În vreme ce timpul…

July 30, 2010

Teoria teoriilor

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 1:34 pm
Tags: , , ,

Toate teoriile gravitează în jurul principiului conform căruia, în esenţă, nicio teorie nu este bună sau rea, desprinsă de obiect şi de persuasiune. Marele avantaj al teoriilor îl reprezintă comoditatea maselor de a nu încerca să le reprime şi, totodata, neputinţa lor de a iniţia transformari în profunzime. Din cauza acestui aspect, rădăcinile pe care o teorie şi le adânceşte în conştiinţa întregului vor fi cu atât mai greu de extras cu cât lungimea oricărei încrengături va fi mai mare decât răbdarea de-a elibera spaţiul de „vechi” pentru a face loc noului. Singurul medicament viabil este timpul. Avem timp să aşteptăm, însă nici timpul nu concură la înlăturarea rănilor şi mucegaiurilor pe care o teorie le “câştigă” la “concursul” infailibil al bătrâneţii fenomenelor. El doar îndeplineşte rolul de fermă pentru furnicile aducătoare de hrană. Şi oamenii sacrifică adevărul pentru ceva proaspăt. Ce-i proaspăt eliberează. Ce eliberează aduce o plăcere stranie, o siguranţă că “un ceva” se îndreaptă cu paşi siguri către “un alt ceva”. Un gând reconfortant în bătaia vântului. Adevărul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor priviţi ca stelele colierelor pe care le poartă alţii la gât, nebunii ce-n teorii îşi şlefuiesc colierele pentru a străluci, este siguranţa, de-aceea purtătorii de diademe sunt într-o permanentă căutare a adevărului, sau a adevărurilor, a altor adevăruri chiar, şi mai frumoase, şi mai atent împachetate – totul pentru a străluci. Şi care teorie este mai iubită decât aceea dospită pe măsura stelelor, din existenţa lor pentru existenţa lor?  Sunt indivizi care se îmbracă în piei de animale sau materiale croite din plante, sperand că vor fi deosebiţi. Sunt, pe de altă parte, indivizi care se îmbracă în laude, se hrănesc din lumina stelelor pe care le stăpânesc. Adevărata înţelepciune i-a învăţat să ascundă motivul în spatele imaginii. Ce poate fi mai sublim de atât? Stelele nu mestecă, ele doar înghit. Stelele nu se înalţă, ci revarsă înălţime asupra celor care le-au subjugat. Stelele sunt reflectoare, şi proiectează în suflete acele şoapte la auzul cărora le-au tremurat frunzele luminoase în umbra norilor călăuzitori. În practică, orice teorie înseamnă sudoare, şi-orice picătura de sudoare relevă naşterea forţată pe care o bucată de carne este nevoită să o suporte.  Dacă oamenii s-ar naşte în teorie, practica ar fi mult mai uşoară, şi mai frumoasă.  Dar, din nefericire, teoria îşi are obârşia în practică, şi nu invers. Cred în ipocrizia umanităţii, şi, cu precadere, în a mea, căci scârba nedisimulată şi-ar îngropa părintele în pământul pe care îl slujeşte, şi teoriile odată cu el. Prin urmare, cei care au teoretizat scârba şi nemulţumirea nu au făcut decât să pună o cărămidă la structura unei plăsmuri fără margini, şi oaselor fără carne n-au mai putut să le predice nimic. Zic aşa, în teorie…

Advertisements

July 28, 2010

Capul lui MoţBoc vrem

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 3:04 pm

Pe marginea prăpastiei nu se respiră. Se cumpără baterii pentru ceasurile care au încetat să mai funcţioneze, oglindindu-se în inimilor noastre. Şi pentru inimi câte un pahar de ulei din partea democraţiei. Ne cinsteşte acum, în prag de colaps. Sub auspiciul aripilor unui vultur cu cap de bou şi copite de politician, oblojiţi de mângâierea fecioarei demnitarului, ne întrebăm “încotro” când vedem că nici porţile Raiului nu mai scapă de “redecorări”, şi demonul îşi aruncă privirea de smoală în străfundurile buzunarelor ciuruite. Ucigă-l Toaca s-a reîntors cu forţe proaspete, cu forţe malefice, violete, şi tronul său din oase de pensionari oferă posibilitatea unei întrevederi înspre mai bine. Sau înspre o mai bună scanare a năravurilor întunecate ale prinţului Rană-n Cot, cunoscut de iniţiaţi şi sub numele de Ucigă-l Toaca.  Şi ca un lord scabros ce se respectă, nu a întâmpinat mari dificultăţi în a le pune acoliţilor săi pieile la saramură. Şi-a trădat micii demoni, care nu cu mult timp în urmă sugeau seva fierbinte din sfârcurile lui de cărbune, cu iscusinţa unei prostituate cu experienţă, a unei vulpi bătrâne care s-a săturat să mănânce cocoşii opiniei publice. A aruncat momeala acolo unde bancul de peşti flămânzi a devenit cel mai prost banc din Univers. “Capul lui MoţBoc vrem” striga plin de durere norodul. “A murit prim-ministrul, trăiască prim-ministrul!” Cu plete mlădioase, aurii, şi o coroană de lauri, va urca deasupra preşedintelui (ups!) să pună ţara la cale din perspectiva unei fapturi sensibile, gata oricând să solidarizeze cu stomacurile cetăţenilor. Ambiţiile înalte, se ştie, exced, uneori, graniţele masculinităţii, lăsând loc picioarelor lungi şi dezgolite să acopere cu dânsele golurile adânci care au crescut în miezul ţării. Prea am avut parte numai de bocuri până acum, însă de-acum înainte mi-e teamă c-o să avem parte din plin de tocuri, înalte, ca ambiţiile demiurgice şi strâmbe ca privirile neputincioase ale adeptului lui Bachus în bătaia crizei. Soarta unora va depinde şi de cum vor şti, sau nu, să îşi gestioneze părerile de rău vis-a-vis de faptul că, în mod indirect,  au aruncat ţara în aer.

Blog at WordPress.com.