Marele secret: legea atracțiilor paralele

Formularea unei legi universale și unice și enunțarea principiilor sale constitutive din care se presupune că derivă toate formele particulare sau individuale ale existenței poate fi numită și „capcana hegeliană”. Hegel a fost animat de convingerea potrivit căreia acesta reușise să formuleze o explicație pentru întreaga existență umană, extrasă dintr-o lege unică, extrasă fiind, la rândul ei, din propria gândire sau manieră a filosofului de a se raporta la o realitate pe care niciun om nu a izbutit să o înmagazineze în întregime în materia-i cenușie finită, adică într-un punct izolat în timp și spațiu, pentru a-i cerceta toate cotloanele cu scopul de a surprinde o imagine coerentă și fidelă a ceea ce Este.

D.D. Roșca, filosoful român care a interpretat filosofia lui Hegel, traducând o bună parte din lucrările „Prințului filosofilor”, spunea: „Hegel acordă experienței un loc neasemănat mai mic decât cel pe care i-l acordă de fapt Descartes. «Prințul filosofilor» va proclama, amăgindu-se, că a reușit să scoată lumea, cu toate primăverile ei, dintr-un concept unic care se cheamă «Idee»”. (D.D. Roșca, 1968, 37) Altfel spus, dacă nu poți încapsula lume întreagă într-o „Idee”, măcar s-o scoți de unde nu-i, ca într-un număr de magie. Seducția pe care ideile de „universal” și „unic” au exercitat-o asupra minților din toate vremurile, fie că ne referim la filosofi sau doar la susținători ai acestora, i-a împiedicat și îi împiedică în continuare pe unii Subiecți să privească lucrurile în limitele adevărate ale cunoașterii umane, adică în interiorul realității nu obiective, ci așa cum poate fi percepută de agenții subiectivi din cadrul ei. În aceeași carte, D.D Roșca a ținut să precizeze că „fie zis în treacăt, ideea unei legi unice, obiect final al cunoașterii, punct de vedere unic de unde privite, toate fenomenele ne-ar părea inteligibile, a tentat la un moment dat și spiritul lui Comte. Din motive pe care nu e încă locul să le înșir, întemeietorul pozitivismului a renunțat, e adevărat, la această idee, ca la o himeră irezistibilă.” (D.D Roșca, 1968, 38) „Himerele irezistibile” s-au propagat până în zilele noastre, manipularea lor transformându-se în recompense pecuniare substanțiale pentru cei care vânează astfel de plăsmuiri în vederea urcării lor ca trofee pe marele perete al capitalismului occidental.

O lege universală, prin caracterul său obiectiv și în mod independent de Subiectul care îi conștientizează sau nu influența, dă naștere unor fenomene ce nu se pot abate de la datele reale dintr-un interval necesar de manifestare a proceselor rezultante. Legea gravitației este o astfel de lege obiectivă, care supune entitățile umane indiferent de statutul social al acestora, de bogățiile materiale acumulate sau de dorințele și visurile care îi fac să treacă peste adversitățile vieții. Indiferent de locul în care oamenii s-ar afla la un moment dat, fie colindând cazinourile din Las Vegas cu o turmă de stripteuze în urma lor, fie murind de foame în Africa, cu un stol de vulturi pleșuvi așteptând la coadă ca acei Subiecți să-și dea duhul, efectele gravitației sunt distribuite în mod uniform (în termeni perceptivi) către toate decorurile existenței materiale, având o sferă de cuprindere egală cu circumferința Pământului.

În continuare, voi întrebuința sintagma „legea atracțiilor paralele” pentru a face referire la așa-zisa lege a atracției (law of attraction – like attracts like), care, în esență, nu spune nimic nou față de proverbul „cine se-aseamănă, se-adună”, cu scopul de a sublinia caracterul său arbitrar, non-universal, și de a o compara cu legea atracției universale, descoperită și enunțată de Newton. Între timp, Albert Einstein a enunțat teoria geometrică a gravitației, însă am considerat că nu este cazul să o aduc în discuție, întrucât atracția dintre două perechi de minți care sunt pe aceeași lungime de undă (cerebrală), idee centrală a legii atracțiilor paralele, își are un corespondent fizic în legea atracției universale, care spune că două corpuri se atrag printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor lor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre acestea.

Gravitația nu necesită o îndelungă contemplare din partea Subiectului pentru ca existența lui să fie influențată (pozitiv sau negativ) de fenomenele ce decurg din aceasta, cum, de altfel, nici sfidarea gravitației nu este posibilă prin puterea autosugestiei, așa cum se vehiculează prin anumite cercuri de taumaturgi contemporani. Totuși, legea gravitației nu este unică și nu trebuie percepută astfel, întrucât la baza continuității existenței umane stau mai multe fenomene care contribuie decisiv la propășirea vieții pe Pământ, deci mai multe legi obiective – viața umană făcând parte dintr-un sistem organic alcătuit din elemente interdependente. Pe de-o parte, ceea ce trebuie să înțelegem este că există o diferență semnificativă între o lege care îi supune pe oameni fără să țină cont de năzuințele fiecăruia, făcând parte din legile fizice, și o lege pe care oamenii o supun prin puterea minții lor, care face parte dintr-o așa-zisă legitate spirituală – domeniu de activitate exclusiv uman. Aceasta din urmă este subiectivă, condiționată de cultură și irelevantă pentru toate celelalte viețuitoare ale planetei în afară de om, spre deosebire de legea gravitației, care condiționează atât animalele pasibile de manifestări raționale (oamenii), cât și celelalte animale (necuvântătoarele), chiar și păsările fiind supuse – la un alt nivel decât viețuitoarele terestre, ce-i drept – înrâuririi legii gravitației. Pe de altă parte, aplicarea legii atracțiilor paralele (stabilită printr-o serie de canoane culturale și pseudoștiințifice ale civilizației occidentale), așa cum o definesc profeții culturii motivaționale, la legea junglei ar avea un rezultat (cel puțin) rizibil: ne putem imagina o zebră care gândește pozitiv și care, prin receptarea forțelor universale, ca urmare a transformării propriului corp într-un receptacul de unde pozitive, repetându-și în minte o anumită idee, respinge atacul leului înfometat printr-un câmp de energii pozitive? Dar în ceea ce privește zebrele care „gândesc” negativ; din cauza acestui tip de „gândire” ajung pe tava leului? Dacă o zebră aleargă mai repede decât celelalte zebre în preajma cărora se află, aceasta are mai multe șanse să scape, cel puțin până la următoare „întrecere”.

Mesajul pe care legea atracțiilor paralele pare că-l transmite, atunci când nu recurge la vreo abordare din panoplia cu idei fanteziste, constă în faptul că, pornind de la un nivel intrapersonal, acele trăiri pozitive care sunt îndreptate către un scop bine definit au mult mai multe șanse de a înregistra un rezultat favorabil decât trăirile negative, care îl izolează pe Subiect în sfera propriilor frământări și angoase, încetinind considerabil activitatea „organului” său volitiv, ajungând chiar până la atragerea forțelor negative ca o consecință directă a cultivării unor stări contraproductive (din punctul de vedere al legii atracțiilor paralele). Astfel, modul în care percepem lumea din jurul nostru este indisolubil legat de modul în care reacționăm la mediul exogen și la fantasmele pe care acest mediu le evocă în mintea noastră, percepția (distorsionată sau nu) stând la temelia tuturor acțiunilor întreprinse de om. Dar modul în care percepem lumea este condiționat de felul în care aceasta a acționat asupra noastră cu toate forțele sale – pozitive sau negative (și, mai ales, de dozarea forțelor respective) – ceea ce a determinat instalarea unui tipar de gândire care s-a cristalizat în timp și care, în prezent, concordă la un nivel inconștient cu reacțiile pe care le-am avut la evenimentele din trecut. Ecoul experiențelor negative din trecut, care, uneori, reverberează până dincolo de prezent, poate interfera cu acțiunile pe care un Subiect este constrâns să le întreprindă în momentele în care conștientizează prezența unor nevoi sau a unor factori iritanți de care dorește să se debaraseze.

La nivel interpersonal, legea atracțiilor paralele poate fi circumscrisă domeniului comunicării, dacă luăm în considerare faptul că noi comunicăm printr-un sistem de semne abstracte, lansând către interlocutorii noștri semnale cu valoare simbolică, atât verbale, cât și non-verbale, ce pot fi interpretate diferit sau similar de indivizi diferiți, în funcție de experiențele acumulate de aceștia în decursul existenței lor. Încrețirea nasului, de exemplu, este un semnal transmis de un participant la actul comunicării (în calitate de emițător) către un alt participant (care va fi receptor), pe care cel din urmă îl va decodifica și la care va reacționa în conformitate cu semnificația convențională a acestei forme de expresie facială. La fel, când un om se enervează și devine agresiv în discurs și nu numai, semnalele transmite prin cuvinte, prin expresia feței și prin gesturi sunt purtătoare de sens și destinatarii sau cei cărora li se adresează semnalele respective le decodifică pentru a le converti în semnificații, ceea ce înseamnă că răspunsul destinatarilor va fi cel puțin la fel de agresiv (în cazul în care destinatarii participă la actul comunicațional cu o încărcătură negativă „contractată” anterior, ei vor reacționa negativ indiferent de semnalele trimise de emițător, fie ele și pozitive). Cum trupul omului (în special chipul) este harta gândurilor sale, este absolut firesc ca, atunci când cade pradă stărilor de nervozitate generate de gândurile negative care, la rândul lor, sunt generate de diverse aspecte din mediul înconjurător, evenimentele din jurul acestuia să capete o direcție similară celei trasate de tumultul său lăuntric.

Componenta profund subiectivă a legii atracțiilor paralele, pe care aceasta și-o asumă prin prisma unei instanțe spirituale și care nu se manifestă decât în anumite condiții ce țin de Subiect, și nu de Obiect, ne îndreptățește să respingem presupusul caracter universal al acestei formule impregnate cu substanța unei culturi bazate pe motivație și spirit competitiv. În cadrul acestui tip de cultură, gândirea pozitivă, în ciuda unei stări de lucruri potrivnice împlinirii destinului uman, care ar urmări transcenderea competiției specifice legii junglei (și care ar consta în recuperarea libertăților umane pierdute în lupta pentru bani și putere și în încurajarea oamenilor de a-și exercita capacitățile creatoare în condiții lipsite de presiuni corporatiste, formale sau birocratice), tinde să fie considerată o valoare în sine, un merit deosebit și o justificare a succesului unora, precum și o încercare de explicare a insuccesului altora sau chiar o dovadă de adaptare la un mediu din ce în ce mai artificial în care oamenii sunt constrânși să se abandoneze în fiecare zi.

Este adevărat că a gândi pozitiv se dovedește un lucru benefic pentru sănătatea generală a individului, din moment ce anumite gânduri pot provoca atacuri de panică și chiar anxietate cronică, iar acestea, mai ales dacă au loc cu o frecvență ridicată, contribuie la producerea hormonilor de stres – stresul conducând, pe termen lung, la deteriorarea stării fizice a individului (se știe că stresul, printre altele, accelerează depunerea grăsimilor la nivelul abdomenului). Cu toate acestea, influența factorilor externi poate depăși în intensitate dorința indivizilor de a rămâne ancorați în dimensiunea gândirii pozitive. Prin urmare, nefiind o lege universală, legea atracțiilor paralele (gândirea pozitivă atrage lucruri pozitive și cea negativă lucruri negative) poate fi caracterizată drept o idee îndoielnică, mai ales dacă se ia în calcul faptul că gândirea pozitivă nu atrage întotdeauna efectele pozitive scontate (doar alimentează o iluzie pe care o perpetuează printr-o putere autohipnotică, Subiectul privind într-o lumină pozitivă chiar și aspectele care se desfășoară în detrimentul său), în mare parte din cauza unor conjuncturi ce nu țin de aportul fiecărui individ în parte.

Ținând cont de cele menționate mai sus, rezultatul răstălmăcirii unei legi universale (i.e. legea atracției universale), realizată prin adaptarea principiilor acesteia la cerințele culturale și organizaționale ale celei mai tehnologizate și birocratizate perioade din istoria omenirii, nu este și nici nu poate fi o lege cu vocație universală. În cel mai bun caz, acesta constituie o formulă motivațională, cu un pronunțat accent dogmatic, benefică pentru indivizii care nu au suficiente resurse (materiale, emoționale etc.) pentru a răspunde pozitiv la provocările întâmpinate în viața de zi cu zi. De asemenea, este un efort teoretic menit a-i face mai activi (sau productivi) pe acești reprezentanți ai culturii în cadrul căreia are loc învestirea impulsurilor nervoase și undelor cerebrale cu rolul de vehicule ale semnificațiilor tranzacționate în actul comunicării, rol îndeplinit în mod normal de cuvinte și de elementele comunicării non-verbale. Așadar, promotorii legii atracțiilor paralele au transferat specificul legii atracției universale, care a fost și este universală atât pentru toate societățile omenești din trecut și prezent, cât și pentru odraslele necuvântătoare ale planetei, către o lege arbitrară și lipsită de datele experimentale cu care se operează în științele naturale.

În concluzie, încercarea de a încadra existența și toate fenomenele și aspectele complexe ce țin de aceasta prin lentilele unei singure legi conduce invariabil la limitarea capacității de înțelegere a comportamentului uman și, în special, a factorilor de mediu care îl influențează.

Internetul ne face mai inteligenți? Puțin probabil!

Prin cartea „Superficialii – Efectele Internetului asupra creierului uman”, scrisă de Nicholas Carr și publicată în 2012 la editura Publica, în traducerea lui Dan Crăciun, autorul își propune să explice un fenomen care, în ultimul deceniu, a început să-i îngrijoreze atât pe specialiștii în comunicare și pe jurnaliști, cât și pe psihologi, neurologi ș.a.m.d. Pornind de la un eseu pe care l-a publicat în anul 2008, „Is Google Making Us Stupid?”, Nicholas Carr dezvoltă în această carte o idee de actualitate și de mare anvergură, ce reclamă explicații concrete și studii amănunțite: efectele Internetului asupra felului în care gândim, citim, scriem, ne raportăm unii la alții, la realitatea imediată etc. Autorul, deși este conștient de avantajele oferite de Internet, păstrează o distanță critică față de perspectivele optimiste care situează computerul și Internetul în centrul dezvoltării noastre cognitive și educaționale. Recunoscând meritele Internetului, acesta declară într-o notă plină de optimism: „N-aș putea să-ncep a socoti câte ore sau galoane de benzină mi-a economisit netul. Fac cea mai mare parte din operațiunile bancare și o mulțime de cumpărături online.” (Carr, 2012, 24) Pe scurt, netul i-a economisit timp și bani. Totuși, pe măsură ce autorul procedează la analiza celeilalte fețe a Internetului, citând mai multe studii de referință în domenii precum psihologie, neuropsihologie, neurobiologie, neurologie, acesta aduce la lumină ideea centrală a cărții sale, cea potrivit căreia Internetul promovează și chiar încurajează „lecturile rapide”, „gândirea grăbită” și „învățarea superficială”. „Fie că sunt online sau nu”, spune autorul, „mintea mea așteaptă acum să primească informații așa cum le distribuie netul: într-un șuvoi rapid de particule. Cândva eram un scufundător în marea de cuvinte. Acum plutesc la suprafață ca unul călare pe un Jet Ski.” (Carr, 2012, 25)

În prezent, după cum putem observa cu toții, oferta pe care Internetul ne-o furnizează la foc continuu ne îngreunează capacitatea de a ne concentra asupra unei singure sarcini și de a lectura cu cea mai mare atenție un articol sau o carte, iar explicația pentru această stare de lucruri constă în faptul că simțurile noastre sunt bombardate concomitent de stimuli auditivi, vizuali și tactili, excepție făcând, pentru moment, cei gustativi și olfactivi. Cum atenția este crucială pentru învățare și pentru „lecturarea în profunzime”, distragerea și „împrăștierea” acesteia prin excitarea mai multor simțuri deodată nu poate avea decât un efect ușor de intuit: vom citi mai puțin (tendință observată și în prezent), vom învăța „pe fugă”, vom sacrifica cunoașterea de dragul informației, vom „internaliza” din ce în ce mai puțin și vom „externaliza” tot mai mult. Privit din acest unghi, omul tinde să devină un mecanism cu rolul de a prelua informațiile (sub formă de „input”), de a le procesa în ritm alert și de a le expulza imediat din forul său interior (sub formă finală de „output”). Cu alte cuvinte, evaluând direcția pe care omenirea o străbate în prezent, putem specula pe seama faptului că indivizii ar putea să ajungă simple vehicule menite a transporta informația dintr-un loc într-altul, la fel ca dispozitivele pe care le utilizează cu regularitate, și vor lua calea acestei tranziții fără să conștientizeze efectele ascunse ale utilizării intensive a noilor tehnologii adunate sub umbrela Internetului. Acest lucru nu se poate spune și despre autorul cărții, care ne relatează cu franchețe următoarele: „În ultimii ani, am avut senzația neplăcută că cineva sau ceva a meșterit prin creierul meu, reconfigurând circuitele neuronale și reprogramând memoria. Mintea mea nu e pe ducă – pe cât pot spune, dar se modifică. Nu mai gândesc așa cum obișnuiam să fac.” (Carr, 2012, 23) Toate aceste modificări ale felului în care gândim și acționăm, operate de Internet, își găsesc un numitor comun în starea naturală a creierului uman, aceea de „atenție împrăștiată” (distractedness). „Suntem predispuși să ne schimbăm direcția privirii și, de aici, atenția, de la un obiect la altul, spre a fi conștienți pe cât mai mult posibil de ceea ce se petrece în jur. Neurologii au descoperit în creierii noștri niște «mecanisme de jos în sus» primitive, care, după cum afirmă autorii unui articol din Current Biology din 2004, «operează asupra inputului senzorial brut, mutând rapid și involuntar atenția asupra trăsăturilor vizuale frapante de potențială importanță». Ceea ce ne atrage atenția în primul rând este orice indiciu de schimbare în mediul înconjurător.” (Carr, 2012, 97) Cărțile tipărite, solicitând cu preponderență simțul vizual al cititorilor, le permite acestora să-și focalizeze atenția într-un singur punct, anume asupra paginilor scrise, pe când Internetul le împrăștie atenție utilizatorilor săi.

Încă din trecutul îndepărtat al omenirii, conform expunerii lui Nicholas Carr, indivizii au fost nevoiți să se adapteze în permanență la tehnologiile pe care le-au inventat cu scopul de a-și ușura viețile. De la sumerieni, egipteni, greci și romani, omenirea a avut de străbătut o importantă perioadă de tranziție, cea de la cultura orală la cultura scrisă. Sumerienii au inventat primul mediu standard pe care se putea scrie, anume tăblițele de lut, apoi egiptenii au inventat sulurile din papirus, adoptate ulterior de greci și romani, grecii inventând și primul alfabet fonetic. Tot grecii, constrânși de necesitatea de a avea un mediu mai ieftin și mai practic, ca urmare a faptului că oamenii începeau să scrie din ce în ce mai mult, au inventat tăblițele de ceară pe care literele „erau scrijelite în ceară cu un nou tip de stilus, care, pe lângă vârful ascuțit pentru scriere, avea un capăt bont pentru a șterge tăblița de ceară”. (Carr, 2012, 92) Faptul că, din motive pur practice, grecii legau tăblițele de ceară cu fâșii din piele sau pânză a condus la ideea ce avea să anunțe apariția cărții sub formă de manuscris. Cu toate acestea, cultura orală nu a fost abandonată definitiv odată cu apariția scrierii și mijloacelor aferente acesteia, întrucât modul în care scriau și citeau anticii reprezenta o transpunere fidelă a limbii vorbite în scris: frazele reprezentau rânduri întregi de cuvinte legate între ele, adică fără spațiile cu care suntem atât de obișnuiți în prezent  (pentrucăîndiscursulvorbitdeșiexistăunelepauzenuexistăspații), ceea ce pentru noi reprezintă un adevărat calvar, o încordare a atenției și un impediment în calea lecturii rapide, întrucât noi citim mai mult în gând. Anticii, dimpotrivă, nu cunoșteau sensul lecturii pentru sine, ci, fiindcă erau ancorați în cultura orală, citeau exclusiv cu voce tare și, de cele mai multe ori, în împrejurări oficiale, nu retrași, izolați în săli de lectură și scufundați în povești care mai de care mai captivante.

Cultura scrisă și-a găsit o formă mai confortabilă „abia la destul timp după prăbușirea Imperiului Roman”, când „forma limbii scrise s-a rupt, în sfârșit, de tradiția orală și a început să se acomodeze nevoilor aparte ale cititorilor.” (Carr, 2012, 95). Au început să apară sintaxa, topica și spațiul care despărțea cuvintele și înlesnea cititul în tăcere. Cu opt ani înaintea cuceririi Constantinopolului de către turci, un aurar pe nume Johannes Gutenberg avea să-i ofere cărții forma sa desăvârșită, demarându-se astfel procesul de democratizare și popularizare a lecturii, și anume inventarea tiparului. „Procesul adaptării noastre mentale și sociale la noi tehnologii intelectuale se reflectă în și este consolidat de schimbarea metaforelor de care ne folosim ca să descriem și să explicăm procesele naturii.” (Carr, 2012, 80) Tehnologia mecanică a tiparului și cartea tipărită încurajau individualismul, existența mai multor puncte de vedere diametral opuse, izolarea cărturarului și îndepărtarea acestuia de larma piețelor și spațiilor aglomerate. Tehnologia electrică și Internetul, în schimb, îi conectează pe oameni, îi aduce mai aproape unii de alții, îi implică în activități mult mai puțin solicitante decât cele specifice cărții, oferind divertisment și recreere aparent perpetue. Dar conținutul noilor media nu este totul; de fapt, cum ar spune McLuhan, înseamnă chiar foarte puțin în comparație cu influența pe care infrastructura tehnică propriu-zisă o are asupra minții noastre și chiar asupra creierului nostru (generând unele schimbări de ordin anatomic). Din acest punct de vedere, creierul nostru nu este modelat de mesajele vehiculate prin intermediul Internetului, ci de ansamblul tehnic care alcătuiește Internetul, de solicitările sale tangibile asupra simțurilor noastre. Internetul ne bombardează simțurile cu o paletă largă de informații, cu texte, cu videoclipuri, cu melodii, toate acestea fiind presărate cu o multitudine de link-uri. „Utilizarea Internetului implică multe paradoxuri, dar unul care promite să aibă cea mai mare influență pe termen lung asupra modului în care gândim este următorul: netul ne captează atenția numai pentru a o împrăștia. Ne concentrăm intens asupra mediumului însuși, pe ecranul care pâlpâie, dar suntem zăpăciți de furnizarea la foc automat de către medium a unor mesaje și stimuli concurenți.” (Carr, 2012, 165) Obișnuindu-ne cu aceste particularități ale noului mediu, vom pierde unele deprinderi pe care le-am dezvoltat în trecut, precum capacitatea de a lectura în profunzime, care, spre deosebire de navigarea pe Internet, solicită o implicare diferită și un alt tip de reacții din partea noastră.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX, unii cercetători au descoperit următorul lucru: creierul uman nu este o structură fixă, rigidă, ci se modifică pe parcursul vieții în funcție de experiențele noastre și de activitățile pe care le desfășurăm de-a lungul timpului. Totuși, înainte ca Michael Merzenich să facă „o gaură într-un craniu de maimuță” (Carr, 2012, 47) și să descopere că circuitele neuronale ale primatelor superioare (inclusiv ale oamenilor) se reconfigurează după ce sistemul nervos periferic suferă o serie de leziuni, medicii considerau că, după vârsta de 20 de ani, singura modificare anatomică a creierul uman era aceea de degradare lentă. „La început, nu poate să creadă ceea ce vede. Ca orice alt neurolog, învățase că structura creierului adult este imobilă. Și totuși, tocmai văzuse în laboratorul său șase creieri de maimuță care au suferit o restructurare rapidă și vastă la nivel celular. «Am știut că era o reorganizare uluitoare, însă nu am putut-o explica», își va reaminti Merzenich ulterior.” (Carr, 2012, 49)  Neuroplasticitatea este acea calitate a creierului care-i permite acestuia să se adapteze la un nou mediu prin reorganizarea circuitelor neuronale, slăbind sau dizolvând unele conexiuni sinaptice și creând altele noi. De asemenea, neuroplasticitatea nu este doar un „mecanism de vindecare” ce se declanșează atunci când apare o leziune, ci se constituie într-o „plasticitate largă, permanentă a unor sisteme nervoase sănătoase, funcționând normal, ceea ce i-a condus pe neurologi la concluzia că creierii noștri sunt mereu în flux, adaptându-se chiar și unor schimbări mici de circumstanțe și de comportament”. (Carr, 2012, 56) Utilizând Internetul ca mediu principal de informare și comunicare, chiar și câte puțin în fiecare zi, mintea noastră tinde să respingă caracterul static al cărții, iar noi ajungem să ne plictisim repede și să cădem pradă tentației de a reveni la modurile interactive de a ne petrece timpul liber, promovate cu asiduitate de colosul cu picioare invizibile (i.e. Internetul).

Povestindu-le cititorilor săi despre „chinurile” prin care a trecut pentru a scrie această carte, fiindu-i foarte greu să renunțe chiar și pentru o perioadă determinată la conexiunea la Internet și la obiceiurile sale de a se angaja în căutări interminabile pe Google și de a-și verifica în permanență adresa de e-mail, Nicholas Carr demonstrează, până la urmă, că nu este genul de autor cuprins de febra fatalismului, care își croiește concepțiile pe tiparul inflexibil al  unilateralității escatologice, abținându-se de la a anunța lovitura fatală pe care cartea ar fi primit-o de la Internet, așa cum se mai procedează în cercurile de împătimiți ai tehnologiilor avansate. Mai mult, acesta tranșează chestiune cu luciditatea și circumspecția unui medic care nu se grăbește să ofere un diagnostic atunci când nu știe sigur cum va evolua starea „pacientului”. „Într-adevăr, problema nu este dacă oamenii mai pot citi sau scrie întâmplător o carte. Firește că pot. Atunci când începem să utilizăm o nouă tehnologie intelectuală, nu trecem imediat de la un mod mental la altul. Creierul nu este binar. O tehnologie intelectuală își exercită influența schimbând accentul gândirii noastre. Deși chiar și utilizatorii inițiali ai tehnologiei pot simți adeseori schimbări ale modelelor de atenție, cogniție și memorie pe măsură ce se adaptează la noul medium, cele mai profunde modificări se desfășoară lent, de-a lungul mai multor generații, pe măsură ce tehnologia devine tot mai încorporată în muncă, timp liber și educație – în toate normele care definesc o societate și cultura ei.” (Carr, 2012, 265) Așadar, putem conchide că efectele cele mai profunde ale Internetului le vor simți urmași noștri și urmașii urmașilor noștri, din moment ce noi ne aflăm în prima fază a integrării Internetului în straturile cele mai profunde ale existenței și societății noastre. Să nu uităm, totuși, că ne aflăm în plină tranziție: cartea începe să fie absorbită de dispozitivele de redare a cărților digitale (ce devin mai performante pe zi ce trece), felul în care citim și scriem se schimbă odată cu mutarea cărții și atenției noastre dintr-un mediu într-altul, iar disponibilitatea noastră de a ne scufunda în lectura textelor liniare, nefragmentate este din ce în ce mai scăzută. Ținând cont de toate acestea, o întrebare se întrevede la orizont: oare peste o sută de ani oamenii vor renunța definitiv la costumele de scafandru în favoarea mult mai distractivelor Jet Ski-uri sau cărțile și Internetul vor continua să coabiteze, așa cum se întâmplă în ziua de astăzi?

Bibliografie

Nicholas Carr, Superficialii: Efectele internetului asupra creierului uman, Editura Publica, București, 2012