Cântecul amibei

În curând o să ajungem să facem toate lucrurile
la care nu ne-am priceput niciodată.
Și o să fim cei mai buni.
Și o să ne luptăm unii cu alții
cu zâmbetul pe buze și fără să cruțăm măcar un fir de păr.
O să ne înfigem degetele în vise ca niște furci
și o să le întoarcem pe toate părțile,
poate chiar noi înșine o să ne tăvălim cu ele prin noroiul
ce ni se-ncheagă în orbite.
În curând o să mușcăm din moliciunea fiecăruia
și o să ne întoarcem cărnurile flămânde pe toate părțile
așa cum ne închipuim că fac soldații
pe câmpul de luptă în plină ploaie de obuze.
Și o să fim cei mai buni.
Mai buni decât ei, mai buni chiar decât noi înșine.
Și, în sfârșit, o să ne târâm cărnurile flămânde spre nicăieri,
fericiți din nou că ne-am trezit doar pentru a adormi la loc.

Piața de nevertebrate

Umbrele au ieșit la cumpărături.
Era o noapte frumoasă care se întindea peste capetele noastre
și ne mângâia pe creștet de atâta amar de vreme.
Pe vechile tarabe ale negustorilor dintre lumi,
aflate pe culoarul care dă spre ieșirea din istorie,
stăteau leneșe rândurile de piei ale căror marcaje erau studiate cu atenție.
Umbrele probau una câte una, le încercau pe toate, până când găseau
ceva care să li se muleze perfect pe interese.
Și astăzi este o noapte frumoasă, cu un soare ce nu strălucește pentru nimeni.
Și astăzi au ieșit la cumpărături. Dar până când?
Viața este astfel ireductibilă în această piață de nevertebrate,
și mă întreb într-un târziu
dacă a mai rămas vreun pic de profunzime în uitare.