În vreme ce timpul…

February 22, 2014

Corpul social

Filed under: Eseuri — Ionuţ Popa @ 2:06 pm

Să ne imaginăm că, începând de mâine, celulele vii ale corpului uman vor fi acuzate de „organism”. Să ne imaginăm că virusurile, bacteriile, microbii ș.a.m.d. se vor angaja în campanii asidue menite a le altera celulelor noastre vitale percepția asupra realității. Și le vor șopti aceste virusuri, bacterii etc. că ele (celulele) nu vor avea nimic de câștigat dacă vor colabora în vederea menținerii organismului în viață. Ca să ce, doar pentru a primi toate porții egale sau aproximativ egale de protoplasmă? Cum adică, doar există celule care muncesc mai mult decât altele și merită mai multe nutrimente! Deci mai bine ar opera o scindare în sânul societății lor celulare, o ierarhizare biologică, astfel încât cele mai puternice celule, luate individual, să înflorească, iar cele care nu sunt în stare să gâdile corpul uman direct în organul său hedonist, să capituleze imediat! Ce facem aici, dăm viață pe gratis?! Mi-ar plăcea extrem de mult să asist la închegarea unui astfel de scenariu microscopic, să văd cât poate supraviețui organismul într-un individualism molecular, care și-ar găsi expresia într-un sistem biopolitic sub oblăduirea căruia părțile sale componente vor abandona orice scop comun! Putem, totuși, spera că microbii nu vor afla de marketing, advertising, PR, activități de lobby ș.a.m.d. Sau poate că au aflat deja…

Advertisements

February 18, 2014

Viitorul locurilor de muncă. Valul năvălitor

Filed under: Tehnologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 8:53 pm

*Tabelele, graficele și ilustrațiile aferente pot fi vizualizate în corpul articolului original, care poate fi accesat prin link-ul de la sfârșit

Inovațiile tehnologice anterioare au creat întotdeauna mai multe locuri de muncă pe termen lung, nu mai puține. Dar lucrurile se pot schimba.

În anul 1930, când lumea „suferea de un grav acces de pesimism”, John Maynard Keynes a scris un eseu destul de optimist, “Posibilitățile economice ale urmașilor noștri”. Acesta a prezentat o cale de mijloc între revoluție și stagnare, care i-ar fi făcut pe așa-zișii urmași cu mult mai bogați decât au fost bunicii lor. Dar calea nu a fost scutită de pericole.

Una dintre neliniștile întreținute de Keynes viza o „nouă boală”: „șomajul tehnologic…ca urmare a descoperirii mijloacelor de economisire a forței de muncă ce depășesc ritmul în care putem găsi noi întrebuințări pentru aceasta.” Cititorii săi poate că nu auziseră de problema în cauză, a sugerat autorul – dar cu siguranță ar fi urmat să afle mai multe despre aceasta în anii următori.

În mare parte, nici n-au auzit. În zilele noastre, majoritatea economiștilor resping cu încredere aceste neliniști. Prin sporirea productivității, susțin aceștia, orice proces de automatizare care presupune reducerea forței de muncă va spori veniturile. Acest lucru va genera o cerere de noi produse și servicii, creând, prin urmare, noi locuri de muncă pentru muncitorii disponibilizați. Oricine avea o altă părere era etichetat drept „Luddit” – luddiții au fost acei muncitori din secolul al 19-lea care au distrus mașinile textile ce i-au lăsat fără meserii.

Cea mai mare parte a secolului 20 a părut să le dea dreptate celor care susțineau că tehnologia a adus chiar mai multe locuri de muncă și o mai mare prosperitate. Veniturile reale din Marea Britanie abia dacă s-au dublat de la începutul erei curente și până în 1570. Acestea s-au triplet între 1570 și 1875. Apoi au cunoscut o creștere de peste 3 ori mai mare între 1875 și 1975.  Industrializarea nu a ajuns să anuleze nevoia de muncitori umani. Dimpotrivă, a creat oportunități de angajare suficiente pentru a absorbi explozia demografică din secolul al 20-lea. Viziunea lui Keynes, potrivit căreia toți oamenii vor fi mai bogați până în anul 2030, s-a adeverit în mare parte. Dar credința aceluiași autor că oamenii ar munci doar aproximativ 15 ore pe săptămână nu a trecut testul timpului.

Când somnorosul se deșteaptă

Cu toate acestea, unii se tem acum că o nouă eră a automatizării, susținută de computere mai puternice și mai performante, s-ar putea manifesta în mod diferit. Aceștia pornesc de la observația că, în lumea bogată, totul este departe de a funcționa optim în interiorul câmpului muncii. Esența a ceea ce ei consideră drept o criză a muncii constă în faptul că, în țările dezvoltate, salariile muncitorilor obișnuiți, raportate la cheltuielile de subzistență, stagnează. În America, salariul real abia dacă s-a clintit în decursul ultimelor patru decenii. Chiar și în țări precum Marea Britanie și Germania, unde gradul de ocupare a forței de muncă atinge noi culmi, salariile stagnează de un deceniu încoace. Un studiu recent sugerează că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că substituirea forței de muncă prin capitalul generat de automatizare este o practică din ce în ce mai atractivă; ca rezultat, deținătorii de capital și-au însușit și mai mult din venitul mondial începând din anii ’80, în timp ce partea revenindu-i forței de muncă a scăzut.

În același timp, chiar și în țări relativ egalitariste precum Suedia, inegalitățile dintre angajați au crescut brusc, partea ce le revine celor mai bine plătiți crescând vertiginos. Pentru cei care nu aparțin elitei, susține David Graeber, antropolog în cadrul Şcolii de Ştiinţe Economice şi Politice din Londra (LSE), o mare parte din munca modernă este reprezentată de inutilele „joburi de rahat” – locuri de muncă de nivel scăzut și mediu, în fața computerului, care servesc pur și simplu la a-i ține ocupați pe acei angajați pentru care economia nu mai găseşte aproape nicio întrebuinţare. Faptul de a-i ține angajați, susține domnul Graeber, nu reprezintă o alegere economică; este ceva ce clasa dominantă întreprinde pentru a menține controlul asupra vieților altora.

Chiar și așa, această corvoadă ar putea face loc în curând șomajului fățiș. Există deja o tendință pe termen lung care indică înspre niveluri scăzute de ocupare a forței de muncă în unele țări dezvoltate. Procentul adulților americani angajați a atins de curând cel mai scăzut nivel din 1978, și deși acest lucru are loc parțial ca urmare a îmbătrânirii, în mare parte se întâmplă din cu totul alte motive. Într-un discurs susținut recent, inspirat într-o oarecare măsură din eseul lui Keynes, Larry Summers, fost secretar de stat american, a adus în discuție tendințele de șomaj în rândurile bărbaților cu vârste între 25 și 54 de ani. În anii ’60, doar 1 din 20 de bărbați între 25 și 54 de ani era șomer. Potrivit extrapolării domnului Summers, în 10 ani 1 din 7 ar putea fi șomer.

Acesta este un indiciu potrivit căruia, susține domnul Summers, schimbarea tehnologică ia din ce în ce mai mult forma „capitalului care substituie în mod eficient mâna de lucru”. Acest tip de capital ar putea avea implicații mult mai mari în viitorul apropiat. O lucrare elaborată în 2013 de Carl Benedikt Frey și Michael Osborne, care activează în cadrul Universității Oxford, arată că locurile de muncă riscă să fie automatizate în 47% din categoriile ocupaționale în care munca este împărțită. Printre care și domenii precum contabilitate, drept, redactare de conținut în domeniul tehnic (technical writing) și multe alte locuri de muncă de tipul „gulerelor albe”.

Pentru a răspunde la întrebarea dacă o astfel de automatizare le-ar putea provoca suferințe îndelungate angajaților trebuie să analizăm în detaliu experiențele din trecut, teoria și tendințele tehnologice. Tabloul prezentat de acestea este unul complex. De asemenea, situația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât mulți economiști și politicieni s-au încumetat să o recunoască.

The lathe of heaven (Strungul cerului)

Economiștii nu pun la îndoială relația dintre inovație și standarde de viață ridicate în parte deoarece aceștia consideră că istoria justifică o astfel de perspectivă. Industrializarea a condus, fără doar și poate, la creșteri substanțiale ale veniturilor și standardelor de viață pe termen lung. Cu toate acestea, drumul către abundență a fost mai anevoios decât se crede în general.

În anul 1500, un procent de aproximativ 75% din forța de muncă britanică a trudit în agricultură. Până în 1800 procentul scăzuse la 35%. Când trecerea la producția manufacturieră s-a pus în mișcare în decursul secolului al 18-lea, aceasta s-a înfăptuit la o scară extrem de mică, fie în cadrul gospodăriei, fie în ateliere de mici dimensiuni; munca într-o fabrică mare era o raritate. Spre sfârșitul secolului 19, uzinele impozante din marile orașe industriale făceau parte din viața cotidiană. Marea schimbare a fost posibilă datorită automatizării și motoarelor cu aburi.

Firmele industriale au îmbinat munca umană cu mijloacele de producție masive și scumpe. Pentru a spori randamentul acelor mașinării costisitoare, proprietarii de fabrici au reorganizat procesul de producție. Muncitorilor li s-au oferit una sau câteva sarcini repetitive, adesea constând în asamblarea componentelor din piese finisate mai degrabă decât producerea ansamblelor întregi. Șefii au impus un program strict și o disciplină de muncă severă pentru susținerea ritmului de producție. Revoluția Industrială nu a reprezentat doar o chestiune de înlocuire a forței umane cu forța aburului; a fost o chestiune de remodelare a înseși locurilor de muncă astfel încât să devină componentele definite cu precizie de care mașinăriile acționate de aburi aveau nevoie – piese într-un sistem industrial.

Modul de îndeplinire a vechilor meserii s-a schimbat, fiind create noi locuri de muncă. Joel Mokyr, un istoric al economiei în cadrul Universității Northwestern din Illinois, susține că mașinăriile, tehnicile și lanțurile de aprovizionare mai complexe necesitau o îngrijire specială. Toți muncitorii care se ocupau de acest aspect erau recompensați pe măsură. Potrivit unui studiu efectuat de Lawrence Katz de la Universitatea Harvard, alături de Robert Margo de la Universitatea din Boston, ocuparea forței de muncă în domeniul producției manuale a fost „golită de conținut”. Pe măsură ce nevoile de angajare a muncitorilor calificați și necalificați au crescut, meșteșugarii au început să piardă teren. Aceasta a fost pierderea față de care Luddiții, în mod justificabil dacă nu eficient, au opus rezistență.

Numărul muncitorilor slab-calificați fiind mult mai mare, cel puțin la început, categoria din care făceau parte muncitorii obișnuiți nu a fost una avantajată în timpul primului stadiu al acestei revoluții industriale și sociale de proporții uriașe. Așa cum spune și domnul Mokyr, „nivelul de trai nu a crescut chiar atât de mult între 1750 și 1830, creșterea salariilor britanicilor, raportată la inflație, fiind imperceptibilă deoarece industriile care au înregistrat creșteri la nivelul productivității au fost puține la număr. Salariile s-au aliniat productivității (vezi graficul 1*) nu mai devreme de finele secolului al 19-lea, când profiturile se răspândiseră la nivelul întregii economii.

Alături de reformele sociale și de noile mișcări politice care i-au ajutat pe muncitori să se facă auziți, această creștere rapidă a salariilor a contribuit la răspândirea beneficiilor industrializării de-a lungul segmentelor mai extinse ale populației. Noile investiții din educație au asigurat un număr de muncitori pentru locurile de muncă mai calificate care au fost create până atunci în proporții chiar mai mari. Această schimbare s-a propagat și în secolul 20 pe măsură ce studiile superioare au devenit din ce în ce mai răspândite.

Claudia Goldin, economist la Universitatea Harvard, și domnul Katz au expus în scris faptul că, în perioada respectivă, muncitorii erau angajați într-o „cursă între educație și tehnologie” și că, în mare parte, aceștia au câștigat. Chiar și așa, abia în timpul „epocii de aur” ulterioare celui de-Al Doilea Război Mondial muncitorii din țările dezvoltate au cunoscut adevărata prosperitate, o clasă de mijloc cuprinzătoare, deținători de proprietăți, ajungând să domine scena politică. În același timp, comunismul, o moștenire a erei timpurii și aspre a industrializării, a ținut sute de milioane de oameni din întreaga lume în sărăcie, iar efectele imperialismului pus în mișcare de industrializarea europeană au continuat să fie resimțite de miliarde de oameni.

Influențele schimbării tehnologice și-au făcut simțite prezența în timp. De asemenea, acestea variază enorm de la industrie la industrie. Cu toate că multe modele economice elementare prezintă tehnologia îmbinându-se perfect cu capitalul și forța de muncă pentru a oferi cel mai bun randament, în practică schimbările tehnologice nu-i afectează pe angajați în același fel. Unii descoperă ca abilitățile lor sunt în acord cu noile tehnologii. Alții se trezesc că rămân fără slujbă.

Luați, spre exemplu, computerele. La începutul secolului 20, un „computer” era un muncitor sau o încăpere cu muncitori realizând calcule matematice pe hârtie, adesea rezultatul final al muncii unei persoane fiind un punct de plecare pentru următoarea. Dezvoltarea computerelor mecanice și electronice a înlocuit aceste configurații. Dar, în timp, a sporit considerabil productivitatea celor care utilizau noile computere în munca lor.

Multe alte inovații tehnice au înregistrat efecte similare. Noile mașinării au înlăturat munca manuală din numeroase industrii, de la industria textilă până la metalurgie. În același timp, acestea au făcut posibil un randament per persoană infinit mai mare decât putea vreodată să înregistreze meșteșugarii.

Player piano

Pentru ca o sarcină să fie înlocuită de o mașină, ajută foarte mult dacă, la fel ca sarcinile computerelor umane, este deja extrem de repetitivă. De unde rezultă dispariția locurilor de muncă la linia de producție și a câtorva sarcini de contabilitate, înlocuite de roboți și software-uri performante. Între timp, slujbele mai greu de divizat într-o serie de sarcini șablonarde – fie satisfăcătoare, precum gestionarea altor muncitori și educarea copiilor, sau mai mult o corvoadă, ca dereticarea și curățarea spațiilor de lucru murdare – au crescut ca parte din numărul total al locurilor de muncă.

Dar aspectul de „cursă” al schimbărilor tehnologice înseamnă că astfel de muncitori nu se pot baza prea mult pe salariile lor. Firmele experimentează constant noi tehnologii și procese de producție. Experimentarea diferitelor tehnici și modele de afaceri necesită flexibilitate, fiind un avantaj important al muncitorului uman. Cu toate acestea, în timp, pe măsură ce procedeele cele mai sofisticate sunt analizate și apoi codificate, împărțirea producției în componente rutiniere devine mai simplă, acele componente urmând a fi automatizate în măsura în care tehnologia o permite.

Asta dacă, desigur, are sens să discutăm despre automatizare. După cum arată David Autor, economist în cadrul Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT), într-o lucrare a sa din 2013, simplul fapt că un loc de muncă poate fi automatizat nu înseamnă că așa se va și întâmpla; trebuie avute în vedere și costurile relative. Atunci când Nissan fabrică mașini în Japonia, punctează acesta, compania se bazează în mare parte pe roboți. În uzinele din India, în schimb, aceeași companie pune accentul într-o mai mare măsură pe forța de muncă ieftină din regiunea respectivă.

Chiar și atunci când capacitățile mașinilor se îmbunătățesc rapid, căutarea forței de muncă mai ieftine, care să presteze sarcini din ce în ce mai calificate poate avea mai mult sens. Prin urmare, încă din anii ’80 (când, în America, tendința către o educație superioară a cunoscut o perioadă de stagnare) muncitorii de pretutindeni s-au regăsit într-o competiție din ce în ce mai strânsă, atât cu mașinile, cât și cu forțele de muncă ieftine din țările emergente.

În majoritatea țărilor dezvoltate, astfel de procese au îndepărtat fără ezitare și în mod implacabil munca din sectorul manufacturier. În America, procentul locurilor de muncă din industria manufacturieră a scăzut brusc începând cu anii ’50, de la aproximativ 30% până la mai puțin de 10%. În același timp, procentul de angajați din sectorul serviciilor a crescut de la sub 50% până la aproape 70% (vezi graficul 2). Prin urmare, era inevitabil ca firmele să înceapă să pună în aplicare aceeași experimentare și reorganizare în sectorul serviciilor.

Un nou val al progresului tehnologic ar putea accelera dramatic automatizarea meseriilor intelectuale. Dovezile susțin că progresul tehnologic accelerat, care a fost responsabil de era prelungită a creșterii rapide a productivității din secolul 19 până în anii ’70, s-a întors. Acele tipuri de avantaje care le permit oamenilor să transporte în buzunar un computer care nu este numai mult mai performant decât orice exista pe piață acum 20 de ani, dar care prezintă un software mult îmbunătățit și posibilități extinse de a accesa date utile, precum și de conectare cu alți oameni și dispozitive, prezintă implicații pentru toate tipurile de meserii.

Subiectul privind această perioadă extrem de turbulentă a creșterii economice este tratat de Erik Brynjolfsson și Andrew McAfee, profesori la MIT, în “The Second Machine Age” (A doua eră a mașinilor), carte ce urmează a fi publicată spre sfârșitul acestei luni. La fel ca prima mare eră a industrializării, susțin aceștia, aceasta „eră secundă” ar trebui să prezinte beneficii uriașe – nelipsind, desigur, acea perioadă a schimbării bulversante și incomode. Argumentul lor se fundamentează pe un aspect subestimat ce vizează creșterea exponențială a vitezei de procesare a cipurilor, a capacității de stocare și a altor unități de măsură ale sistemelor computerizate: adică progresul computerelor din următorii ani va fi tot timpul egal cu progresul pe care l-au înregistrat încă de la început. Domnii Brynjolfsson și McAfee recunosc că principala frână a inovației o reprezintă timpul necesar societății de a analiza în detaliu numeroasele combinații și permutări ale noilor tehnologii și modele de afaceri.

O evoluție neașteptată a invențiilor pare să le confirme teza. În urmă cu zece ani, economiștii cu o amplă viziune tehnologică susțineau că faptul de a conduce un autovehicul în trafic reprezintă o abilitate umană pe care computerele nu păreau s-o poată stăpâni vreodată. Dat fiind că, în prezent, autovehiculele Google fac ocolul Californiei fără șofer, nimeni nu se mai îndoiește că acest lucru este posibil, deși ritmul în care autovehiculele fără șofer vor fi introduse pe piață este greu de intuit.

Minunata lume nouă

Chiar și după ce computerele i-au învins pe campionii la șah (fapt ce părea imposibil la un moment dat), nimeni nu se gândea că acestea i-ar putea învinge pe oameni la concursurile de tip „free-form” desfășurate în limbajul tipic uman. Apoi Watson, un supercomputer cu funcția de recunoaștere a tiparelor, dezvoltat de IBM, i-a întrecut pe cei mai buni competitori umani la bine-cunoscutul și ludicul concurs american de cunoștințe generale, “Jeopardy!” Versiuni ale lui Watson sunt furnizate către companii din mai multe industrii pentru a le ajuta în chestiunile legate de recunoașterea tiparelor. Perspicacitatea acestuia va crește, costurile urmând să scadă pe măsură ce companiile vor învăța să îi valorifice abilitățile.

Mașinile prezintă nu numai avantajul de a fi mai inteligente, ci au și acces la mult mai multe date. Combinațiile dintre bazele de date vaste și mașinile inteligente vor înlocui în totalitate unele meserii; în alte domenii, acestea le vor permite firmelor să producă mai mult cu mai puțini angajați. Programele de extragere a cunoștințelor din texte vor înlocui meseriile calificate din serviciile juridice. Biopsiile vor fi analizate mai eficient de software-uri de procesare a imaginilor decât de tehnicienii laboranți. Contabilii le-ar putea urma agenților de turism și ghizilor la coada șomerilor pe măsură ce software-urile de întocmire a documentelor contabile se vor îmbunătăți. Mașinile transformă deja rezultatele sportive și datele financiare de bază în noi materiale de știri satisfăcătoare.

Meseriile greu de automatizat ar putea fi, până la urmă, transformate. Noua tehnologie de procesare a datelor ar putea descompune meseriile intelectuale în sarcini din ce în ce mai mici. Pe lângă deschiderea căii spre o posibilă automatizare, aceasta ar putea reduce gradul de satisfacție al meseriilor respective, la fel cum, în secolul 19, satisfacția procurată din crearea obiectelor a fost redusă de piesele „de-calificante” și interșanjabile. Dacă astfel de meserii persistă, acestea ar putea activa detectorul de „mizerie” al domnului Graeber.

Faptul că, mai nou, computerele au capacitatea de a efectua sarcini intelectuale nu le va împiedica să realizeze munca anterior manuală; le va face chiar mai bune la acest capitol.  Proiectanții celei mai noi generații de roboți industriali fac referire la creațiile lor ca la niște ajutoare pentru muncitori, nu ca la niște înlocuitori ai acestora; dar este puțin probabil ca tehnologia să poată realiza câte puțin din fiecare – probabil mai mult decât puțin. Până în anii 2030 sau 2040, un șofer de taxi va fi o raritate în multe locuri. Acest lucru nu le sună bine jurnaliștilor care se bazează pe acea sursă locală de informații și prejudecăți, pe care o consideră cea mai de încredere – dar vor mai exista jurnaliști cărora să le pese? Vor mai exista piloți de avioane? Sau agenți de circulație? Sau soldați?

Locuri de muncă vor exista în continuare. Până și domnii Frey și Osborne, al căror studiu arată că 47% din categoriile ocupaționale sunt pasibile de automatizare în următoarele două decenii, acceptă faptul că unele meserii – în special cele asociate în prezent cu niveluri ridicate de educație și remunerații consistente – vor supraviețui (vezi tabelul). Tyler Cowen, economist în cadrul Universității George Mason și blogger de succes, scrie în cea mai recentă carte a sa, “Average is Over” (Dispariția păturii de mijloc), că economiile dezvoltate par să se împartă în grupuri restrânse de muncitori cu abilități foarte complementare inteligenței artificiale, pentru care acesta are mari speranțe, și restul, pentru care speranțele nu sunt atât de mari.

Și deși domnii Brynjolfsson și McAfee au reliefat corect faptul că dezvoltarea modelelor de afaceri menite a fructifica la maximum noile tehnologii vor presupune metode de învățare din greșeli (trial and error) și flexibilitate umană, este adevărat și că a doua eră a mașinilor va simplifica metodele de învățare din greșeli. Va fi extrem de ușor să lansezi o nouă afacere, un nou produs pe piață spre a fi vândut către miliarde de consumatori globali. Aceia care creează sau investesc în idei de mare succes ar putea înregistra profituri fără precedent.

Într-o carte ce urmează a fi lansată, Thomas Piketty, economist la Școala de Economie din Paris, susține într-o notă similară că America ar putea deschide calea spre un model economic ce promovează o profundă inegalitate în care 1% din deținătorii de capital și „supermanagerii” își însușesc o parte din ce în ce mai mare din venitul național și acumulează un procent în continuă creștere din averea națională. Ascensiunea clasei de mijloc – o inovație a secolului 20 – a reprezentat o dezvoltare socio-politică foarte importantă în întreaga lume. Înlăturarea acestei clase de mijloc ar putea genera o politică mai antagonistă, instabilă și potențial periculoasă.

Potențialul schimbării radicale este limpede. Foarte puțini sunt pregătiți să accepte ideea unui viitor în care șomajul tehnologic va fi extrem de răspândit. Fiecare mare perioadă a dezvoltării tehnologice a avut partea sa de propovăduitori apocaliptici ai pieței muncii, dar nu s-a mai întâmplat niciodată până acum ca progresul tehnologic să eșueze în crearea de noi oportunități de angajare.

Beneficiile la nivelul productivității aduse de viitoarea automatizare vor fi reale, chiar dacă acestea le vor reveni în mare parte celor care dețin mașinăriile. O parte va fi destinată cheltuielilor cu bunuri și servicii – instructori de golf, ajutoare în treburile casnice etc. – și cea mai mare parte din ce rămâne va fi investită în firme care vor caută să extindă și, probabil, să angajeze o mare parte din forța de muncă. Cu toate că inegalitățile ar putea crește într-o astfel de lume, nivelul șomajului n-ar scădea neapărat. Actuala stagnare a nivelurilor salariale ar putea, la fel ca în era industrială timpurie, să fie ceva temporar, prevestind venirea unor vremuri mai bune (vezi graficul 3).

Aceste meserii ar putea arăta foarte diferit de cele pe care ar urma să le înlocuiască. Așa cum mecanizarea pieselor i-a constrâns sau chiar obligat pe muncitori să efectueze sarcini ce reclamau din partea lor o mai mare dexteritate cognitivă, saltul la inteligența artificială ar putea face loc specializării în meserii cu o mai mare încărcătură emoțională, nepotrivite încă pentru mașini; să ne imaginăm o lume de artiști și terapeuți, consilieri în dragoste și instructori de yoga.

Astfel de meserii emoționale și relaționale ar putea fi la fel de cruciale în viitor cum au fost cele mecanice în trecut, chiar dacă, la început, vor fi privite cu mai puțin respect. Normele culturale se schimbă lent. Meseriile manuale sunt și astăzi considerate mai „bune” – într-o accepțiune vagă, non-pecuniară – decât cele de birou. Pentru unii observatori din secolul al 18-lea, munca pe câmp era inerent mai nobilă decât producerea podoabelor ieftine.

Dar deși creșterea în sectoarele economice greu de automatizat asigură locuri de muncă, nu înseamnă neapărat că aceasta contribuie la sporirea salariilor reale. Domnul Summers relevă faptul că prețurile obiectelor confecționate din elemente perisabile a scăzut considerabil în ultimul deceniu; Biroul de Statistică a Muncii din America admite că, în prezent, ai putea cumpăra echivalentul unui televizor de la începutul anilor ’80 la o douăzecime din prețul său inițial, dacă s-ar mai produce televizoare la fel de modeste. Cu toate acestea, prețurile lucrurilor care nu sunt confecționate din elemente perisabile, în special educația superioară și serviciile medicale – s-au înscris pe un traseu ascendent. Dacă oamenii ar fi trăit doar cu obiecte perisabile – bunuri ale căror costuri au scăzut ca urmare a globalizării și tehnologiei – nu ar fi existat nicio sincopă în creșterea salariilor reale. Sporirea costurilor pentru lucrurile care nu sunt mecanizate (a căror aprovizionare este adesea ținută sub control de stat și poate chiar supusă rarității fundamentale) reprezintă principala cauză pentru care salariile nu mai cresc ca odinioară.

Așadar, progresul tehnologic reduce unele venituri pe termen scurt înainte de a îmbogăți pe toată lumea pe termen lung, putând spori costurile unor bunuri chiar mai mult decât ar impulsiona câștigurile, până la urmă. Pe măsură ce continuă să apară noi inovații, automatizarea ar putea reduce costurile și din unele sectoarele dificile, deși acelea dominate de raritate – precum casele din cartierele bune –  cel mai probabil vor rezista tendinței, precum și cele unde statul ține forța de muncă la distanță. Dar dacă inovațiile vor ieftini serviciile medicale și educația superioară, acest lucru s-ar putea întâmpla prin sacrificarea mai multor locuri de muncă, conducând la o și mai mare concentrare a veniturilor.

Mașina se oprește

Chiar dacă perspectivele pe termen lung sunt favorabile, cu posibilitatea creării unei lumi mai bogate și a generării unui număr mare de noi locuri de muncă, nu înseamnă că factorii de decizie ar trebui ca până atunci să stea pur și simplu cu mâinile în sân. Adaptarea la valurile de progres din trecut s-a bazat pe reacții politice. Cel mai bine se poate observa în îmbunătățirile considerabile la nivelul educației, încurajate inițial de instituirea învățământului liceal obligatoriu și apoi de ascensiunea studiilor superioare. Se pare că unele politici orientate către beneficii similare sunt în plină derulare. Dar, așa cum a arătat domnul Cowen, ceea ce s-a câștigat în secolele 19 și 20 va fi greu de egalat.

Îmbunătățirea abilităților și rentabilității copiilor fermierilor și muncitorilor din secolul 19 a presupus ceva mai mult decât construirea unor școli în care aceștia să învețe să citească, să scrie și tabla înmulțirii. A stimula un mare procent de absolvenți de facultate să-și ducă la bun-sfârșit lucrările de absolvire va fi mai greu și va presupune costuri mai mari. Poate că învățământul online, ieftin și inovator, va contribui într-adevăr la materializarea acestui deziderat. Însă după cum spunea domnul Cowen, astfel de programe le-ar putea fi de-un real folos doar celor mai conștiincioși studenți.

Un alt mod în care adaptarea anterioară nu este neapărat un ghid bun pentru viitoarea ocupare a forței de muncă constă în existența asistenței sociale. Alternativa la alăturarea proletariatului industrial din secolul 19 o reprezenta privarea de hrană. În prezent, ca urmare a unor măsuri introduse ca reacție la și, până la un anumit punct, în beneficiul industrializării, oamenilor din țările dezvoltate li se asigură ajutoare de șomaj, pensii pe caz de boală și alte forme de asistență socială. Aceste persoane au mai multe șanse de a strânge bani decât avea un țăran din trecut. Acest lucru înseamnă că salariul de rezervă – nivelul salarial sub care un angajat nu acceptă să lucreze – este, în prezent, ridicat din perspectivă istorică. Dacă guvernele nu acceptă ca nivelul de trai al șomerilor să scadă mult sub standardul mediu de viață, atunci acest salariu de rezervă va crește în mod constant, și din ce în ce mai mulți muncitori vor găsi munca neatrăgătoare. Și cu cât va crește mai mult, cu atât va fi mai mare motivația de a investi în capitalul care înlocuiește forța de muncă.

Toată lumea ar trebui să poată beneficia de pe urma creșterii productivității – în acest punct, Keynes se află pe aceeași lungime de undă cu urmașii săi. Neliniștile sale cu privire la șomajul tehnologic au reprezentat, în principal, neliniști legate de „faza temporară de inadaptabilitate”, în timp ce societatea și economia au trebuit să se adapteze la niveluri de productivitate din ce în ce mai ridicate. Așa s-ar putea foarte bine dovedi. Cu toate acestea, societatea ar putea fi supusă unor aspre încercări dacă, așa cum pare posibil, creșterea și inovațiile vor asigura câștiguri substanțiale pentru angajații calificați, în timp ce restul s-ar agăța de oportunități de angajare în curs de dispariție, la niveluri salariale stagnante.

Traducere și adaptare: Ionuț Popa

Sursă: http://www.economist.com/news/briefing/21594264-previous-technological-innovation-has-always-delivered-more-long-run-employment-not-less

February 16, 2014

Exprimare naturală vs. exprimare nenaturală

Filed under: Eseuri — Ionuţ Popa @ 7:49 pm

Conversând cu mai multe tipuri de oameni în decursul existenței mele și privind la imaginea de ansamblu alcătuită din toate câte s-au tranzacționat la masa comunicării, atât din punctul meu de vedere, cât și din punctul de vedere al preopinenților mei, am ajuns – prin proiecție mentală – la concluzia că nu există exprimare „naturală” sau „nenaturală”, ci „corectă” sau „incorectă” în raport cu anumite norme lingvistice și/sau terminologice (dacă ne referim la o disciplină care cuprinde termeni specializați, o topică diferită față de cea consacrată în exprimarea obișnuită etc.). Noi percepem ca natural ceea ce este în acord cu bagajul nostru ideologic/lexical, iar despre ceea ce excede limitele acestui bagaj credem că este „artificial” sau „nenatural”, tocmai pentru că nouă (receptorilor) ne SUNĂ nefiresc, ne pare forțat (aici este vorba despre o transpunere subtilă a competenței noastre într-un orizont parțial sau complet străin de propria competență – ceea ce înseamnă că, dacă ni se cere să răspundem „cu aceeași monedă”, ne vom strădui din răsputeri să încropim o formulare asemănătoare celei ce ne-a fost servită). Mai mult, senzația de „exprimare nenaturală” este declanșată de faptul că impulsurile nervoase transportă „imaginea acustică” a semnelor spre zona din creier responsabilă cu înțelegerea limbajului (zona lui Wernicke), dar imaginea acustică (sunetul) nu este urmată de cealaltă componentă esențială a unui semn (cuvânt), pe care Saussure o numește „concept” (baza empirică la care este necesar să ne raportăm pentru a înțelege un lucru, o idee sau mesajul din spatele unui sistem frazeologic).

Aceste cuvinte, aceste concepte, aceste noțiuni imuabile nu sunt altceva decât simple etichete pe care ne-am deprins a le atașa obiectelor și fenomenelor de orice natură, urmând astfel a le introduce în diverse categorii. Gândirea categorială este indisolubil legată de nevoia omului de-a utiliza un limbaj simbolic în scopuri comunicaționale. Un argument menit a susține ipoteza lansată mai sus constă în imposibilitatea existenței unei singure exprimări naturale, la fel cum nu pot exista o singură realitate și o singură reprezentare a acesteia, un singur adevăr ș.a.m.d. L-am putea eticheta drept „argumentul discontinuității”. Cu alte cuvinte, întâlnim pe parcursul vieții noastre oameni care degajă o anumită naturalețe, dezinvoltură aș putea spune, în utilizarea oricărui cod lingvistic și rețetar morfologic pe care le-au asimilat printr-un proces (asemănător celui organic) de sinteză vizuală, acustică și tactilă a cuvintelor, morfemelor, fonemelor și unităților lingvistice propriului mecanism psihic de adaptare la mediul înconjurător. Parcurgând în continuare acest traseu de gândire, vedem că unii indivizi posedă un grad ridicat de naturalețe atunci când utilizează limbajul de lemn sau când lansează invective către persoanele din imediata lor vecinătate, cei din urmă dispunând de-un arsenal lexical deficitar, pe care-l folosesc însă cu o implicare nedisimulată, sinceră… naturală. Vitalitatea instinctuală cu care fac uz de aceste coduri (am luat două exemple extreme) înlătură orice suspiciune de disimulare și creează impresia de firesc, acolo unde ascultătorul sau ascultătorii (dacă sunt mai mulți) și-a(u) internalizat aceleași coduri de exprimare. Cum se ajunge aici? Prin expunere, muncă și acomodare.

Astfel, limbajul natural și cel nenatural sunt două fațete convenționale ale unui singur lucru sau aspect, de unde și necesitatea înțelegerii că acestea nu există în realitatea imediată, ci doar în propriile noastre reprezentări ale acesteia.

February 12, 2014

Labirinturi concentrice

Filed under: Eseuri — Ionuţ Popa @ 11:14 am
Tags: ,

Ce este libertatea? Aceasta poate trece cu lejeritate drept una dintre cele mai grele întrebări pe care și le poate adresa un „muritor de rând”. O condiție sine qua non a definirii libertății o constituie, desigur, încadrarea acesteia în interiorul unor clase de fenomene sau tipare, avându-se în vedere faptul că este imposibil să cunoaștem în mod empiric ceea ce se regăsește pretutindeni într-o stare confuză, fără ca noi să avem o reprezentare corespunzătoare, fixă, asupra fenomenului respectiv. Ideea de libertate trebuie adusă în laboratorul de conceptualizare al psihicului uman, altfel va trece pe lângă noi precum razele ultraviolete pe care nu le putem observa cu ochiul liber. Așadar, pare și chiar este extrem de dificil să DE-FINIM ceea ce comportă o infinitate de manifestări prin prisma fluidității conceptuale (ce izvorăște dintr-o realitatea mai degrabă dinamică decât statică) a obiectului studiat. Nu putem defini libertatea decât dacă ajungem să-i cunoaștem granițele, să o încadrăm într-o categorie finită de lucruri tangibile, altfel, ca în multe alte aspecte ale existenței noastre, riscăm pur și simplu să ne învârtim în jurul cozii. S-au scris atât de multe lucrări (tratate, studii de cercetare, eseuri, lucrări filosofice etc.) despre libertate, încât nu putem să nu luăm în considerare caracterul proteic al acestui concept. O idee care e departe de a fi originală, dar absolut necesară și incredibil de inaccesibilă unui număr foarte ridicat de indivizi, constă în faptul că libertatea nu a existat niciodată în modul în care acest substantiv la singular (semnificantul) ne-ar invita să ne-o evocam în minte. Nu putem (sau nu ar trebui) să vorbim despre libertate la singular, ca și când ar fi o lege universală și echitabilă a raporturilor de orice natură închegate în sânul unei societăți date. Este o valoare-țintă, ce-i drept, dar asta pentru că încă nu a fost atinsă, iar disponibilitatea umană pentru atingerea acestei ținte pare una foarte redusă.

Libertatea omului a fost întotdeauna, de la apariția acestuia și până în prezent, un ansamblu de cercuri concentrice care, de-a lungul timpului, fie s-au înmulțit (prin trasarea unor cercuri noi), fie s-au extins (prin lărgirea cercurilor deja existente), fie au dispărut (fiind, pe rând, înlocuite de altele) pe măsură ce omul a învățat să subordoneze natura propriilor nevoi și dorințe, depășind unele granițe și trasându-și altele, mai aerisite. În miezul acestui ansamblu de cercuri concentrice se află însuși omul (la singular), trupul uman, care este o entitate (aparent) de sine stătătoare cu granițe precise și supus raporturilor de alteritate față de semenii săi – un punct în interiorul celui mai restrâns cerc.

Dacă acceptăm ideea că toți provenim din centrul unei stele, esența noastră fiind, prin urmare, praf de stele, trebuie să acceptăm și că trupul pe care-l „ocupăm” în timpul șederii noastre pe pământ se află de la început în primul și cel mai restrâns cerc de libertate, acela al amenințării care planează deasupra tuturor și se manifestă prin presiunea adaptării la cerințele stringente impuse de mediul înconjurător, care poate asigura continuitatea umană. Trupul (sau punctul înscris în centrul cercurilor concentrice) se deplasează prin spațiul finit al imensei „bile albastre” și supraviețuiește (i.e. se străduiește să rămâne în această formă, familiară și oarecum confortabilă) datorită asimilării mai multor mecanisme de supraviețuire, de autoconservare, de adaptare ș.a.m.d. Putem spune astfel că libertatea debutează și se încheie odată cu întruparea noastră ca ființe umane. Cu toate acestea, nu putem ști și nici nu cred că vom afla vreodată dacă simpla noastră existența în forma actuală este refuzul unei libertăți mai grandioase. Refuzul libertății poate trece foarte ușor drept un eveniment traumatizant pentru orice om, asemănător poate cu trauma suferită de acesta la naștere. Să fie oare o coincidență? Tot ce se poate! Până la proba contrarie trebuie să admitem însă că acest punct, omul – în funcție de mediul ambiant și de felul în care acesta îi activează unele predispoziții și îi inhibă altele – poate parcurge un traseu eliberator, trecând de granițele unui cerc, apoi de granițele altui cerc etc., granițe care devin din ce în ce mai permisive și mai puțin sufocante pe măsură ce, treptat, circumferința fiecărui cerc este penetrată de acest punct înscris pe un traseu „ascendent”. Fiecare nivel sau stadiu de libertate, reprezentat grafic prin cercuri cuprinzând alte cercuri, va putea sau nu să fie atins de fiecare individ în parte. De exemplu, printr-o putere conjuncturală, un individ este condamnat la închisoare pe viață și își va petrece existența fizică într-un cerc foarte mic, care-i va asigura o libertate de mișcare minimală, acesta pendulând într-o structură rigidă care-i va deveni cămin permanent, un fel de extensie a propriei piei. La polul opus, un subiect cu acces la toate resursele de care se poate bucura un om va fi reușit să ajungă, prin propriile forțe sau prin forțele altora, în ultimul cerc de libertate umană, dincolo de care încă nu există frontiere, de cele mai multe ori ieșindu-și din piele. Totuși, un lucru este cert: cu toții trăim în aceeași libertate, însă foarte puțini ajung să se plaseze la cele mai avansate niveluri ale acesteia, fapt ce este atent conturat și controlat de cultura în care se nasc indivizii nevoiţi să se descurce cu instrumentele pe care le moștenesc și, ulterior, dobândesc prin labirinturile concentrice ale existenței în comun.

             Image

February 8, 2014

Revoluția uitării

Filed under: Eseuri — Ionuţ Popa @ 11:12 am
Tags: , , , , , ,

Atunci când ne angajăm în abordarea unui subiect delicat precum „uitarea”, pentru a arăta transformările profunde prin care această funcție a aparatului cognitiv uman trece în plină societate informațională, trebuie să avem în vedere – dacă vrem ca demersul să nu fie unul futil – o anumită dimensiune a uitării. Ne referim, desigur, la acea dimensiune care este adusă la lumină de un mediu predominat și saturat de informații repetitive și reciclate, șablonarde și redundante, cu un grad foarte scăzut de relevanță, servite publicului larg cu scopul de-a înregistra un efect (creșterea vânzărilor sau notorietății unui produs ori serviciu, spre exemplu).

Uitarea în sine nu este un fenomen nociv sau dăunător pentru psihicul uman. Dimpotrivă, ne ajută să ne comutăm atenția de la lucrurile neimportante, „uitându-le”, către aspectele stringente ale activităților noastre cotidiene, care fie ne pot pune existența în pericol, fie trebuie să figureze în schema mnezică a agentului uman pentru ca acesta să poată lua decizii pertinente în legătură cu evenimentele importante din viața sa, în vederea selectării unor direcții de acțiune favorabile dezvoltării sale și nevătămătoare celorlalți agenți umani din societate. De altfel, uitarea a existat încă de când creierul uman a devenit capabil să stocheze imagini, amintiri, reprezentări mentale, date faptice ș.a.m.d. Uitarea este procesul opus procesului de memorare. La fel de importantă ca memorarea, uitarea, fără de care prima s-ar opri brusc la un punct terminus, la care ar ajunge cu celeritate din cauza acumulării unei cantități de informații pe care dimensiunea fizică a sistemului nostru mnezic n-o poate susține, este un element esențial al însuși procesului de memorare.

Din punct de vedere neuropsihologic, uitarea – acest concept care nu are absolut nimic în comun cu fenomenul în sine (păcatul originar al tuturor cuvintelor) exceptând alăturarea arbitrară pe care am realizat-o noi, oamenii – poate fi definită ca imposibilitatea informației ajunse în memoria de lucru de a trece mai departe, în memoria de lungă durată, fapt cauzat de interpunerea altor informații sau evenimente perturbatoare în calea procesului de sedimentare a amintirilor. Astfel, informațiile noi sunt uitate din cauza contextelor inadecvate care conduc la întreruperea procesului de consolidare, iar informațiile deja sedimentate, deși este adevărat că sunt uitate mai greu, parcurg într-un ritm mai lent același traseu de „stingere” din memorie. Acest fenomen are loc ca urmare a (1) neutilizării informației sau informațiilor în cauză, fiind „etichetate” de sistemul mnezic ca materiale dispensabile, eliminându-le pentru a-i asigura hipocampului resursele și energiile necesare stocării de noi informații și a (2) pierderii de către sistemul mnezic a capacității de triere a informațiilor care-i parvin din mediul înconjurător din cauza avalanșei informaționale cu care agentul uman este întâmpinat la tot pasul. În societatea consumistă, unde informațiile au devenit de mult bunuri de larg consum și materii prime ale unei economii bazate nu pe cunoaștere, nu pe resurse, ci pe ridicarea neostoită a unui monument de informații produse de dragul informației sau al profitului, ritmul cu care uităm coincide cu viteza cu care non-informațiile circulă în spațiul public și privat. La o privire mai atentă, o non-informație este acea informație care își pierde orice brumă de valoare și relevanță, dat fiind că o informația autentică ar trebui să îndeplinească o funcție limitată, aceea de simplu vehicul ce conduce la cunoaștere, cu condiția să nu fie lipsită de substanța care-o pune în mișcare. Acest al doilea punct este cheia în care poate și trebuie să fie interpretată „revoluția” uitării, care se manifestă de câteva decenii încoace precum o răsturnare radicală a modului în care noi stocăm și percepem informațiile, sistemul nostru mnezic ajungând în foarte multe situații să se comporte ca o busolă fără repere stabile, care depistează nordul acolo unde ar fi trebuit să arate spre sud, vestul în loc de est și viceversa.

Cu toate că uitarea în sine este nu numai benefică pentru sănătatea psihică a individului, ci chiar „prima facultate a omului”, conform lui Albert Camus, același lucru nu se poate spune și despre uitarea de sine. Domeniu al evadării dintr-o lume ostilă și refugiul virtual al celor slabi, potențată de asimilarea în cantități uriașe a informațiilor lipsite de substanță de către agenții umani, uitarea de sine poate duce la înstrăinare. De altfel, uitarea de sine poate duce chiar la suspendarea existenței în purgatoriul viitorului sau în labirintul trecutului, unde aici și acum nu reprezintă altceva decât un spațiu vag, virtual, posibil dar improbabil, în care latura animalică a omului, trupul său, carnea sa, sângele său, toate aceste lucruri pe care le are în comun cu animalele „non-raționale” se întorc la originea lor de „clasă de viață care se perpetuează în spațiu” (*space-binding class of life, sintagmă înaintată de matematicianul și filosoful Alfred Korzybski pentru a surprinde esența existenței animale, spre deosebire de esența existenței umane, de „clasă de viața care se perpetuează în timp”). Aici spațiul se confundă subtil cu timpul. Altfel spus, timpul împrumută caracterul mult mai static al spațiului, de unde rezultă că agenții umani trebuie să uite de sine (constrânși de circumstanțe) la școală, la serviciu, în pauze, în timpul liber, alături de prietenii pe care și-i apropie doar pentru a-și îndepărta din minte orice umbră de gândire care le-ar zdruncina realitatea suspendată și care ar indica înspre absurditatea perpetuării mentale a unui viitor incert.

Sinele este ultima redută pe care uitarea o mai are de cucerit, căci uitarea de sine – uitarea a ceea ce ne face oameni, nu roboți, nu animale de companie sau de povară în marea ogradă a societății consumiste cu instituțiile și structurile ei aferente – este ceea ce promotorii uitării caută să instituie prin toate mijloacele posibile, iar înstrăinarea capacităților intelectuale și creatoare ale oamenilor de acel compartiment denumit conștiință (sau memorie de lucru în terminologia neuropsihologică) este posibilă prin suprasolicitarea „primei facultăți a omului”, și anume uitarea.

Lipsa cronică a unor orizonturi limpezi, a țelurilor și ambițiilor care transcend simpla străduința de-a îngriji un corp cu scopul inconștient de-i furniza morții o marfă de calitate superioară, suprapuse cu generalizarea, ba chiar cu universalizarea compulsiei de-a fi la curent cu non-informațiile de ultimă oră – de parcă oamenii sunt ahtiați după istorii minuscule, care se repetă la intervale de timp foarte scurte – toate acestea amplifică și exacerbează funcția uitării. De ce? Poate pentru a aduce psihicul uman la nivelul unui adevărat mecanism de procesare a informațiilor – mecanism care încetează a fi un agent critic, de pază, cu sarcini fundamentale precum interpretarea și stabilirea relevanței acestora – pe care le înmagazinează pentru un scurt timp (atât cât e nevoie ca acestea să-și facă efectul) și apoi le aruncă în uitare.

În lumina acestor idei, accelerarea procesului de uitare, senilitatea timpurie (bătrânețe fără tinerețe) și apariția tot mai multor agenți umani „tautiști” (vezi teoria lui Lucien Sfez) sunt doar câteva dintre semnele concludente ale unor grave dereglări „hormonale” ale organismului social ținut în viață de modelul cultural bazat pe supremația informației, care, în loc să-și încetinească activitățile vitale pentru a reînvăța cum să susțină o frecvență respiratorie normală, se adâncește și mai mult în acest joc periculos din ghearele căruia doar uitarea îl mai poate salva.

Blog at WordPress.com.