În vreme ce timpul…

April 5, 2015

7 motive pentru care oamenii bogați sunt psihopați

Filed under: Cercetare,Psihologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 11:04 am

de Morgan Quinn

Există o corelație îngrijorătoare între psihopatie (care este o tulburare de personalitate caracterizată de lipsa conștiinței) și cei ce reușesc să aibă succes și să fie bogați. De la negocierile asociate procesului de recrutare până la manipularea și controlarea colegilor, psihopații prosperă în mediul corporatist modern, adesea câștigând foarte mulți bani în timpul ascensiunii lor către faimă. De exemplu, totalitatea cazurilor de psihopatie în rândurile directorilor executivi (CEOs) este de patru ori mai mare decât în cadrul populației generale, susține ziaristul Jon Ronson în cartea sa „The Psychopath Test” (Testul psihopatului).

„În esență, atunci când îi convingi să vorbească, aceștia (psihopații) sunt diferiți de ființele umane”, a declarat Ronson pentru Forbes. „Acestora le lipsesc lucrurile care ne fac oameni: empatia, remușcarea, bunătatea caracterizată de tandrețe.”

Cercetătorii Paul Babiak și Robert Hare au descoperit, studiind psihopații, că mediul corporatist, străbătut de mize uriașe și profituri ridicate, atrage aceste personalități disfuncționale. Psihopații au adesea aceleași scopuri ca mulți alții: bani, putere, bunuri materiale și influență. Însă, așa cum Babiak și Hare susțin în cartea lor „Snakes in Suits” (Șerpi în costume), diferența dintre un corporatist obișnuit și un psihopat constă în faptul că acesta din urmă consideră că orice fel de mijloc, chiar și dăunător, crud sau ilegal, este justificat dacă îl ajută să-și atingă scopul.

Vezi modul în care bogăția îi face pe oameni lacomi >>>

7 caracteristici pe care psihopații și oamenii bogați le au în comun

Prin aceasta nu vrem să spunem că toți oamenii bogați și de succes sunt psihopați – până la urmă, rata de patru ori mai ridicată a psihopatiei în rândurile directorilor executivi a fost doar de 4%. Dar există o corelație între bogăție și comportamentul psihopatic. Iată câteva dintre cele mai obișnuite trăsături psihopatice întâlnite la oamenii bogați.

1. Lipsa empatiei

Psihopații nu pot empatiza – adică nu pot înțelege sentimentele și experiențele celorlalți și nu pot reacționa în mod corespunzător la acestea. O lipsă a empatiei a fost depistată și în cazul celor bogați și puternici într-un studiu realizat în anul 2008 de o serie de psihologi sociali de la Universitatea din Amsterdam și de la Universitatea Berkeley din California, ne arată The New York Times. În cadrul studiului, oameni care nu se cunoșteau au fost împărțiți în echipe de câte doi și au fost rugați să împărtășească momente dificile din viețile lor cu partenerii de studiu, precum moartea unei persoane dragi sau divorțul. Participanții care au fost mai puternici în termeni de bogăție și statut social au arătat mai puțină compasiune și atenție față de suferințele partenerilor lor mai puțin puternici.

Dacher Keltner, un profesor de psihologie de la Universitatea Berkeley implicat în studiu, a explicat faptul că oamenii tind să se concentreze pe conexiunile sociale cu persoanele care le oferă cele mai mari câștiguri. Pentru cei bogați, persoanele care dețin puține bunuri materiale și au o putere socială redusă contează cel mai puțin. Cei mai puțin norocoși, cu toate acestea, se bazează pe conexiuni sociale mai mult pentru sprijin, și astfel sunt mai înclinați să-i asculte pe ceilalți și să le atribuie experiențelor acestora o mai mare importanță. Acest tip de „distanță socială” îi poate determina pe oamenii de succes să arate mai puțină empatie față de persoanele cu un statut socioeconomic mai scăzut.

Citiți: „Lupul de pe Wall Street” și alte filme despre psihopați bogați

2. Egocentrismul

Daniel Kahneman, psiholog și laureat al Premiului Nobel pentru economie, a monitorizat realizările a 25 de consultanți financiari de-a lungul a opt ani și a descoperit că succesul acestora nu a fost decât o simplă iluzie, potrivit The Guardian. Consecvența activităților întreprinse de aceștia a fost inexistentă.

„Rezultatele au arătat precum ceva la care te-ai aștepta în cadrul unui concurs de aruncat zaruri, nu într-un joc al abilităților”, a declarat Kahneman. În pofida credințelor întreținute de consultanți cu privire la talentele lor superioare, studiul a arătat că norocul a avut cel mai mare impact asupra succeselor financiare ale acestora, și nu presupusele abilități. Atunci când Kahneman le-a indicat acest lucru, consultanții financiari nici nu au vrut să ia seama de realitate – pur și simplu nu au putut să creadă.

„Iluzia abilității… este adânc întipărită în cultura lor”, a declarat Kahneman.

3. Farmecul superficial

Superiorii ierarhici ajung sus ca urmare a faptului că judecata, viziunea și abilitățile lor manageriale sunt superioare în comparație cu ale celorlalți angajați din companie – sau ajung acolo prin manipularea celorlalți, cu ajutorul farmecului, înșelăciunii sau a unei senzații că totul li se cuvine?

Un studiu publicat de revista Psychology, Crime and Law (Psihologie, crimă și lege) a testat trăsăturile psihologice ale 39 de manageri seniori și directori executivi din cadrul unor companii britanice de top și a comparat aceste rezultate cu cele ale criminalilor condamnați. Directorii executivi au avut rezultate similare cu ale deținuților la nivelul anumitor indicatori de psihopatie. De fapt, managerii au înregistrat scoruri mai mari în ce privește unele caracteristici pe care companiile le prețuiesc și recompensează, inclusiv abilitatea de a flata și manipula oameni puternici, o puternică senzație că totul li se cuvine, disponibilitatea de a-i exploata pe ceilalți și lipsa conștiinței.

4. Lipsa de remușcări

Psihopații sunt de obicei foarte fermecători și carismatici, dar nu prea au remușcări atunci când acțiunile lor îi rănesc pe ceilalți. Un psihopat îi acuză adesea pe alții de lucrurile pe care le-a făcut sau de consecințele negative ale comportamentului său. Ronson a declarat pentru Forbes că, în societatea capitalistă a Americii, trăsăturile caracteristice psihopatiei și comportamentul crud și rece devin, în ciuda așteptărilor, pozitive. În cazul psihopaților cu scorurile cele mai ridicate a existat chiar o plăcere în manipularea oamenilor, acțiuni pentru care o persoana normală ar avea remușcări sau s-ar simți vinovată.

Ronson îl dă ca exemplu pe Al Dunlap, fostul director executiv al Sunbeam și autorul cărții „Mean Business” (Afacerea meschină). Dunlap a primit pseudonimul de „Drujbă” și un loc în clasamentul celor mai răi 10 șefi întocmit de revista TIME pe merit, ca urmare a concedierilor brutale și a restructurărilor agresive pentru maximizarea profiturilor corporațiilor. Totuși, cu cât tacticile sale au fost mai lipsite de milă, cu atât companiile conduse de acesta au fost mai bine cotate la bursă.

5. Egoismul

Pare la mintea cocoșului că oamenii bogați își permit să fie mai generoși și că ar fi, prin urmare, mai înclinați să ajute financiar decât cei care sunt mai puțin norocoși, dar un studiu recent arată că, în realitate, lucrurile stau exact pe dos. Un experiment realizat de Paul Piff, alături de o echipă de cercetare din cadrul Universității Berkeley, a sugerat că săracii, și nu bogații, sunt mai înclinați de a-i ajuta pe alții, potrivit The Economist. Echipa a observat că participanții la studiu erau cu atât mai generoși cu cât statutul lor social era mai scăzut. Cei care s-au declarat la baza scării ierarhice au donat cu 44% mai mult decât participanții care s-au declarat în vârful acesteia.

Experimentele ulterioare au arătat că persoanele aparținând clasei de jos au resimțit o responsabilitate mai mare de a dona o parte din salariile lor în scopuri caritabile, considerând că un procent mediu de 5,6% din venit este o sumă rezonabilă ca donație, în comparație cu procentul de 2,1% din partea clasei de sus. Testul final a dezvăluit, de asemenea, că participanții din clasa de jos au arătat în mod constant o compasiune spontană, în timp ce participanții din clasa de sus nu au arătat compasiune decât atunci când li s-a cerut acest lucru. Dr. Piff a conchis că generozitatea sporită a participanților din clasa de jos ar putea fi esențială pentru supraviețuirea acestora în vremuri grele.

Articol pe aceeași temă: Oamenii bogați au o obligație socială de a-i ajuta pe oamenii săraci?

6. Comportamentul imoral

Potrivit unui set de studii realizate de Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii, oamenii din clasa de sus sunt mai înclinați să se dedea comportamentelor imorale decât oamenii din clasa de jos. Datele aferente studiului au sugerat că aceste comportamente imorale au la bază o atitudine mai favorabilă față de lăcomie. Studiile au arătat că participanții din clasa de sus au fost mai înclinați decât participanții mai săraci să:

• încalce legea la volan
• ia decizii imorale
• își însușească bunuri de valoare aparținând altora
• mintă în timpul unei negocieri
• trișeze pentru a-și spori șansele de câștig
• promoveze un comportament imoral la serviciu

7. Predispoziția la plictiseală

Psihopaților le place să trăiască periculos. Traiul pe muchie de cuțit le procură acea senzație de pericol și exaltare la care tânjesc, potrivit Psychology Today. Mulți psihopați comit crime sau îi rănesc pe alții din pură plăcere. Niciun aspect teluric, plictisitor sau repetitiv nu-i provoacă și își vor pierde numaidecât interesul.

Ronson a declarat pentru Forbes că „în esență, psihopații care au înregistrat scoruri ridicate pot fi șefi excelenți, însă numai pe o perioadă scurtă”. „Aceștia vor întotdeauna să câștige repede mulți bani și să treacă la altceva.” Să fie vorba de acel CEO fermecător și de succes care schimbă companiile o dată la câțiva ani? Ar putea fi un lup în blană de oaie.

Traducere: I.m.Popa

Sursă: http://www.gobankingrates.com/personal-finance/7-reasons-rich-people-psychopaths/

Advertisements

March 4, 2015

Roboții tip Terminator și riscurile asociate Inteligenței Artificiale

Filed under: Cercetare,Psihologie,Psychology,Tehnologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 5:16 pm

Articol de Meia Chita-Tegmark (doctorand în cadrul Universității din Boston, co-fondator al Institutului „Future of Life” – Viitorul vieții)

Mulți cercetători în domeniul informaticii, antreprenori și oameni de știință și-au exprimat recent neliniștile cu privire la riscurile pe care le comportă dezvoltarea Inteligenței Artificiale, fapt care ne determină să ne întrebăm: de ce anume ne este teamă? Cum arată acest lucru îngrijorător? Un număr copleșitor de încercări explicative privitoare la aceste riscuri, vehiculate în mass-media, au fost însoțite de fotografii ilustrând roboți tip Terminator. Dar cu toate că reprezentarea vizuală prevalentă a riscurilor asociate Inteligenței Artificiale a luat forma robotului Terminator, aceasta este, de fapt, departe de cele mai probabile scenarii care indică înspre modul în care Inteligența Artificială se va manifesta în întreaga lume. Așadar, pe măsură ce începem să ne confruntăm temerile, ne dăm seama că înfățișarea a ceea ce ni s-a spus să privim cu frică este complet falsă. Eu mă tem însă că, la fel ca orice reprezentare ce relevă unele lucruri și ascunde altele, ceea ce robotul terminator (*sau, mai degrabă, ideea de robot terminator) relevă este pur și simplu ceva ce are legătură cu mintea noastră și cu prejudecățile acesteia, ascunzând în același timp pericolele reale cu care ne confruntăm.

Robotul terminator a devenit o reprezentare extrem de seducătoare, și acest lucru este cauzat, în opinia mea, de faptul că mințile noastre și temerile pe care le inventează sunt întrupate. Am evoluat în așa fel încât să ne fie frică de atomii în mișcare: de tigrii care ne-ar putea ataca, de tornadele care ne-ar putea dărâma casele, de valurile care ne-ar putea îneca, de dușmanii care ne-ar putea face rău. La fel, roboții criminali din viitor reprezintă un rezultat secundar pe care evoluția culturală l-a plantat în sursele adânc înrădăcinate ale temerilor noastre și față de care am evoluat pentru a reacționa.

Mai multe studii arată că modul în care percepem lumea și maniera în care acționăm sau reacționăm în cadrul acesteia se bazează pe reprezentări personificate. În cartea „Metaphors We Live By ”, autorii Lakoff și Johnson discută despre modul în care ne reprezentăm chiar și cele mai abstracte concepte în relație cu propriile noastre corpuri. De exemplu, ne imaginăm fericirea ca fiind ceva înălțător și tristețea ca fiind ceva care ne trage în jos atunci când ne referim la evenimente care „ne înalță” și la zile în care ne simțim „la pământ”. Aceste metafore pe care le utilizăm pentru a ne reprezenta abstracțiunile în moduri personificate sunt atât de adânc întipărite în limba noastră încât nici măcar nu ne mai gândim că sunt simple figuri de stil. La fel, reacțiile noastre sunt foarte influențate de reprezentările personificate. Mai multe studii au descoperit faptul că, atunci când oamenilor li se arată desene care ilustrează perechi de ochi, aceștia trișează mai puțin și adoptă comportamente mai prosociale decât atunci când nu li se arată astfel de desene. În cele din urmă, modul în care ne comportăm în lume și modul în care percepem acțiunile noastre ca fiind etice sau nu depind de personificare. Variații ale bine-cunoscutei probleme a vagonetului (în care o persoană este întrebată dacă este corect din punct de vedere moral să sacrifice viața unei singure persoane pentru a salva viețile altor cinci prin utilizarea celei dintâi persoane ca obiect menit a opri vagonetul) au arătat că oamenii sunt mai dispuși să susțină că este un lucru etic atunci când e vorba de a trage de-o manetă care ar face ca persoana să cadă în fața vagonetului în comparație cu situația în care cineva ar trebui să împingă efectiv acea persoană în fața vagonetului.

Toate acestea sugerează că motivul pentru care ideea roboților criminali are succes constă în faptul că suntem condiționați să ne fie frică de atomi în mișcare, nu de fragmente de informații în mișcare. Este ca și cum am fi nevoiți să le conferim temerilor noastre un referent fizic, o ancoră personificată, altfel n-am mai avea de ce să ne temem. Dar care este prețul pe care trebui să-l plătim pentru senzațiile de frică alimentate cu necesitate prin intermediul reprezentărilor personificate? Cred că prețul îl constituie ignoranța față de pericolele reale.

Este foarte probabil ca riscurile asociate Inteligenței Artificiale să nu se manifeste sub forma unei armate de roboți care va cuceri lumea, ci într-o manieră mult mai subtilă, prin faptul că Inteligența Artificială ne va lăsa fără locuri de muncă, va controla piețele financiare, uzinele electrice, dronele înarmate, mass-media… Evoluția nu ne-a pregătit pentru confruntarea cu astfel de entități imateriale, care nu se vor manifesta ca niște schelete din oțel cu ochii roșii, ci sub formă de configurații amenințătoare de zero și unu.

În pofida lipsei noastre de receptivitate biologică în fața unor astfel de pericole, am creat societăți care sunt din ce în ce mai dependente de aceste subtile fragmente de informații. Nu mai trăim doar într-o lume guvernată de atomi în mișcare, ci trăim într-o lume guvernată și de fragmente de informații în mișcare. Am ajuns să existăm nu numai prin prisma trupurilor noastre însuflețite, ci și prin intermediul paginilor noastre de Facebook, conturilor noastre de Twitter, căutărilor noastre pe Internet, adreselor noastre de e-mail etc. Nu mai deținem doar monede de aur sau bancnote, ci și numere: numere aferente cardurilor de credit, numere de pașaport, numere de telefon. Noua noastră lume digitală este foarte diferită de cea care ne găzduiește trupurile (**lumea fizică) și dăm dovadă de naivitate atunci când ne gândim că ceea ce stârnește frică în această lume va avea aceleași caracteristici precum ceea ce stârnește frică în lumea fizică. Și doar pentru că mail-urile și căutările noastre pe Internet sunt stocate și citite de alții și acest lucru nu ni se pare la fel de înfricoșător ca o pereche de ochi care ne scrutează tot timpul din umbră, nu înseamnă că nu este așa. Doar pentru că preluarea conducerii, realizată în mod tacit și în taină, de către Inteligența Artificială nu ne provoacă o agitație la fel de mare ca armatele zgomotoase de terminatori, nu înseamnă că nu este la fel de sau chiar mai periculoasă.

Așadar, chiar dacă nu simțim frica, trebuie să o înțelegem. Trebuie să fim foarte conștienți nu de roboții tip Terminator în sine, ci de ceea ce ei ascund și denaturează.

* – completare realizată de traducător
**- completare realizată de traducător

Traducere și adaptare: I.m.Popa

Sursă: http://www.huffingtonpost.com/meia-chitategmark/terminator-robots-and-ai-risk_b_6788918.html?utm_hp_ref=technology&ir=Technology

January 24, 2015

Aspectele psihologice ale venitului garantat

de ERICH FROMM

Această lucrare se concentrează exclusiv asupra aspectelor psihologice ale venitului garantat, asupra importanței sale, asupra riscurilor pe care le comportă și asupra problemelor de ordin uman pe care le aduce la suprafață.

Cel mai important motiv pentru acceptarea conceptului de venit garantat rezidă în faptul că acesta ar putea extinde în mod radical libertatea individului.1 Istoria omenirii ne arată că, până în prezent, libertatea de acțiune a oamenilor a fost limitată de doi factori: exercitarea forței de către conducători (în fond, capacitatea acestora de a-i omorî pe disidenți) și, mai important, amenințarea cu foametea lansată la adresa tuturor celor care nu doreau să accepte condițiile aferente muncii și existenței sociale care li se impuneau.

Toți cei ce nu doreau să accepte aceste condiții, chiar dacă nu era exercitată nicio altă putere asupra lor, se confruntau cu amenințarea foametei. Principiul prevalent de-a lungul celei mai mari părți a istoriei omenirii din trecut și prezent (atât în capitalism, cât și în Uniunea Sovietică) este: „Cel ce nu muncește nu mănâncă.” Această amenințare nu numai că i-a constrâns pe oameni să acționeze în concordanță cu ceea ce li s-a cerut, dar i-a determinat și să gândească și să simtă într-o manieră care nu le-ar fi permis nici măcar să fie tentați de a acționa diferit.

Faptul că istoria este bazată pe principiul amenințării cu foametea își are de fapt originea în faptul că, exceptând unele societăți primitive, oamenii au trăit în condiții de insuficiență, de lipsuri, atât din punct de vedere economic, cât și psihologic. Nu au existat niciodată suficiente bunuri materiale pentru a satisface nevoile tuturor oamenilor, de regulă un mic grup de „directori” au ținut pentru ei tot ce au dorit, iar celor mulți care nu au putut sta la masa bogaților li s-a spus că așa a dat Domnul sau că aceea a fost ordinea naturală a lucrurilor. Dar trebuie să reținem că factorul principal în această chestiune nu l-a reprezentat lăcomia „directorilor”, ci nivelul scăzut al productivității materiale.

Un venit garantat, ce devine posibil în era abundenței economice, ar putea pentru prima dată în istorie să-l elibereze pe om de sub povara amenințării cu foametea, și astfel să-l ajute să devină cu adevărat liber și să fie la adăpost de orice amenințare economică. Nimeni nu ar avea de ce să accepte anumite condiții de muncă din temă de înfometare – un bărbat sau o femeie talentat(ă) sau ambițio(a)s(ă) ar putea deprinde noi abilități în vederea pregătirii pentru un alt tip de ocupație. O femeie și-ar putea părăsi soțul, un adolescent, familia. Oamenii ar învăța să nu se mai teamă dacă aceștia nu ar avea niciun motiv să le fie frică de înfometare. (Acest lucru ar fi valabil, desigur, doar dacă n-ar exista nici amenințări politice în calea libertății de gândire, de exprimare și de acțiune.)

Venitul garantat n-ar pune doar bazele libertății ca realitate, și nu doar ca slogan, ci ar materializa și principiul adânc înrădăcinat în tradiția religioasă și umanistă a Occidentului: dreptul necondiționat la viață al tuturor oamenilor. Acest drept de a trăi, de a mânca, de a avea o locuință și acces la servicii medicale și la educație etc. reprezintă un drept uman fundamental care nu poate fi îngrădit de nicio condiție, nici măcar de una care ar fi „utilă” din punct de vedere social.

Trecerea de la o psihologie a insuficienței la o psihologie a abundenței este una dintre cele mai importante etape în dezvoltarea umană. O psihologie a insuficienței creează anxietate, invidie, egoism (ce pot fi văzute cu preponderență în culturile rurale din întreaga lume). O psihologie a abundenței generează inițiative, poftă de viață și solidaritate. Adevărul este că cei mai mulți oameni sunt încă adaptați din punct de vedere psihologic la realitățile economice ale insuficienței, în condițiile în care lumea industrială este în plin proces de a intra într-o nouă eră a abundenței economice. Dar din cauza acestui decalaj psihologic, mulți oameni nici măcar nu pot înțelege noile idei aferente conceptului de venit garantat, deoarece ideile tradiționale sunt, de obicei, determinate de sentimentele care și-au avut originea în formele anterioare ale existenței sociale.

Un alt efect al venitului garantat, dublat de reducerea drastică a orelor de lucru pentru toți oamenii, ar consta în faptul că problemele spirituale și religioase legate de existența umană ar deveni reale și imperative. Până în prezent oamenii au fost prea ocupați cu munca (sau prea obosiți după muncă) pentru a fi preocupați cu adevărat de problemele ce se regăsesc în următoarele întrebări: „Care este sensul vieții”, „În ce cred?”, „Care sunt valorile mele?”, „Cine sunt?” etc. Dacă oamenii nu vor mai fi ocupați doar cu munca, aceștia vor fi liberi să studieze în mod temeinic astfel de probleme sau vor ajunge aproape de pragul nebuniei din cauza plictiselii acute sau cronice.

Din toate acestea reiese că abundența economică, eliberarea de teama înfometării, ar marca tranziția de la o societate preumană la una cu adevărat umană.

Pentru o perspectivă echilibrată, este necesar să aducem în discuție unele obiecții împotriva, sau întrebări asupra, conceptului de venit garantat. Cea mai evidentă întrebare este dacă un venit garantat nu ar reduce, de fapt, motivația de a munci.

Pe lângă faptul că există deja un sector al populației în continuă creștere pentru care nu există posibilitatea de a munci, și deci chestiunea legată de motivația acestor oameni este irelevantă, această obiecție este, până la urmă, una destul de serioasă. Cred, cu toate acestea, că poate fi demonstrat faptul că motivația materială nu este nici pe departe singura motivație pentru muncă și efort. În primul rând, oamenii sunt motivați și de alte aspecte, precum mândria, recunoașterea socială, plăcerea pe care ne-o procură munca în sine etc. Există suficiente exemple în acest sens. Cel mai la îndemână exemplu ar fi munca oamenilor de știință, a artiștilor etc., ale căror realizări excepționale nu au fost rezultatul motivației de a câștiga bani, ci au reprezentat un complex de factori: în primul și în primul rând, interesul pentru munca pe care au prestat-o; de asemenea, mândria de a fi realizat ceva sau dorința de a avea o reputație. Deși aceste exemple ar părea evidente, nu sunt întru totul convingătoare, deoarece se poate spune că acești oameni de excepție ar fi putut depune eforturi supraomenești tocmai pentru recompensele generoase pe care le primeau, și astfel nu sunt un exemplu sau un model pentru acțiunile persoanei obișnuite. Această obiecție nu pare validă, totuși, dacă luăm în considerare motivațiile din spatele activităților întreprinse de persoane care nu împărtășesc calitățile extraordinare ale persoanelor creative. Și cât de mari sunt eforturile depuse în toate sporturile și în multe tipuri de hobby-uri în care nu există nici un fel de motivație materială! În ce măsură interesul arătat față de procesul de muncă poate fi o motivație de a munci a fost clar demonstrat pentru prima dată de către profesorul Mayo în bine cunoscutul său studiu de la Hawthrone Works, în cadrul companiei Western Electric din Chicago.2 Faptul că muncitoarele necalificate au fost atrase în experimentul care viza productivitatea muncii, în cadrul căruia acestea erau subiecții, faptul că s-au arătat interesate și au participat în mod activ la experiment, a rezultat într-un nivel crescut al productivității, și chiar într-o îmbunătățire a sănătății lor psihice.

Chestiunea devine și mai clară atunci când luăm în considerare formele societăților din trecut. Eficiența și incoruptibilitatea serviciului civil prusac tradițional au fost renumite, chiar dacă recompensele pecuniare au fost foarte scăzute; în acest caz, concepte precum onoarea, loialitatea, datoria au reprezentat motivațiile decisive pentru munca eficientă. Mai există și un alt factor atunci când ne gândim la societățile preindustriale (precum societatea europeană medievală sau societățile semi-feudale din America Latină de la începutul acestui secol). În cadrul acestor societăți, tâmplarul, spre exemplu, voia să câștige suficient de mult încât să-și susțină standardul de viață tradițional și ar fi refuzat să muncească mai mult pentru a câștiga mai mult decât avea nevoie.

În al doilea rând, este un lucru bine cunoscut faptul că omul, prin natura sa, nu este leneș, ci, dimpotrivă, are de suferit de pe urma inactivității. Oamenii ar putea prefera să nu muncească timp de o lună sau două, dar marea majoritate ar implora să muncească, chiar dacă n-ar fi plătiți pentru munca lor. Domeniile care vizează dezvoltarea copilului și bolile mintale ne oferă foarte multe informații în acest sens; avem nevoie de o investigație sistematică în care datele disponibile să fie organizate și analizate din punctul de vedere al perspectivei „lenea ca boală”, iar datele suplimentare să fie colectate prin intermediul unor investigații noi și pertinente.

Cu toate acestea, dacă banii nu vor fi motivația primordială, atunci munca în aspectele sale tehnice sau sociale ar trebui să fie suficient de atrăgătoare și interesantă încât să cântărească mai mult decât neplăcerile cauzate de inactivitate. Omul contemporan și alienat este profund plictisit (de obicei la nivel inconștient) și, prin urmare, tânjește mai degrabă după lenevie decât după activitate. Această dorință în sine reprezintă, totuși, un simptom al „patologiei normalității” din vremurile noastre. O eventuală întrebuințare greșită a venitului garantat ar dispărea după un scurt interval de timp, la fel cum oamenii nu ar mai mânca foarte multe dulciuri după câteva săptămâni de excese, presupunându-se că nu vor fi nevoiți să plătească pentru acestea.

O altă obiecție ar putea fi formulată astfel: Oare dispariția fricii de înfometare l-ar ajuta pe om să fie mult mai liber, în condițiile în care cei ce duc un trai decent sunt probabil la fel de înspăimântați de gândul de a-și pierde un loc de muncă ce le oferă, să zicem, 15.000 USD pe an, precum sunt cei ce ar putea face foamea în cazul în care și-ar pierde locurile de muncă? Dacă această obiecție ar fi validă, înseamnă că venitul garantat ar spori libertatea unei mari majorități, dar și nu libertatea clasei mijlocii și a clasei de sus.

Pentru o înțelegere cuprinzătoare a acestei obiecții, trebuie să luăm în considerare spiritul societății industriale contemporane. Omul s-a transformat într-un homo consumens. Acesta este lacom, pasiv și încearcă să compenseze pentru goliciunea sa interioară printr-un consum neîntrerupt și în continuă creștere (există multe exemple clinice referitoare la acest mecanism în cazurile exceselor alimentare, de cumpărături și de alcool ca reacții la depresie și anxietate) – acesta consumă țigări, băuturi alcoolice, sex, filme, călătorii, precum și educație, cărți, prelegeri și artă. Acesta pare că este activ, „entuziasmat”, și totuși la un nivel profund este anxios, singur, deprimat și plictisit (plictiseala poate fi definită ca fiind un tip de depresie cronică ce poate fi compensată cu succes prin consum). Industrialismul secolului 20 a creat acest nou tip psihologic, homo consumens, în special din rațiuni economice, adică pentru încurajarea consumului de masă, care este stimulat și manipulat de publicitate. Dar odată creat, acest tip de caracter influențează, de asemenea, economia și face din principiul „satisfacției în continuă creștere” un lucru ce pare rațional și realist.3

Omul contemporan prezintă o insațietate nelimitată și canalizată către un consum din ce în ce mai mare. De-aici rezultă o serie de consecințe: dacă nu există nicio limită a lăcomiei consumiste, și din moment ce în viitorul apropiat nicio economie nu poate produce suficient de mult astfel încât toată lumea să consume într-o manieră nestăvilită, niciodată n-o să se poată înfăptui o adevărată „abundență” (din punct de vedere psihologic), atâta vreme cât structura de caracter a lui homo consumens rămâne dominantă. Pentru persoana lacomă există întotdeauna insuficiențe, din moment ce niciodată nu are destul, indiferent de cât de mult are. Mai mult decât atât, aceasta întreține un sentiment de invidie și un spirit de competiție față de toți ceilalți, fiind astfel esențialmente izolată și temătoare. Această persoană nu se poate bucura de artă și de alte stimulente culturale, de vreme ce rămâne, în esență, lacomă. Acest lucru înseamnă că persoanele care ar rămâne la nivelul venitului garantat s-ar simți frustrate și inutile, iar cei care ar câștiga mai mult s-ar simți prizonierii circumstanțelor, deoarece ar fi temători și ar pierde posibilitatea consumului maximizat. De aceea cred că venitul garantat, implementat fără o schimbare în ceea ce privește principiul consumului maxim, ar contribui la rezolvarea anumitor probleme (economice și sociale), dar nu ar avea efectul radical pe care ar trebui să-l aibă.

Ce trebuie făcut, în cazul acesta, pentru a implementa venitul garantat? La nivel general, trebuie să schimbăm sistemul, de la unul de consum maxim la unul de consum optim. Acest lucru ar implica:
O schimbare substanțială în industrie, care să facă posibilă trecerea de la producția de bunuri pentru consumul individual la producția de bunuri destinate uzului public: școli, teatre, librării, parcuri, spitale, mijloace de transport în comun, locuințe pentru populație; cu alte cuvinte, focalizarea asupra producției unor astfel de lucruri ce reprezintă elementul esențial pentru dezvoltarea productivității și activității interioare a individului. Se poate demonstra că rapacitatea lui homo consumens are de-a face în special cu consumul individual de bunuri pe care acesta le „ingerează” (încorporează, asimilează), în timp ce folosirea serviciilor publice, care îi permite individului să se bucure de viață, nu generează lăcomie și rapacitate. O astfel de trecere de la un consum maxim la un consum optim ar necesita schimbări drastice la nivelul tiparelor de producție și, de asemenea, o reducere drastică a tehnicilor de stimulare a apetitului și de spălare a creierului utilizate în publicitate etc.4 Aceasta ar trebui îmbinată, de asemenea, cu o schimbare radicală a culturii: o renaștere a valorilor umanistice ale vieții, productivității, individualismului etc., spre deosebire de materialismul „omului instituționalizat” și al „furnicarelor” manipulate.

Aceste considerații conduc la alte probleme ce trebuie studiate: există criterii valide pentru a distinge între nevoi raționale și iraționale, între nevoi bune și rele sau orice nevoie resimțită în mod subiectiv are aceeași valoare? (Nevoile bune sunt definite aici ca nevoile ce contribuie la elevarea însuflețirii, conștiinței, productivității și sensibilității umane; nevoile rele, acelea care slăbesc sau paralizează aceste potențialități umane.) Trebuie amintit faptul că în cazul dependenței de droguri, excesului alimentar și alcoolismului, toți operăm astfel de distincții. Studiul acestor probleme ar conduce la următoarele considerații practice: care sunt nevoile legitime minime ale unui individ? (De exemplu: o cameră de persoană, un anumit număr de articole vestimentare, un anumit aport caloric, un anumit număr de bunuri de valoare culturală, precum un radio, cărți etc.) Într-o societate relativ abundentă, precum cea a Statelor Unite ale Americii din prezent, ar trebui să fie simplu de dedus care ar fi costurile asociate unui nivel minim de subzistență și, de asemenea, care ar trebui să fie limitele unui consum maxim. Taxarea progresivă a consumului care depășește un anumit prag ar putea fi luată în considerare. Mi se pare important faptul de a evita condițiile de trai mizere. Toate acestea ar presupune îmbinarea principiilor aferente unui venit garantat cu trecerea societății noastre de la un consum individual maxim la unul optim și o schimbare drastică de la producția destinată nevoilor individuale la producția destinată nevoilor publice.

Cred că este important să adăugăm la ideea de venit garantat o altă idee care trebuie studiată: conceptul de consum gratuit valabil pentru anumite bunuri. Un exemplu l-ar putea constitui pâinea, laptele și legumele. Să presupunem, pentru moment, că toți oamenii ar putea intra într-o brutărie și ar putea lua oricâte pâini și-ar dori (statul ar plăti brutăria pentru toate pâinile produse). După cum am spus deja, cei lacomi vor lua inițial mai multe pâini decât ar avea nevoie, dar la scurt timp după aceasta consumul din lăcomie ar scădea, iar oamenii ar lua doar cât ar avea nevoie. Un astfel de consum gratuit ar crea, din punctul meu de vedere, o nouă dimensiune în ce privește viața umană (aceasta dacă nu privim chestiunea ca pe o repetiție la un alt nivel a tiparelor de consum din anumite societăți primitive). Oamenii vor fi eliberați de principiul „cine nu muncește nu mănâncă”. Chiar și începutul acestui consum gratuit ar putea constitui o experiență complet nouă a libertății. Este evident chiar și pentru cine nu este economist că furnizarea pâinii gratuite către toți oamenii ar putea fi foarte simplu asigurată de stat, care ar acoperi aceste cheltuieli printr-o taxă corespunzătoare. Cu toate acestea, putem merge chiar mai departe. Presupunând că nu doar toate nevoile alimentare de bază ar fi satisfăcute pe gratis – pâine, lapte, legume, fructe – ci și nevoile minime de a avea îmbrăcăminte (printr-un anumit sistem, toată lumea ar putea obține, fără plată, spre exemplu, un costum, trei cămăși, șase perechi de ciorapi ș.a.m.d. pe an); iar transportul ar fi gratuit, necesitând, desigur, sisteme foarte îmbunătățite de transport public, în timp ce autovehiculele private ar deveni mai scumpe. În cele din urmă, ne-am putea imagina că asigurarea de locuințe ar putea fi rezolvată în același mod, prin proiecte majore de locuințe cu săli de dormit pentru tineri, cu camere mai mici pentru bătrâni sau cupluri căsătorite, pentru a fi utilizate fără plată de oricine ar dori. Acest lucru mă conduce la sugestia potrivit căreia o altă modalitate de a rezolva problema venitului garantat ar consta în asigurarea consumului minim gratuit pentru toate bunurile de bază mai degrabă decât oferirea de bani. Producerea acestor bunuri de bază, coroborată cu servicii publice extrem de îmbunătățite, ar susține producția, la fel cum ar face-o distribuția venitului garantat sub formă de bani.

Se poate obiecta că această metodă este mai radicală, și astfel mai puțin acceptabilă decât cea propusă de alți autori. Se poate să fie adevărat, dar să nu uităm că, pe de-o parte, această metodă a serviciilor minime gratuite ar putea, la nivel teoretic, să fie implementată în sistemul actual, în timp ce, pe de altă parte, ideea unui venit garantat va fi inacceptabilă pentru mulți, nu pentru că n-ar fi fezabilă, ci din cauza rezistențelor psihologice împotriva abolirii principiului „Cine nu muncește nu mănâncă”.

Trebuie studiată o altă problemă de ordin filosofic, politic și psihologic, aceea a libertății. Conceptul occidental de libertate s-a bazat în mare parte pe libertatea de a deține o proprietate și de a o exploata, atâta vreme cât alte interese legitime nu erau amenințate. Acest principiu a fost, de fapt, fisurat în multe moduri în societățile industriale occidentale prin taxare, care este o formă de expropriere, și prin intervenția statului în agricultură, comerț și industrie. În același timp, proprietatea privată în termeni de producție începe să devină din ce în ce mai mult înlocuită de proprietatea semi-publică a corporațiilor-gigant. Deși conceptul de venit garantat ar presupune unele reglementări suplimentare din partea statului, trebuie să amintim că, în prezent, conceptul de libertate pentru individul obișnuit nu rezidă atât în libertatea de a deține și exploata proprietatea (capitalul), ci în libertatea de a consuma orice dorește. Mulți oameni din ziua de astăzi ar considera o lezare a libertății lor faptul de a se îngrădi consumul nelimitat, deși doar membrii clasei dominante sunt cu adevărat liberi să aleagă absolut orice doresc. Concurența dintre diferitele mărci producătoare de bunuri identice și alte varietăți de bunuri distincte creează iluzia libertății personale, pe când, în realitatea imediată, individul dorește ceea ce este condiționat să dorească.5 O nouă abordare a problemei libertății este necesară, și doar prin transformarea lui homo consumens într-o persoană productivă și activă vor cunoaște oamenii o libertate în adevăratul sens al cuvântului, și nu doar în posibilitățile nelimitate de a alege dintre produse.

Principiul venitului garantat va cunoaște un efect deplin doar dacă va fi completat de: (1) schimbarea obiceiurilor de consum, transformarea lui homo consumens într-un om productiv și activ (pe modelul lui Spinoza); (2) crearea unei noi atitudini spirituale, aceea a umanismului (în forme religioase și non-religioase); și (3) o renaștere a metodelor cu adevărat democratice (de exemplu, o nouă cameră „inferioară” sau a deputaților prin integrarea și însumarea deciziilor luate de sute și mii de grupuri în cadrul ședințelor, participarea activă a tuturor membrilor din orice tip de întreprindere, în management etc.)6. Riscul ca un stat ce are grijă de toți oamenii să devină o zeiță supremă cu trăsături dictatoriale poate fi preîntâmpinat doar printr-o sporire drastică și simultană a procedurilor democratice în toate sferele activităților sociale. (Adevărul este că și în prezent statul este extrem de puternic, fără să ofere astfel de beneficii.)

Pe scurt, în ceea ce privește venitul garantat, trebuie realizate proiecte de cercetare și în alte domenii în afară de cel economic, precum: psihologie, filosofie, religie și educație. Marele pas către un venit garantat va fi încununat de succes, în opinia mea, doar dacă va fi susținut de schimbări în alte sfere de activitate. Nu trebuie să omitem faptul că venitul garantat poate să aibă efectul scontat doar dacă încetăm a mai aloca un procent de 10% din totalul nostru de resurse înarmării periculoase și inutile din punct de vedere economic, dacă oprim răspândirea violenței absurde prin sprijinul sistematic acordat țărilor subdezvoltate și dacă putem găsi metode de a opri explozia demografică. Fără astfel de schimbări, niciun plan pentru viitor nu va avea sorți de izbândă, deoarece nu va mai fi niciun viitor.

Note de subsol
1. Op. cit. discuția pe care am avut-o în legătură cu „garanția universală a subzistenței” din Societatea sănătoasă (New York: Holt, Rinehart și Winston, 1955), p. 355 et seq.
2. Op. cit. Elton Mayo, „Problemele umane ale unei civilizații industriale”, a doua ediție (New York: The Macmillan Co., 1946).
3. Problema este cu atât mai complicată cu cât traiul a cel puțin 20% din populația americană este caracterizat de lipsuri, la fel ca în unele părți ale Europei, în special în țările socialiste, care încă nu au atins un standard de viață satisfăcător, și cu cât majoritatea oamenilor care trăiesc în America Latină, Asia și Africa trăiesc puțin peste nivelul de înfometare. Orice argument care vizează un consum redus se lovește de argumentul că în cele mai multe colțuri ale lumii este necesar un consum mai mare. Perfect adevărat, dar există riscul ca până și în țările sărace din prezent consumul maxim să le ghideze toate eforturile, să le formeze spiritul, și să fie susținut chiar și atunci când nivelul optim (nu maxim) de consum va fi atins.
4. Nevoia de a restricționa publicitatea și, mai mult, de a schimba producția în sensul unei producții mai mari de servicii publice nu reprezintă ceva realizabil fără o intervenție susținută a statului.
5. Și în cazul acesta birocratizarea totalitară a țărilor din blocul Sovietic a stricat reputația oricărei reglementări a consumului.
6. Op. cit. Fromm, Societatea sănătoasă, loc. cit.

Traducere: I.m.Popa

Surse:

http://www.thebigpush.net/uploads/2/2/6/8/22682672/1966_the_psychological_aspects_of_the_guaranteed_income_property_of_erich_fromm_document_center.pdf

http://portland.indymedia.org/en/2006/04/337865.shtml

January 24, 2014

Internetul ne face mai inteligenți? Puțin probabil!

superficialii-265x350Prin cartea „Superficialii – Efectele Internetului asupra creierului uman”, scrisă de Nicholas Carr și publicată în 2012 la editura Publica, în traducerea lui Dan Crăciun, autorul își propune să explice un fenomen care, în ultimul deceniu, a început să-i îngrijoreze atât pe specialiștii în comunicare și pe jurnaliști, cât și pe psihologi, neurologi ș.a.m.d. Pornind de la un eseu pe care l-a publicat în anul 2008, „Is Google Making Us Stupid?”, Nicholas Carr dezvoltă în această carte o idee de actualitate și de mare anvergură, ce reclamă explicații concrete și studii amănunțite: efectele Internetului asupra felului în care gândim, citim, scriem, ne raportăm unii la alții, la realitatea imediată etc. Autorul, deși este conștient de avantajele oferite de Internet, păstrează o distanță critică față de perspectivele optimiste care situează computerul și Internetul în centrul dezvoltării noastre cognitive și educaționale. Recunoscând meritele Internetului, acesta declară într-o notă plină de optimism: „N-aș putea să-ncep a socoti câte ore sau galoane de benzină mi-a economisit netul. Fac cea mai mare parte din operațiunile bancare și o mulțime de cumpărături online.” (Carr, 2012, 24) Pe scurt, netul i-a economisit timp și bani. Totuși, pe măsură ce autorul procedează la analiza celeilalte fețe a Internetului, citând mai multe studii de referință în domenii precum psihologie, neuropsihologie, neurobiologie, neurologie, acesta aduce la lumină ideea centrală a cărții sale, cea potrivit căreia Internetul promovează și chiar încurajează „lecturile rapide”, „gândirea grăbită” și „învățarea superficială”. „Fie că sunt online sau nu”, spune autorul, „mintea mea așteaptă acum să primească informații așa cum le distribuie netul: într-un șuvoi rapid de particule. Cândva eram un scufundător în marea de cuvinte. Acum plutesc la suprafață ca unul călare pe un Jet Ski.” (Carr, 2012, 25)

În prezent, după cum putem observa cu toții, oferta pe care Internetul ne-o furnizează la foc continuu ne îngreunează capacitatea de a ne concentra asupra unei singure sarcini și de a lectura cu cea mai mare atenție un articol sau o carte, iar explicația pentru această stare de lucruri constă în faptul că simțurile noastre sunt bombardate concomitent de stimuli auditivi, vizuali și tactili, excepție făcând, pentru moment, cei gustativi și olfactivi. Cum atenția este crucială pentru învățare și pentru „lecturarea în profunzime”, distragerea și „împrăștierea” acesteia prin excitarea mai multor simțuri deodată nu poate avea decât un efect ușor de intuit: vom citi mai puțin (tendință observată și în prezent), vom învăța „pe fugă”, vom sacrifica cunoașterea de dragul informației, vom „internaliza” din ce în ce mai puțin și vom „externaliza” tot mai mult. Privit din acest unghi, omul tinde să devină un mecanism cu rolul de a prelua informațiile (sub formă de „input”), de a le procesa în ritm alert și de a le expulza imediat din forul său interior (sub formă finală de „output”). Cu alte cuvinte, evaluând direcția pe care omenirea o străbate în prezent, putem specula pe seama faptului că indivizii ar putea să ajungă simple vehicule menite a transporta informația dintr-un loc într-altul, la fel ca dispozitivele pe care le utilizează cu regularitate, și vor lua calea acestei tranziții fără să conștientizeze efectele ascunse ale utilizării intensive a noilor tehnologii adunate sub umbrela Internetului. Acest lucru nu se poate spune și despre autorul cărții, care ne relatează cu franchețe următoarele: „În ultimii ani, am avut senzația neplăcută că cineva sau ceva a meșterit prin creierul meu, reconfigurând circuitele neuronale și reprogramând memoria. Mintea mea nu e pe ducă – pe cât pot spune, dar se modifică. Nu mai gândesc așa cum obișnuiam să fac.” (Carr, 2012, 23) Toate aceste modificări ale felului în care gândim și acționăm, operate de Internet, își găsesc un numitor comun în starea naturală a creierului uman, aceea de „atenție împrăștiată” (distractedness). „Suntem predispuși să ne schimbăm direcția privirii și, de aici, atenția, de la un obiect la altul, spre a fi conștienți pe cât mai mult posibil de ceea ce se petrece în jur. Neurologii au descoperit în creierii noștri niște «mecanisme de jos în sus» primitive, care, după cum afirmă autorii unui articol din Current Biology din 2004, «operează asupra inputului senzorial brut, mutând rapid și involuntar atenția asupra trăsăturilor vizuale frapante de potențială importanță». Ceea ce ne atrage atenția în primul rând este orice indiciu de schimbare în mediul înconjurător.” (Carr, 2012, 97) Cărțile tipărite, solicitând cu preponderență simțul vizual al cititorilor, le permite acestora să-și focalizeze atenția într-un singur punct, anume asupra paginilor scrise, pe când Internetul le împrăștie atenție utilizatorilor săi.

Încă din trecutul îndepărtat al omenirii, conform expunerii lui Nicholas Carr, indivizii au fost nevoiți să se adapteze în permanență la tehnologiile pe care le-au inventat cu scopul de a-și ușura viețile. De la sumerieni, egipteni, greci și romani, omenirea a avut de străbătut o importantă perioadă de tranziție, cea de la cultura orală la cultura scrisă. Sumerienii au inventat primul mediu standard pe care se putea scrie, anume tăblițele de lut, apoi egiptenii au inventat sulurile din papirus, adoptate ulterior de greci și romani, grecii inventând și primul alfabet fonetic. Tot grecii, constrânși de necesitatea de a avea un mediu mai ieftin și mai practic, ca urmare a faptului că oamenii începeau să scrie din ce în ce mai mult, au inventat tăblițele de ceară pe care literele „erau scrijelite în ceară cu un nou tip de stilus, care, pe lângă vârful ascuțit pentru scriere, avea un capăt bont pentru a șterge tăblița de ceară”. (Carr, 2012, 92) Faptul că, din motive pur practice, grecii legau tăblițele de ceară cu fâșii din piele sau pânză a condus la ideea ce avea să anunțe apariția cărții sub formă de manuscris. Cu toate acestea, cultura orală nu a fost abandonată definitiv odată cu apariția scrierii și mijloacelor aferente acesteia, întrucât modul în care scriau și citeau anticii reprezenta o transpunere fidelă a limbii vorbite în scris: frazele reprezentau rânduri întregi de cuvinte legate între ele, adică fără spațiile cu care suntem atât de obișnuiți în prezent  (pentrucăîndiscursulvorbitdeșiexistăunelepauzenuexistăspații), ceea ce pentru noi reprezintă un adevărat calvar, o încordare a atenției și un impediment în calea lecturii rapide, întrucât noi citim mai mult în gând. Anticii, dimpotrivă, nu cunoșteau sensul lecturii pentru sine, ci, fiindcă erau ancorați în cultura orală, citeau exclusiv cu voce tare și, de cele mai multe ori, în împrejurări oficiale, nu retrași, izolați în săli de lectură și scufundați în povești care mai de care mai captivante.

Cultura scrisă și-a găsit o formă mai confortabilă „abia la destul timp după prăbușirea Imperiului Roman”, când „forma limbii scrise s-a rupt, în sfârșit, de tradiția orală și a început să se acomodeze nevoilor aparte ale cititorilor.” (Carr, 2012, 95). Au început să apară sintaxa, topica și spațiul care despărțea cuvintele și înlesnea cititul în tăcere. Cu opt ani înaintea cuceririi Constantinopolului de către turci, un aurar pe nume Johannes Gutenberg avea să-i ofere cărții forma sa desăvârșită, demarându-se astfel procesul de democratizare și popularizare a lecturii, și anume inventarea tiparului. „Procesul adaptării noastre mentale și sociale la noi tehnologii intelectuale se reflectă în și este consolidat de schimbarea metaforelor de care ne folosim ca să descriem și să explicăm procesele naturii.” (Carr, 2012, 80) Tehnologia mecanică a tiparului și cartea tipărită încurajau individualismul, existența mai multor puncte de vedere diametral opuse, izolarea cărturarului și îndepărtarea acestuia de larma piețelor și spațiilor aglomerate. Tehnologia electrică și Internetul, în schimb, îi conectează pe oameni, îi aduce mai aproape unii de alții, îi implică în activități mult mai puțin solicitante decât cele specifice cărții, oferind divertisment și recreere aparent perpetue. Dar conținutul noilor media nu este totul; de fapt, cum ar spune McLuhan, înseamnă chiar foarte puțin în comparație cu influența pe care infrastructura tehnică propriu-zisă o are asupra minții noastre și chiar asupra creierului nostru (generând unele schimbări de ordin anatomic). Din acest punct de vedere, creierul nostru nu este modelat de mesajele vehiculate prin intermediul Internetului, ci de ansamblul tehnic care alcătuiește Internetul, de solicitările sale tangibile asupra simțurilor noastre. Internetul ne bombardează simțurile cu o paletă largă de informații, cu texte, cu videoclipuri, cu melodii, toate acestea fiind presărate cu o multitudine de link-uri. „Utilizarea Internetului implică multe paradoxuri, dar unul care promite să aibă cea mai mare influență pe termen lung asupra modului în care gândim este următorul: netul ne captează atenția numai pentru a o împrăștia. Ne concentrăm intens asupra mediumului însuși, pe ecranul care pâlpâie, dar suntem zăpăciți de furnizarea la foc automat de către medium a unor mesaje și stimuli concurenți.” (Carr, 2012, 165) Obișnuindu-ne cu aceste particularități ale noului mediu, vom pierde unele deprinderi pe care le-am dezvoltat în trecut, precum capacitatea de a lectura în profunzime, care, spre deosebire de navigarea pe Internet, solicită o implicare diferită și un alt tip de reacții din partea noastră.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX, unii cercetători au descoperit următorul lucru: creierul uman nu este o structură fixă, rigidă, ci se modifică pe parcursul vieții în funcție de experiențele noastre și de activitățile pe care le desfășurăm de-a lungul timpului. Totuși, înainte ca Michael Merzenich să facă „o gaură într-un craniu de maimuță” (Carr, 2012, 47) și să descopere că circuitele neuronale ale primatelor superioare (inclusiv ale oamenilor) se reconfigurează după ce sistemul nervos periferic suferă o serie de leziuni, medicii considerau că, după vârsta de 20 de ani, singura modificare anatomică a creierul uman era aceea de degradare lentă. „La început, nu poate să creadă ceea ce vede. Ca orice alt neurolog, învățase că structura creierului adult este imobilă. Și totuși, tocmai văzuse în laboratorul său șase creieri de maimuță care au suferit o restructurare rapidă și vastă la nivel celular. «Am știut că era o reorganizare uluitoare, însă nu am putut-o explica», își va reaminti Merzenich ulterior.” (Carr, 2012, 49)  Neuroplasticitatea este acea calitate a creierului care-i permite acestuia să se adapteze la un nou mediu prin reorganizarea circuitelor neuronale, slăbind sau dizolvând unele conexiuni sinaptice și creând altele noi. De asemenea, neuroplasticitatea nu este doar un „mecanism de vindecare” ce se declanșează atunci când apare o leziune, ci se constituie într-o „plasticitate largă, permanentă a unor sisteme nervoase sănătoase, funcționând normal, ceea ce i-a condus pe neurologi la concluzia că creierii noștri sunt mereu în flux, adaptându-se chiar și unor schimbări mici de circumstanțe și de comportament”. (Carr, 2012, 56) Utilizând Internetul ca mediu principal de informare și comunicare, chiar și câte puțin în fiecare zi, mintea noastră tinde să respingă caracterul static al cărții, iar noi ajungem să ne plictisim repede și să cădem pradă tentației de a reveni la modurile interactive de a ne petrece timpul liber, promovate cu asiduitate de colosul cu picioare invizibile (i.e. Internetul).

Povestindu-le cititorilor săi despre „chinurile” prin care a trecut pentru a scrie această carte, fiindu-i foarte greu să renunțe chiar și pentru o perioadă determinată la conexiunea la Internet și la obiceiurile sale de a se angaja în căutări interminabile pe Google și de a-și verifica în permanență adresa de e-mail, Nicholas Carr demonstrează, până la urmă, că nu este genul de autor cuprins de febra fatalismului, care își croiește concepțiile pe tiparul inflexibil al  unilateralității escatologice, abținându-se de la a anunța lovitura fatală pe care cartea ar fi primit-o de la Internet, așa cum se mai procedează în cercurile de împătimiți ai tehnologiilor avansate. Mai mult, acesta tranșează chestiune cu luciditatea și circumspecția unui medic care nu se grăbește să ofere un diagnostic atunci când nu știe sigur cum va evolua starea „pacientului”. „Într-adevăr, problema nu este dacă oamenii mai pot citi sau scrie întâmplător o carte. Firește că pot. Atunci când începem să utilizăm o nouă tehnologie intelectuală, nu trecem imediat de la un mod mental la altul. Creierul nu este binar. O tehnologie intelectuală își exercită influența schimbând accentul gândirii noastre. Deși chiar și utilizatorii inițiali ai tehnologiei pot simți adeseori schimbări ale modelelor de atenție, cogniție și memorie pe măsură ce se adaptează la noul medium, cele mai profunde modificări se desfășoară lent, de-a lungul mai multor generații, pe măsură ce tehnologia devine tot mai încorporată în muncă, timp liber și educație – în toate normele care definesc o societate și cultura ei.” (Carr, 2012, 265) Așadar, putem conchide că efectele cele mai profunde ale Internetului le vor simți urmași noștri și urmașii urmașilor noștri, din moment ce noi ne aflăm în prima fază a integrării Internetului în straturile cele mai profunde ale existenței și societății noastre. Să nu uităm, totuși, că ne aflăm în plină tranziție: cartea începe să fie absorbită de dispozitivele de redare a cărților digitale (ce devin mai performante pe zi ce trece), felul în care citim și scriem se schimbă odată cu mutarea cărții și atenției noastre dintr-un mediu într-altul, iar disponibilitatea noastră de a ne scufunda în lectura textelor liniare, nefragmentate este din ce în ce mai scăzută. Ținând cont de toate acestea, o întrebare se întrevede la orizont: oare peste o sută de ani oamenii vor renunța definitiv la costumele de scafandru în favoarea mult mai distractivelor Jet Ski-uri sau cărțile și Internetul vor continua să coabiteze, așa cum se întâmplă în ziua de astăzi?

Bibliografie

Nicholas Carr, Superficialii: Efectele internetului asupra creierului uman, Editura Publica, București, 2012

December 3, 2012

Neuroni vs. liber arbitru

Filed under: Filosofie,Psihologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 12:59 pm

Ideea de liber arbitru este atacată din nou, însă de data aceasta de progresul neuroştiinţei. Anthony Gottlieb explică…

În seara zilei de 10 octombrie 1769, dr. Johnson, în urma uneia dintre respingerile sale tranșante și tipice a unei probleme filosofice, l-a redus la tăcere pe Boswell, care voia să discute despre credinţă şi liber arbitru, susţinând tare şi răspicat: „Domnule…noi ştim că voinţa noastră este liberă şi cu asta basta.” La aproape două secole şi jumătate după aceea, liberul arbitru și responsabilitatea sunt dezbătute mai mult ca niciodată, iar chestiunea ia unele întorsături noi.

Fiecare epocă identifică un nou motiv de a se îndoi de realitatea libertății umane. Grecii antici își făceau probleme cu privire la Ananke, forța primitivă a necesității sau compulsiei, și la odraslele sale, Parcele, care controlau viețile oamenilor. Unii greci ce posedau o gândire științifică, precum Leucippus în secolul al V-lea î.H., considerau că mișcarea atomilor era controlată de Ananke, astfel încât „totul se întâmplă…din necesitate.” Teologii din Evul Mediu aveau o altă grijă: aceștia s-au străduit să reconcilieze libertatea umană cu presupusa omnișciență a lui Dumnezeu. Și ca urmare a revoluției științifice din secolul al 17-lea, filosofii au fost preocupați de ideea unui univers supus legilor invariabile ale naturii. Acest spectru al „determinismului” a reprezentat o reluare a vechii neliniști a grecilor cu privire la necesitate, doar că de data aceasta existau dovezi matematice și experimentale care să o susțină.

În secolul 20, noua știință a psihologiei a părut, de asemenea, să submineze ideea de liber arbitru: teoria lui Freud privind pornirile inconștiente sugera că sursele unora dintre acțiunile noastre nu sunt ceea ce credem noi că ar fi. Și apoi a apărut neuroștiința, despre care se crede adesea că prezintă o imagine și mai sumbră. Cu cât aflăm mai multe despre mecanismele creierului, cu atât pare să existe mai puțin loc pentru orice tip de sine autonom și rațional. Unde poate fi găsit un astfel de lucru în înlănțuirea de fapte care conduce la o acțiune? Cercetările asupra creierului arată că voința conștientă este o „iluzie”, potrivit titlului unei cărți importante, scrisă în 2002 de Daniel Wegner, psiholog la Harvard – o concluzie la care au ajuns mai mulți cercetători începând de-atunci. În 2011, Sam Harris, un scriitor american în domeniile neuroștiință și religie, a scris că liberul arbitru „nu ar putea coincide cu o înțelegere a lumii fizice”, și că „originile” comportamentului nostru „pot fi găsite în evenimentele biologice despre care noi nu avem nicio informație conștientă”.

Serios? Există acum câteva semne promițătoare pentru ceea ce s-ar putea numi un efect de bumerang asupra creierului. Aproape nimeni nu se îndoiește de faptul că materia cenușie din craniile noastre sprijină gândurile și sentimentele noastre, adică viața noastră mentală are nevoie de un creier funcțional. Aceasta nu este o idee nouă, și nici măcar una lansată în epoca modernă: Hipocrate a spus lucrul acesta în secolul V î.H. Dar unii specialiști în neuroștiință înțeleg din ce în ce mai bine că analizarea frânturilor de activitate din creierele noastre poate fi o modalitate greșită de a vedea cum funcționează mințile noastre. Aceasta din cauza faptului că multe dintre activitățile caracteristice oamenilor pe care aceștia le întreprind se desfășoară în timp și în afara craniilor lor. Poate că locul cel mai potrivit pentru căutarea liberului arbitru nu este creierul. Aceasta este o temă abordată de Michael Gazzaniga, specialist în neuroștiință la Universitatea California din Santa Barbara, în cartea sa recentă, și de Raymond Tallis, un medic și specialist în neuroștiință britanic pensionat. Așa cum spune dr. Tallis în cartea sa „Aping Mankind: Neuromania, Darwinitis and the Misrepresentation of Humanity”, a încerca să găsești existența (natura) umană în creier este ca și când ai încerca să auzi freamătul unei păduri ascultând o sămânță.

În parte, acest efect de bumerang asupra creierului rezultă din convingerea că tehnologiile din prezent utilizate pentru investigarea acestuia au fost stimulate artificial. Existența unor echipamente de diagnosticare precum scanerele de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) și de tomografie cu emisie de pozitroni (PET), care îți permit să privești în interiorul creierelor în timp ce acestea sunt în viață și procesează informații, i-au încurajat pe unii specialiști în neuroștiință să creadă că pot găsi „locul geometric” al responsabilității morale, leagănul iubirii și toate lucrurile de genul acesta în imaginile sărace rezultate din scanările creierului. Cu toate că viața noastră mentală depinde de creier, nu înseamnă neapărat că cel mai adecvat mod de a înțelege comportamentul nostru este de a privi în interiorul acestuia. Este ca vechea glumă cu un bețiv care a scăpat cheile de la automobil pe jos în timpul nopții și se îndreaptă spre un felinar îndepărtat pentru a le căuta – nu pentru că acolo s-ar putea afla, ci pentru că acolo există vizibilitate.

La fel ca proiectarea luminii acolo unde este uneori locul nepotrivit, scanerele din prezent sunt mai degrabă felinare care luminează slab. Din moment ce acestea nu pot urmări activitatea neuronilor, scanerele fMRI detectează, în schimb, schimbările survenite în nivelurile de oxigen din sânge, iar scanerele PET măsoară indirect schimbările din fluxul sanguin, pentru a depista locul în care se întâmplă (sau, mai degrabă, s-a întâmplat) ceva. Aceste tehnici pot detecta doar urmele unor izbucniri mari de activitate neuronală și vor pierde din vedere orice implică mai puțin de câteva milioane de celule ale creierului. Arta neuroimagisticii a fost în plin avânt nu mai mult de un deceniu. Într-un studiu realizat în vederea stabilirii fiabilității acesteia, doi psihologi de la Universitatea California din Santa Barbara au conchis în 2010 că disciplina a ieșit în evidență încă din faza embrionară, dar că a rămas, totuși, mai curând un adolescent dezorientat.

Aceasta poate fi o afirmație moderată din punctul de vedere al experimentelor asupra gândirii, emoțiilor și personalității. O echipă de psihologi de la MIT și de la Universitatea California din San Diego, care au fost puși în încurcătură de rezultatele suspect de definitive ale multor studii pe bază de ecografie cerebrală pe marginea acestor subiecte, i-au întrebat pe autorii a 55 de astfel de lucrări cum au analizat datele pe care le-au obținut. Echipa a comunicat în 2009 că pentru mai mult de jumătate din studii s-au utilizat metode defectuoase care garantau înregistrarea rezultatelor în conformitate cu corelațiile pe care acestea le căutau între activitatea mentală și impulsurile în unele regiuni ale creierului. Merită să țineți minte acest aspect atunci când citiți un studiu pe baza ecografiei cerebrale, care dezvăluie în mod prezumtiv cum și de ce facem ceea ce facem.

Nu este nicio îndoială cu privire la faptul că dispozitivele de scanare a creierului, alături de abilitatea noastră de a le interpreta rezultatele, se vor îmbunătăți la momentul potrivit. Dar problema în ceea ce privește încercarea de a investiga unele aspecte ale vieții noastre mentale prin intermediul mecanismelor de funcționare a creierului nu este doar una de ordin practic. Acest lucru este foarte bine ilustrat de discuția domnului dr. Tallis pe marginea unei serii de experimente care au fost întreprinse în mare măsură pentru a submina ideea de liber arbitru. La sfârșitul anilor ’80, regretatul Benjamin Libet, care a fost neuropsiholog în cadrul Universității California din San Francisco, i-a conectat pe subiecții săi la aparate astfel încât acesta să poată monitoriza intervalul unor impulsuri electrice din creierele lor. Acesta le-a spus subiecților să-și miște încheieturile oricând doresc și să țină minte momentul exact în care aceștia decid să o facă. Rezultatele au arătat, se pare, că acțiunile noastre pot fi declanșate înainte să ne formăm o intenție, mai degrabă decât după aceea, nemairămânând, prin urmare, timp pentru ca voința conștientă să intervină în ceea ce facem. Teste similare au fost repetate și îmbunătățite în mai multe rânduri și se pare că au confirmat faptul că senzația de deliberare poate fi un miraj. Dar, deși mișcările încheieturii pot fi monitorizate ușor, acestea reprezintă un loc neobișnuit pentru căutarea liberului arbitru.

Și aceasta ne aduce aminte de problema cu bețivul și felinarul. Tallis subliniază faptul că a participa la astfel de experimente implică realizarea și altor acțiuni de tot felul, precum programarea alarmei pentru a ajunge la timp la laborator, respingerea altor întâlniri,  faptul de a prinde autobuzul, găsirea sălii potrivite, încuviințarea proiectului, ascultarea instrucțiunilor ș.a.m.d. Pe cât de telurice sunt, acestea reprezintă exemple mai bune de tipuri de activități despre care ne place să credem că sunt deliberate și raționale decât mișcările încheieturii. Și ar fi o nebunie să credem că deliberarea conștientă nu face parte din acestea.

Faptul de a ne întoarce de la investigațiile asupra creierului și de a privi acțiunile noastre în contextul mai larg al existenței cotidiene – luând în considerare interacțiunile noastre cu alții, de exemplu – nu reprezintă în sine dovada tranșantă a liberului arbitru care i-ar fi convenit domnului dr. Johnson. Dar este, cel puțin, un început bun pentru aceasta.

Traducere: Ionuț Popa

Sursă: http://moreintelligentlife.com/content/ideas/neurons-v-free-will

November 2, 2012

Iubirea adevărată aşteaptă? Vârsta primei experienţe sexuale prezice relaţiile amoroase din perioada maturităţii

Filed under: Psihologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 12:04 pm
Tags: , , ,

„Copiii se dezvoltă prea repede în ziua de astăzi” este o lamentare obişnuită în rândurile părinţilor. Aceştia îşi fac griji cu privire la antrenarea copiilor lor în tot felul de comportamente periculoase, dar ei îşi fac griji mai ales în ceea ce priveşte incursiunile copiilor prin relaţiile sexuale. Iar studiile sugerează că există motive de îngrijorare, întrucât perioada dezvoltării sexuale poate avea consecinţe imediate semnificative asupra sănătăţii fizice şi psihice a adolescenţilor.

Dar cât priveşte efectele pe termen lung? Cum ar putea afecta iniţierea timpurie a contactului sexual relaţiile amoroase din perioada maturităţii?

Paige Harden, cercetătoare în domeniul psihologiei la Universitatea Texas din Austin, a vrut să afle dacă iniţierea contactului sexual în perioada adolescenţei poate prezice evoluţia relaţiilor amoroase – dacă oamenii se căsătoresc sau locuiesc cu părinţii lor, câţi parteneri au avut şi dacă sunt mulţumiţi de relaţia în care se află – de mai târziu, din perioada maturităţii.

Pentru a răspunde acestei provocări, Paige Harden a utilizat date furnizate de Studiul Naţional Longitudinal asupra sănătăţii adolescenţilor pentru a analiza 1.659 de fraţi şi surori,  în perechi de acelaşi sex, care au fost monitorizaţi/te din adolescenţă (de la vârsta de aproximativ 16 ani) şi până în momentul în care au ajuns tineri adulţi (la vârsta de aproximativ 29 de ani). Toţi fraţii şi toate surorile au fost clasificaţi/te în funcţie de prima experienţă sexuală: „Devreme” (sub 15 ani), „La timp” (15 – 19 ani) sau „Târziu” (peste 19 ani). Rezultatele obţinute sunt prezentate într-un nou articol ştiinţific publicat în Psychological Science, o revistă a Asociaţiei de Psihologie (Association for Psychological Science).

După cum era de aşteptat, amânarea primei experienţe sexuale a fost asociată cu un nivel superior de educaţie şi cu un venit mai mare la nivel de familie în perioada maturităţii, în comparaţie cu grupurile care şi-au început viaţa sexuală „Devreme” sau „La timp”. Persoanele care şi-au început viaţa sexuală mai târziu au avut, de asemenea, o disponibilitate mai redusă pentru căsătorie, acestea având mai puţine relaţii amoroase în perioada maturităţii.

Printre participanţii căsătoriţi sau care convieţuiau cu partenerul/partenera, începerea vieţii sexuale mai târziu a fost asociată cu niveluri mult mai scăzute de insatisfacţie în viaţa amoroasă din perioada maturităţii. Această asociere s-a susţinut chiar şi după ce au fost luaţi în considerare factorii genetici şi de mediu care nu au putut fi explicaţi prin prisma diferenţelor privind nivelul de educaţie din perioada maturităţii, venitul sau religia sau prin diferenţele din perioada adolescenţei privind implicarea în căutarea relaţiilor, indexul masei corporale sau farmecul personal.

Aceste rezultate sugerează că perioada în care a avut loc primul contact sexual prezice calitatea şi stabilitatea relaţiilor din prima perioadă a maturităţii.

Deşi studiul a pus accentul mai mult pe consecinţele activităţii sexuale timpurii, diferenţa dintre participanţii la acest studiu care şi-au început viaţa sexuală „Devreme” sau „La timp” a fost în mare măsură insesizabilă. Datele sugerează că viaţa sexuală începută de timpuriu „nu este un factor de risc aşa cum nici întârzierea primei experienţe sexuale nu este un factor de protecţie” în ceea ce priveşte modelarea efectelor asupra relaţiilor amoroase ulterioare.

Conform lui Paige Harden, există câteva posibile mecanisme care pot explica această legătură.

Este posibil, de pildă, ca oamenii care au prima experienţă sexuală mai târziu să aibă, de asemenea, anumite trăsături (de exemplu, stil de ataşament securizant) care exercită efecte neplăcute atât asupra întârzierii relaţiilor sexuale, cât şi asupra calităţii relaţiilor. Aceştia pot fi pretenţioşi în alegerea partenerilor de relaţii amoroase şi sexuale, ceea ce poate duce la refuzul implicării în relaţii intime, în afară de cazul în care acestea sunt foarte satisfăcătoare.

Este, de asemenea, posibil ca persoanele care şi-au început viaţa sexuală mai târziu să aibă experienţe diferite, evitând de timpuriu posibilele acte de agresiune sau opresiune dintr-o relaţie, care, altfel, ar avea efecte negative asupra relaţiilor amoroase ulterioare.

În cele din urmă, Harden explică faptul că este posibil ca „peroanele care se angajează pentru prima dată în relaţii intime atunci când sunt tineri adulţi, după ce au devenit mai maturi din punct de vedere cognitiv şi emoţional, ar putea deprinde mai multe abilităţi utile în relaţii decât persoanele care descoperă relaţiile intime în perioada adolescenţei.”

Studiile viitoare pot ajuta la identificarea cu exactitate a mecanismelor responsabile de legătura dintre perioada primului contact sexual şi relaţiile amoroase de mai târziu.

În studiile anterioare, Harden şi colegii ei au descoperit că relaţiile sexuale timpurii nu au întotdeauna efecte negative. De exemplu, utilizând acelaşi model furnizat de Studiul Naţional Longitudinal asupra sănătăţii adolescenţilor, aceasta a descoperit că adolescenţii care şi-au început viaţa sexuală de timpuriu, în special aceia care au întreţinut relaţii sexuale în cadrul unei relaţii amoroase, au înregistrat niveluri mai scăzute de afişare a unui comportament deviant. Aceasta susţine că „suntem abia la început din punctul de vedere al înţelegerii modului în care experienţele sexuale ale adolescenţilor le influenţează dezvoltarea şi relaţiile ulterioare.”

Traducere: Ionuţ Popa

Surse:

http://www.psychologicalscience.org/index.php/news/releases/does-true-love-wait-age-of-first-sexual-experience-predicts-romantic-outcomes-in-adulthood.html

http://pss.sagepub.com/content/early/2012/09/25/0956797612442550.abstract

September 29, 2012

Frica poate fi ștearsă din creier

Filed under: Psihologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 2:40 pm
Tags: , , ,

Amintirile emoționale proaspăt formate pot fi șterse din creierul uman. Un grup de cercetători de la Universitatea din Uppsala au demonstrat acest lucru într-un nou studiu publicat în revista academică „Science”. Rezultatele pot reprezenta un progres în cercetarea privind memoria și frica.

Thomas Ågren, doctorand în cadrul Facultăţii de Psihologie, sub coordonarea  profesorilor Mats Fredrikson și Tomas Furmark, a arătat că amintirile emoționale proaspăt formate pot fi șterse din creierul uman.

Atunci când o persoană învață ceva, se creează o amintire de durată cu ajutorul unui proces de consolidare, bazat pe sinteza proteinelor. Atunci când ne amintim ceva, memoria devine instabilă pentru scurt timp, revenind apoi la starea inițială cu ajutorul unui alt proces de consolidare. Cu alte cuvinte, se poate spune că noi nu ne amintim ceea ce s-a întâmplat de fapt, ci, mai degrabă, ne amintim ultima impresie pe care ne-a lăsat-o ceea ce s-a întâmplat. Prin întreruperea procesului de reconsolidare ce are loc după amintire, conținutul memoriei poate fi influențat.

În cadrul studiului, cercetătorii le-au arătat subiecților o fotografie obișnuită și, în același timp, le-au administrat șocuri electrice. Astfel, fotografia a ajuns să le inducă subiecților o stare de frică, ceea ce a rezultat în formarea unei amintiri a senzației de frică. Pentru a se activa această amintire, fotografia a fost arătată apoi fără a fi urmată de un șoc electric. În cazul unui grup experimental, procesul de reconsolidare a fost întrerupt prin prezentarea fotografiei în repetate rânduri. În cazul unui grup de control, procesul de reconsolidare a fost lăsat să se finalizeze înainte ca subiecților să li se arate fotografia de mai multe ori.

Prin faptul că amintirea senzației de frică nu a fost reconsolidată în cazul grupului experimental, frica pe care participanții au asociat-o anterior cu fotografia a dispărut. Cu alte cuvinte, prin întreruperea procesului de reconsolidare, amintirea a fost readusă la starea neutră și n-a mai generat senzația de frică. În același timp, utilizând un aparat de imagistică prin rezonanță magnetică (IMR), cercetătorii au putut să arate că urmele acelei amintiri dispăruseră din partea creierului care, în mod normal, stochează amintiri ale senzației de frică, anume grupul nuclear al amigdalei din lobul temporal.

„Aceste rezultate pot reprezenta un progres în cercetarea despre memorie și frică. În ultimă instanță, noile rezultate ar putea conduce la elaborarea unor metode îmbunătățite de tratament pentru milioanele de oameni din întreaga lume care suferă de tulburări de anxietate precum fobii, stres post-traumatic și atacuri de panică”, a susținut Thomas Ågren.

Traducere: Ionuț Popa

Surse articol și foto:

http://neurosciencenews.com/fear-can-be-erased-from-the-brain-amygdala-reconsolidation-memory-trace/

http://www.zeitnews.org/life-sciences/neuroscience/fear-can-be-erased-brain

Blog at WordPress.com.