În vreme ce timpul…

December 13, 2010

Îngustia (dialog bezm etic)

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 7:55 pm

Aula Magna. Lumina acelei săli impunătoare se revărsa asupra tocilor încinse, nerăbdătoare şi plictisite în acelaşi timp. Absolvenţii Facultăţii de Limbi Întortocheate aşteptau ca profesorii să-şi facă apariţia, unul câte unul, şi să-şi ţină discursurile pline de emfază la pupitrul ce aducea puţin a Turnul din Pisa. Dintr-o încăpere obscură porneau spre scena improvizată câteva siluete bătrânicioase şi parcă lipsite de orice brumă de interes vizavi de ceremonia aflată în plină desfăşurare. Zgomotul aplauzelor se îmbina atât de bine cu atmosfera încărcată de entuziasm încât păreau rupte dintr-o singură entitate. Îngustia Strâmtan şi Eron Prepondereanu, stând undeva mai în spate, feriţi de urechile fine ale cadrelor didactice, purtau o polemică aprinsă despre nu-ştiu-ce temă de etică profesională privind urmărirea cailor verzi pe pereţi.

ERON: Nu, nu ai dreptate în această privinţă şi te pot contrazice cu argumente irecuzabile. Înţeleg şi realizez care este rolul conservării unui singur schelet gramatical după care să ne ghidăm fără cea mai mică abatere, fie şi atunci când este vorba doar de-o contopire lexicală a cuvintelor româneşti autentice cu un număr nedefinit de elemente exogene. Totuşi, nu putem rămâne îngrădiţi ca nişte bovine într-o cireadă de litere fără măcar să ştim despre ce e vorba. Trebuie să pătrundem în esenţa lucrurilor. Să le cercetăm, şi-apoi să ne erijăm în deţinătorii adevărului absolut. Este clar pentru toată lumea că scheletul gramaticii unei limbi nu poate fi schimbat de pe-o zi pe alta, sau chiar deloc. Dacă am înţelege că extinderea sensurilor pe orizontală nu înseamnă masacrare, ci îmbogăţire, am putea merge mai departe cu discuţia bazându-ne pe ipoteza că nu există exprimări universal corecte, ci doar repere convenţionale după care să…

ÎNGUSTIA (interveni ca din tun, întrerupând discursul şuşotit al lui Eron): Mie îmi sună a cleveteală tot ce susţii tu aici. Da! Fără doar şi poate. Eşti un clevetitor suferind de-o lipsă cronică de cultură. Ce spui tu nu este corect… şi punct! În primul rând, nu foloseşti “a realiza” în contextul căruia îi este destinat. Tu n-ai realizat nimic până acum! Cum poţi realiza ceva în doar câteva minute?

ERON: Şi care, mă rog, este contextul bătut în cuie căruia verbul “a realiza” îi revine în exclusivitate? Nu cumva te exprimi trunchiat? Da, te exprimi trunchiat. Exprimării tale, dacă ar exista în carne şi oase, i-ar lipsi acea părticică din creierul uman care i-ar oferi doza necesară de logică pentru a nu o lua pe arătură. Şi cel mai nepregătit individ poate emite o părere, doar că ar sta mai prost la capitolul “argumentare”. Mă laşi să-ţi ascult pledoaria în chestiunea de faţă?

Presărând prea multă fervenţă în atitudinea-i hotărâtă, Eron fusese auzit de unul dintre cei mai vigilenţi profesori, domnul Ioan Senin. Deşi în vârstă, auzul acestuia părea mai ascuţit ca bisturiul unui chirurg ce operează pe inimă. Le întrerupe dialogul, şi îi întrebă pe un ton sufocat de paternalism.

SENIN: Ce se întâmplă cu voi? Nu vă regăsiţi în acelaşi peisaj, alături de toţi ceilalţi? Sau poate este mai interesantă mica voastră discuţie decât toată ceremonia la un loc? Poate vreţi să veniţi în locul nostru şi să ţineţi voi câte-o prelegere în faţa absolvenţilor, să ne împărtăşiţi tuturor din cunoştinţele domniilor voastre.

Eron se ridică de pe scaun şi, spre surprinderea tuturor, inclusiv a profesorilor, se îndrepta cu paşi grăbiţi către pupitrul pe care se afla microfonul de discursuri. Îşi făcuse loc dându-l la o parte pe domnul Şpriţaru, profesor de franceză. Fixându-şi cu atenţie microfonul la nivelul buzelor, profesorul Senin interveni puţin iritat de temeritatea proaspătului absolvent.

SENIN: Domnule student, când v-am invitat aici, provocarea pe care v-am lansat-o a fost de factură persiflatoare, şi nu căutam nicidecum să vă conving a vă alătura nouă, celor care trebuie să ne facem treaba astăzi şi să le vorbim studenţilor ca, ulterior, să ducem la bun sfârşit şi decernarea diplomelor.

ERON: Apreciez răbdarea de care daţi dovadă în glasul temperat, dar trebuie să mărturisesc că problema pe care eu şi colega mea din spate o dezbăteam pe un ton scăzut este mult mai interesantă decât tot ce se petrece aici, cu tot respectul. Bunăoară, consider că această chestiune v-ar putea privi şi pe domniile voastre, stimaţi profesori, şi, de ce nu, şi pe colegii mei care mă privesc nedumeriţi. Vă propun ceva. Timpul pe care fiecare profesor îl are alocat pentru un discurs este de 6 minute. Sunteţi 5 profesori. Asta înseamnă o jumătate de oră. Nu aţi dori ca în acest an să schimbăm puţin datele problemei? Ca să nu intrăm şi peste decernarea diplomelor, eu şi colega mea ne vom folosi de cele 30 de minute pentru a ţine un discurs, fiecare în parte. Dumneavoastră domnilor profesori veţi fi juriul şi pentru că am îndrăznit să vă răpim timpul preţios, unul dintre noi, cel mai puţin convingător, va fi obligat să părăsească sala. Dacă are de luat o diplomă, i-o va ridica cel rămas în sală şi i-o va înmâna după ceremonie. Mai întâi trebuie să aflăm daca a mea colegă, doamna Îngustia, acceptă provocarea pe care i-am lansat-o în faţa unei săli arhipline. Face un semn că e în regulă. Domnilor profesori, sunteţi de acord cu propunerea mea?

Sala colcăia de studenţi plictisiţi şi părinţi vitriolaţi. Nu înţelegeau ce se întâmplă, de ce nu pot profesorii să-şi ţină odată discursurile pretenţioase, studenţii să ia diplomele şi să plece în club pentru adevărata sărbătoare. Profesorul Senin se îndrepta către pupitru cu viteza unui limax în ghips, şi-i face semn lui Eron să-i permită să-şi exprime adeziunea.

SENIN: Stimaţi studenţi, stimaţi părinţi, stimaţi colegi de catedră, eu unul de când sunt profesor n-am mai întâlnit aşa ceva. Şi, credeţi-mă, am în spate o activitate de peste 50 de ani. Nici un student de-al meu n-a mai avut până acum lejeritatea şi coerenţa pe care acest tânăr a înfăţişat-o într-un discurs liber, în faţa unui auditoriu consistent cum sunteţi dumneavoastră. Le voi permite celor doi să se dueleze academic în faţa dumneavoastră, numai că vor avea la dispoziţie 20 de minute în loc de 30. Timp de 5 minute vă voi vorbi eu, în calitate de şef de catedră, şi alte 5 minute vă va reţine domnul rector cu sfaturile şi maximele lui.

Eron nu arăta prea încântat de modificarea pe care domnul Senin a adus-o planului său. Pesemne, se gândise de-acasă la un astfel de scenariu şi-şi conturase în minte un discurs ce s-ar fi întins pe-o durată de timp mai lungă de 10 minute.

SENIN: Voi începe eu, după care domnul rector, şi apoi le vom da cuvântul celor doi studenţi, să vedem şi noi ce-i atât de important, să vedem unde arde, poate le stingem înflăcărarea cu un duş rece.

Discursul domnului Senin, ca de obice, a reuşit să ajungă la un nivel insuportabil pe o scară a plictiselii absolute. Toţi s-au simţit, inclusiv ceilalţi profesori, pentru o clipă, pe culmile… plictiselii. După ce a terminat de spus ce a vrut să spună, şi după ce a terminat şi domnul rector, Sergiu Cantian, un tip simpatic care niciodată nu ezită să-l introducă în discurs pe Voltaire cu un citat sau două, au fost invitaţi, pe rând, Eron şi Îngustia să dea frâu liber cuvântărilor ce nu puteau aştepta sfârşitul ceremoniei.

CANTIAN: … şi după cum v-am mai spus şi la cursuri, celor care aţi avut bunăvoinţa să vă prezentaţi, „marea consolare a vieţii este să spui ce gândeşti”. Deci să spuneţi ce gândiţi ca, în caz de săvârşiţi o greşeală, să vă puteţi bucura de aflarea adevărului, indiferent de comentariile maliţioase şi, evident, pe lângă subiect ale celor în măsură să vă corecteze. Aceasta este cheia desăvârşirii sinelui. Mult succes! Acum îl invit pe domnul…

ERON: Prepondereanu.

CANTIAN: Îl invit pe domnul Prepondereanu să ne încânte cu talentul său de retor.

ERON: Vă mulţumesc!

ERON: Toţi ne naştem într-o anumită familie având obiceiurile ei, cu membri ei şi cu educaţia lor. Primim, la rândul nostru, o educaţie care ne poate ghida corect sau nu acţiunile iniţiate întru obţinerea acelui lucru la care raţiunea omului a râvnit încă de când s-a trezit în pielea lui homo sapiens sapiens. Fericirea este o haină cu două feţe. Prin urmare, omul râvneşte la ceva relativ. Nutreşte o idee şi apoi zburdă după ea, făcând repetate slalomuri printre herghelii întregi de unicorni roz şi zâne cu iz de fecioare, şi când o găseşte, tinde să-i atribuie acelei idei o aură de serenitate eternă pe care, dacă o găseşte lezată în vreun fel, va reacţiona îndată ca un reflex necondiţionat şi va merge până în pânzele albe pentru a se asigura că integritatea ideii fixate în cei câţiva neuroni rătăciţi să nu fie alterată de incursiunile sterile ale celor care urmează alte căi. Ştim cu toţii că sub umbrela lucrurilor sortite perenităţii apa de ploaie se transformă în aburi şi dispare din perimetrul acoperit. Dar setea nu va putea fi stinsă numai prin răspunsuri, când întrebările ar fi fost asanate demult. Şi dacă eu pun sub semnul întrebării şi cea mai mică particulă din cerneala care contribuie la scrierea literei „A”, sunt mai prejos decât cel care-mi vă răspunde că oricum “A” rămâne prima literă a alfabetului? Bunul-simţ ne va îndemna să realizăm că nu. Şi dacă eu realizez că am realizat ceva numai după câteva ore de la realizare, nu s-ar subînţelege că am conştientizat faptul respectiv cu o oarecare întârziere? Ultima întrebare n-o vreau retorică.

CANTIAN: Da, s-ar subînţelege. Doar nu mai suntem la grupa pregătitoare să trecem în revista sensurile consacrate ale verbului “a realiza”. Ar fi o reală pierdere de timp. Sunt ferm convins că toate persoanele din sală cunosc acest aspect.

ERON (zâmbind): Întocmai, domnule profesor.

ERON: După cum spuneam, e inoportun să pui cuvântul înaintea spiritului; e ca şi cum ai pune boii în spatele carului. “Oamenii se folosesc de cuvinte doar pentru a-şi ascunde gândurile”. Nu-i aşa, domnule Cantian?

CANTIAN (cu un râs puhav colorat în miezul feţei): Pai cum altfel?

ERON (râzând pe sub mustaţa-i rară): Domnule Cantian, alţii te-ar urca pe soclul ruşinii pentru un cuvânt! Şi-aceia n-ar folosi cuvântul lor pentru îndrumare. Tot etichetările aduse cu zvâc le-ar absorbi percepţia.

SENIN: Domnule absolvent, v-a cam expirat timpul.

ERON: Acestea fiind spuse, o voi invita pe doamna colegă a mea să preia cuvântul.

Ascultând în tot acest timp discursurile cu urechi de elefant, Îngustia Strâmtan se ridică de pe scaun şi îşi purta trupul de walkirie a gramaticii limbii române de ieri şi de astăzi ca printr-o pădure amazoniană de priviri de studenţi excitaţi până în punctul de fierbere a sângelui din mădulare. Odată ajunsă la pupitru, în faţa zecilor de suflete nevinovate care-şi blestemau zilele că au venit la ceremonie, primele încurajări au pornit din aplauzele lui Eron. Era şi singurul care aplauda.

ÎNGUSTIA: Stimat auditoriu, vorbele acestui coleg nu fac altceva decât să oprime dezvoltarea noastră ca naţiune, ca şi comunitate română încadrată într-o serie de consuetudini verosimile. Trebuie să ne conservăm valorile, nu să le supunem unui proces de hibridare! Gândiţi-vă la limba noastră ca la o iapă pursânge, şi la celelalte elemente venite din afară ca la un măgar morvos. Vreţi ca limba română să devină un catâr umil şi plin de bubele prezentului? Stilul sentenţios pe care acest coleg îl adoptă nu îi consolidează nici credibilitatea, nici dreptatea. Atât am avut de zis.

După ce profesorii s-au consultat, domnul Senin se catapultă la pupitru să le împărtăşeacă şi celorlaţi decizia unanimă.

SENIN: Domnule absolvent, doamnă absolventă, decizia noastră finală este de-a vă ruga pe amândoi să părăsiţi sala. Diplomele vă vor fi ridicate de colegii de grupă. Însă nu înainte să vă adresez câteva cuvinte. Domnule Prepondereanu, nu vă pot da dreptate decât pe jumătate. Şi-asta pentru că eu cred cu tărie în coexistenţa fenomenelor. De unde rezultă că nu putem discuta de asimilare fără conservare şi nici viceversa. Avem o limbă, ce facem cu ea? Trebuie să ne punem mai des această întrebare. În ce vă priveşte pe dumneavoastră, doamnă…

ÎNGUSTIA: Strâmtan!

SENIN: Doamnă Strâmtan, nu cred că s-ar irita nimeni dacă v-aş acuza de port ilegal de creier. Dar s-ar încadra în afara graniţelor academice, şi n-o voi face. Până la urmă, alocuţiunea dumneavoastră, obiectiv vorbind, are fix valoarea unei cepe degerate. Fiţi mai flexibilă, şi mai puţin încordată în gândire. Are să vă ajute mult lucrul acesta.

Părăsirea sălii de cei doi absolvenţi a coincis cu debutul ceremoniei de decernare a diplomelor. Liniştea s-a instaurat în rândul absolvenţilor, profesorii strigându-i în ordine crescătoare, în funcţie de mediile obţinute.

Advertisements

December 1, 2010

Catharsis

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 12:03 pm

Întotdeauna au exista oameni înzestraţi c-o doză de spirit inovator ieşită din tiparele perceptibilului. De-a lungul timpului, s-au proiectat aparate de zbor, vapoare, s-a inventat dinamita, au apărut dispozitive performante, ne bucurăm de internetul cel de toate zilele etc. Nu mulţi dintre cei care au adus o contribuţie semnificativă dezvoltării omenirii au fost şi romîni, deşi nu pot spune că n-au existat romîni ale căror cercetări şi descoperiri să se dovedească, ulterior, indispensabile – realitatea m-ar contrazice cu argumente solide. Însă, prins în mrejele unei revelaţii tîrzii, am realizat că mulţi romîni lucrează de-o bună bucată de vreme sub acoperire la un proiect ce se vrea revoluţionar. Poate că apar îmbrăcaţi în veşminte ponosite, cu chipuri obosite şi atitudini înmiasmate. Ceea ce vor să obţină, dobîndesc şi se infiltrează fără ca profanii să le dea prea mare importanţă, deşi le simt prezenţa mai mult ca orice altceva. Fugim de ei, ne dăm într-o parte, ne deplasăm către polul opus al autobuzului pe care-l împărţim cu aceştia. Dar asta este exact ceea ce-şi propun. Să nu cumva să fie priviţi cu ochi bănuitori.  Să-şi poată continua muncile asidue neperturbaţi. Voi încerca să explic cu maximă acurateţe, în exclusivitate, secretul pe care aceştia îl poartă în spate ca o anatemă a purificării şi ridicării rasei umane cu încă o treaptă pe scara evoluţiei. Nicio altă încercare de-a divulga acest proiect încifrat n-a avut sorţi de izbîndă, fie netrecînd de filtrul perceptiv limitat al intelectului, fie aruncînd subiecţii cu potenţial într-o gaură neagră a ignoranţei şi prejudecăţilor. Aceşti cercetători “undercover” şi-au propus următorul lucru: să aducă întregul proces de spălare la un nivel cît mai simplu şi accesibil tuturor, atît oamenilor cu o posibilitate financiară limitată, cît şi celor ce dispun de prea puţin timp pentru a trece printr-un întreg ansamblu de igienizare corporală. Spălarea cu “Odoi”. La îndemîna fiecăruia. Este atît de simplu, încît cei care o fac inconştient nu sesizează avantajele. Desigur, proiectul este în plină desfăşurare şi suferă de cîteva metehne minore. Cu toate acestea, se alege aleatoriu un subiect dintre cei implicaţi cu ardoare în program, se instruieşte astfel încît să conştientizeze implicaţiile uriaşe şi să nu utilizeze altceva în afară de “Odoi”, şi este plasat în mijlocul oamenilor. În pieţe, în autobuze, în hipermarketuri, spaţiul şi timpul nefiind relevante. În fiecare zi, chiar şi de trei ori pe zi, curăţirea trupului cu “Odoi” este lucru sfînt, şi orice abatere de la această disciplină va atrage după sine excluderea subiectului din paradigma tot mai extinsă a cercetătorilor romîni sub acoperire. După cum am mai susţinut anterior, proiectul este încă în fază incipientă, şi orice neplăcere provocată de micile neajunsuri, pe care sunt convins că le vor remedia cît de curînd posibil, trebuie îndurată de dragul ştiinţei. Cercetători din toată lumea, oameni simpli de pe stradă, acesta este adevărul care vă va tăia respiraţia: noii pionieri ai neamului romînesc, în număr cît mai mare, vor marşa din zorii zilei şi pînă la căderea soarelui întru găsirea unei alternative dezirabile pentru consumarea resurselor planetei mamă, în special a apei. Fie ca fructificarea acestui front încă neatins de naţionalităţile străine să aducă o bilă albă neamului nostru, cel absorbit din toate părţile de găurile negre ale democraţiei. Eliberaţi porumbeii “Dove” ai păcii. Folosiţi “Odoi”!

Puseu de indignare (1)

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 11:58 am

E mai uşor să taci mîlc decît să strigi în tine. Şi, de asemenea, e mai uşor să strigi în tine decît să te faci auzit pînă în cele mai abrupte piscuri. Nimic nu se aprinde mai grav ca un apus plin de regrete. Există atîţia oameni cu gîndurile bătute în cuie, ruginite de nefolosire, şi staţionare din neputinţa de-a suporta degetele îndreptate spre ei. Cele mai călduroase plăpumi sunt căile bătătorite, sub atingerea cărora lumea devine un firesc peremptoriu. Zăpada presată şi adusă la nivelul suprafeţelor netede trădează urmele unor rătăciri mai puţin subjugate. Singurele rătăciri dezirabile, cele care poartă coroana de spini a incertitudinii şi brăţara de aur a cutezanţei, alunecă în spaţiu, evită cu fler capcanele întinse peste întuneric şi croşetează în urma lor reţele de aer ca nişte rezerve de viaţă. Uşile care nu se deschid, nu există, şi uşile care nu există trebuie conturate. Niciun păstor nu-şi va călăuzi oile într-un sens favorabil lor. Supremaţia e-o eternă dispută între păstori şi lupi. Lupii obişnuiau să dea cărţile pe faţă. Astăzi societatea noastră nu mai cunoaşte păstori, ci doar lupi emancipaţi, rupţi de instinctul lor plin de sinceritate şi atent etalaţi în blănuri scumpe. Cu o oaie nu se face turmă, şi nici cu un lup, dreptate. Aşa gîndeau şi ei. Astfel le-a crescut numărul. Lupii bătucesc zăpada, o adulmecă şi răspîndesc în esenţa ei o sămînţă ce le poartă urletul. Lupul modern, o mixtură curioasă între lupii de modă veche, cei pursînge, şi păstorii înghiţiţi de timp: luptătorul.  Luptătorul este un rătăcitor înnascut. Face pe dracu-n patru… să-l facă-n cinci. Şi se luptă cu nevoile oilor de-a gîndi mai departe de blănurile lor, oprimîndu-le. Pierde unele lupte, însă războiul nu cunoaşte alt învingător. El deschide toate uşile, şi uşile cresc în carnea lui ca ciupercile după ploaie. Cîte oi încap pe-o uşă? Aceasta-i întrebarea la care se caută răspuns!

Blog at WordPress.com.