituri ridicate, atrage aceste personalități disfuncționale. Psihopații au adesea aceleași scopuri ca mulți alții: bani, putere, bunuri materiale și influență. Însă, așa cum Babiak și Hare susțin în cartea lor „Snakes in Suits” (Șerpi în costume), diferența dintre un corporatist obișnuit și un psihopat constă în faptul că acesta din urmă consideră că orice fel de mijloc, chiar și dăunător, crud sau ilegal, este justificat dacă îl ajută să-și atingă scopul.

Vezi modul în care bogăția îi face pe oameni lacomi >>>

7 caracteristici pe care psihopații și oamenii bogați le au în comun

Prin aceasta nu vrem să spunem că toți oamenii bogați și de succes sunt psihopați – până la urmă, rata de patru ori mai ridicată a psihopatiei în rândurile directorilor executivi a fost doar de 4%. Dar există o corelație între bogăție și comportamentul psihopatic. Iată câteva dintre cele mai obișnuite trăsături psihopatice întâlnite la oamenii bogați.

1. Lipsa empatiei

Psihopații nu pot empatiza – adică nu pot înțelege sentimentele și experiențele celorlalți și nu pot reacționa în mod corespunzător la acestea. O lipsă a empatiei a fost depistată și în cazul celor bogați și puternici într-un studiu realizat în anul 2008 de o serie de psihologi sociali de la Universitatea din Amsterdam și de la Universitatea Berkeley din California, ne arată The New York Times. În cadrul studiului, oameni care nu se cunoșteau au fost împărțiți în echipe de câte doi și au fost rugați să împărtășească momente dificile din viețile lor cu partenerii de studiu, precum moartea unei persoane dragi sau divorțul. Participanții care au fost mai puternici în termeni de bogăție și statut social au arătat mai puțină compasiune și atenție față de suferințele partenerilor lor mai puțin puternici.

Dacher Keltner, un profesor de psihologie de la Universitatea Berkeley implicat în studiu, a explicat faptul că oamenii tind să se concentreze pe conexiunile sociale cu persoanele care le oferă cele mai mari câștiguri. Pentru cei bogați, persoanele care dețin puține bunuri materiale și au o putere socială redusă contează cel mai puțin. Cei mai puțin norocoși, cu toate acestea, se bazează pe conexiuni sociale mai mult pentru sprijin, și astfel sunt mai înclinați să-i asculte pe ceilalți și să le atribuie experiențelor acestora o mai mare importanță. Acest tip de „distanță socială” îi poate determina pe oamenii de succes să arate mai puțină empatie față de persoanele cu un statut socioeconomic mai scăzut.

Citiți: „Lupul de pe Wall Street” și alte filme despre psihopați bogați

2. Egocentrismul

Daniel Kahneman, psiholog și laureat al Premiului Nobel pentru economie, a monitorizat realizările a 25 de consultanți financiari de-a lungul a opt ani și a descoperit că succesul acestora nu a fost decât o simplă iluzie, potrivit The Guardian. Consecvența activităților întreprinse de aceștia a fost inexistentă.

„Rezultatele au arătat precum ceva la care te-ai aștepta în cadrul unui concurs de aruncat zaruri, nu într-un joc al abilităților”, a declarat Kahneman. În pofida credințelor întreținute de consultanți cu privire la talentele lor superioare, studiul a arătat că norocul a avut cel mai mare impact asupra succeselor financiare ale acestora, și nu presupusele abilități. Atunci când Kahneman le-a indicat acest lucru, consultanții financiari nici nu au vrut să ia seama de realitate – pur și simplu nu au putut să creadă.

„Iluzia abilității… este adânc întipărită în cultura lor”, a declarat Kahneman.

3. Farmecul superficial

Superiorii ierarhici ajung sus ca urmare a faptului că judecata, viziunea și abilitățile lor manageriale sunt superioare în comparație cu ale celorlalți angajați din companie – sau ajung acolo prin manipularea celorlalți, cu ajutorul farmecului, înșelăciunii sau a unei senzații că totul li se cuvine?

Un studiu publicat de revista Psychology, Crime and Law (Psihologie, crimă și lege) a testat trăsăturile psihologice ale 39 de manageri seniori și directori executivi din cadrul unor companii britanice de top și a comparat aceste rezultate cu cele ale criminalilor condamnați. Directorii executivi au avut rezultate similare cu ale deținuților la nivelul anumitor indicatori de psihopatie. De fapt, managerii au înregistrat scoruri mai mari în ce privește unele caracteristici pe care companiile le prețuiesc și recompensează, inclusiv abilitatea de a flata și manipula oameni puternici, o puternică senzație că totul li se cuvine, disponibilitatea de a-i exploata pe ceilalți și lipsa conștiinței.

4. Lipsa de remușcări

Psihopații sunt de obicei foarte fermecători și carismatici, dar nu prea au remușcări atunci când acțiunile lor îi rănesc pe ceilalți. Un psihopat îi acuză adesea pe alții de lucrurile pe care le-a făcut sau de consecințele negative ale comportamentului său. Ronson a declarat pentru Forbes că, în societatea capitalistă a Americii, trăsăturile caracteristice psihopatiei și comportamentul crud și rece devin, în ciuda așteptărilor, pozitive. În cazul psihopaților cu scorurile cele mai ridicate a existat chiar o plăcere în manipularea oamenilor, acțiuni pentru care o persoana normală ar avea remușcări sau s-ar simți vinovată.

Ronson îl dă ca exemplu pe Al Dunlap, fostul director executiv al Sunbeam și autorul cărții „Mean Business” (Afacerea meschină). Dunlap a primit pseudonimul de „Drujbă” și un loc în clasamentul celor mai răi 10 șefi întocmit de revista TIME pe merit, ca urmare a concedierilor brutale și a restructurărilor agresive pentru maximizarea profiturilor corporațiilor. Totuși, cu cât tacticile sale au fost mai lipsite de milă, cu atât companiile conduse de acesta au fost mai bine cotate la bursă.

5. Egoismul

Pare la mintea cocoșului că oamenii bogați își permit să fie mai generoși și că ar fi, prin urmare, mai înclinați să ajute financiar decât cei care sunt mai puțin norocoși, dar un studiu recent arată că, în realitate, lucrurile stau exact pe dos. Un experiment realizat de Paul Piff, alături de o echipă de cercetare din cadrul Universității Berkeley, a sugerat că săracii, și nu bogații, sunt mai înclinați de a-i ajuta pe alții, potrivit The Economist. Echipa a observat că participanții la studiu erau cu atât mai generoși cu cât statutul lor social era mai scăzut. Cei care s-au declarat la baza scării ierarhice au donat cu 44% mai mult decât participanții care s-au declarat în vârful acesteia.

Experimentele ulterioare au arătat că persoanele aparținând clasei de jos au resimțit o responsabilitate mai mare de a dona o parte din salariile lor în scopuri caritabile, considerând că un procent mediu de 5,6% din venit este o sumă rezonabilă ca donație, în comparație cu procentul de 2,1% din partea clasei de sus. Testul final a dezvăluit, de asemenea, că participanții din clasa de jos au arătat în mod constant o compasiune spontană, în timp ce participanții din clasa de sus nu au arătat compasiune decât atunci când li s-a cerut acest lucru. Dr. Piff a conchis că generozitatea sporită a participanților din clasa de jos ar putea fi esențială pentru supraviețuirea acestora în vremuri grele.

Articol pe aceeași temă: Oamenii bogați au o obligație socială de a-i ajuta pe oamenii săraci?

6. Comportamentul imoral

Potrivit unui set de studii realizate de Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii, oamenii din clasa de sus sunt mai înclinați să se dedea comportamentelor imorale decât oamenii din clasa de jos. Datele aferente studiului au sugerat că aceste comportamente imorale au la bază o atitudine mai favorabilă față de lăcomie. Studiile au arătat că participanții din clasa de sus au fost mai înclinați decât participanții mai săraci să:

• încalce legea la volan
• ia decizii imorale
• își însușească bunuri de valoare aparținând altora
• mintă în timpul unei negocieri
• trișeze pentru a-și spori șansele de câștig
• promoveze un comportament imoral la serviciu

7. Predispoziția la plictiseală

Psihopaților le place să trăiască periculos. Traiul pe muchie de cuțit le procură acea senzație de pericol și exaltare la care tânjesc, potrivit Psychology Today. Mulți psihopați comit crime sau îi rănesc pe alții din pură plăcere. Niciun aspect teluric, plictisitor sau repetitiv nu-i provoacă și își vor pierde numaidecât interesul.

Ronson a declarat pentru Forbes că „în esență, psihopații care au înregistrat scoruri ridicate pot fi șefi excelenți, însă numai pe o perioadă scurtă”. „Aceștia vor întotdeauna să câștige repede mulți bani și să treacă la altceva.” Să fie vorba de acel CEO fermecător și de succes care schimbă companiile o dată la câțiva ani? Ar putea fi un lup în blană de oaie.

Traducere: I.m.Popa

Sursă: http://www.gobankingrates.com/personal-finance/7-reasons-rich-people-psychopaths/

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.