Înțelepciunea nimicului

Trec anii și mulți dintre noi nu apucă
să vadă filmul de groază
pe care starea de lucruri
îl toarnă în fiecare zi.

Ochiul minții, dacă mai există așa ceva,
este inundat de atât de multe culori și zâmbete false,
fără nicio substanță care să le dea gândurilor unitate.

„Trec anii”,
de parcă ei ar avea puterea de a se plimba
și de a face giumbușlucuri în eter
în timp ce ar trece pe lângă noi,
de parcă cineva a turnat în marele șablon care este însuși timpul
oase, carne, vene, sânge, piele, membre, ochi, urechi,
astfel încât aceștia să urmeze o dinamică umană.

În fiecare zi bucăți mari de vise
pot fi găsite sub roțile mașinilor turbate
sau călcate în picioare de trecătorii care mărșăluiesc
spre nicăieri.

Întunericul privește prin ochii noștri, ai tuturor
și trebuie să ne îndepărtăm timizi de ceea ce nu ne privește.
Semnele de circulație amplasate la fiecare curbă periculoasă
pe autostrada vieții trebuie respectate cu sfințenie
și sărutate ca niște icoane în fața cărora ne punem în genunchi
pentru a primi binecuvântarea și permisiunea de a exista,
convinși fiind că alții știu mai bine ce e bine
pentru fiecare dintre noi.

„Trebuie” este cuvântul cheie,
care deschide calea oricărui viitor om de succes,
și înțelepciunea târâtoarelor care sunt mângâiate pe burtă
pentru puterea lor de a rămâne la nivelul solului.

Trec anii și mulți încă nu au învățat
că ceea ce trece cu adevărat
este nimicul atunci când devine praf și pulbere.

Spitalul de sănătoși

Încă o dată sunt eu și sper…
În spitalul acesta de sănătoși îmi fac veacul
și tremur la auzul fiecărei lacrimi
pe care moartea o varsă în surdină.
Niciodată n-am să mai pot păși pe buzele de asfalt ale vieții,
niciodată n-am să mai culeg din nori razele ce cresc ca niște spice de grâu
pe spinarea cenușie a Dumnezeului pierdut în peisaj,
niciodată n-am să mai fac toate aceste lucruri și multe altele…
la fel!

Încă o dată sunt eu și cred
că-n spatele fiecărei întâmplări există un motiv pentru a nu privi mai departe,
sau mai aproape de tot ceea ce se întrupează în liniște
pe la colțuri de stradă, prin paturi de amanți ajunși la vârsta rațiunii,
prin pahare de vin ciocnite la petreceri de novici într-ale vieții,
pe sub cerul cutanat al zilelor și nopților
ce trec și ele cum mai trec și eu și cum mai treci și tu,
prieten grav, pe care umbra sorții te-a ascuns
într-o lacrimă vărsată în surdină.

Încă o dată, și încă o dată, și încă o dată,
când nu mai sunt eu nu mai este nimeni care să răsară în noaptea
din spatele ochilor împovărați de-atâtea imagini aruncate la întâmplare.
Și în spitalul acesta de sănătoși, din care nimeni nu știe când o să iasă,
nu mi-am făcut titlu de glorie decât din scurtele vizite la băile comune
în care-am asistat la succesul vostru răsunător, prieteni dragi,
cu care n-am schimbat niciun cuvânt,
exceptând clipele când ne-am înțeles de minune…
în surdină.

Și iar sunt eu,
dar poate nu mai sunt,
căci legat de tot ce nu poate fi dezlegat
mă plimb de colo până colo, fără umbră,
căutând un „ce” sau poate un „când”.
Și-ncep să cânt, și-ncep să… când,
la fel ca un nomad ce va pleca din nou, curând,
voi trece pe sub podul ridicat de visele voastre.
Și când mai ies prin curtea îngrădită de zâmbete a spitalului de sănătoși,
ca să-mi las amintirile să zburde în voie și să strig după ele în surdină,
mă cuprinde un fior și tremur
ca și când aș mai fi trecut pe-acolo
și iar nu am spălat cu lacrimile morții niciun regret.

Pe drumul cel bun spre un final sigur

Mai bine să te predai acum și să mai dormi liniștit un secol,
mai bine să îi lași pe alții să îngroape securea războiului la tine în curte,
și apoi să extragă toate cele câte le-ai dat de pomană
sau ca taxă de protecție?
Așa cum am învățat la școală, capul plecat sabia nu-l taie,
la fel cum și pământul abandonat nu mai poate fi prădat,
ci doar folosit în interes de economie mondială.
S-a inventat o lege pentru fiecare microb și o problemă pentru fiecare soluție.
O semnătură, două semnături, așa s-a legitimat hoția și a fost redenumită;
acum se cheamă piață liberă, interese convergente sau siguranță cetățenească.
Suntem pe drumul cel bun spre un final sigur
și cuvântul erou ar trebui să dispară din toate dicționarele contemporane,
așa cum din realitate dispar bunul-simț, statul-națiune și spiritul civic.
Venele celor mulți sunt acum lăsate la uscat nu prin împușcături și tăieturi,
ci prin refuzul de a dărâma zidurile care îi exclud de la marea împărțeală.
Sărăcia e privită ca o boală.
Sângele se usucă de foame și de sete, de praf și de cianură,
dar și de sute, poate chiar de mii de pumni în gură.
De atâtea crime oficiale au început să plângă și copiii nenăscuți,
stau la ieșirea din uter cu câte-un bon de ordine în mână
și nu știu ce-i așteaptă, și n-o să știe dacă s-o apuce pe calea cea dreaptă.
La ieșire din uter sau, de ce nu, la intrarea în lume
cineva o să aibă întotdeauna grijă…
ca ei să nu vorbească prea mult, să nu gândească prea mult,
să dea din coate și să facă, din când în când, gesturi de omenie.
Suntem cu toții pe drumul cel bun,
unii trag pe sfoară, alții mai dau câte-un tun,
iar în final, căci unul va veni în viitor,
toți vor plăti cât pentru morții tuturor.