În vreme ce timpul…

January 24, 2014

Internetul ne face mai inteligenți? Puțin probabil!

superficialii-265x350Prin cartea „Superficialii – Efectele Internetului asupra creierului uman”, scrisă de Nicholas Carr și publicată în 2012 la editura Publica, în traducerea lui Dan Crăciun, autorul își propune să explice un fenomen care, în ultimul deceniu, a început să-i îngrijoreze atât pe specialiștii în comunicare și pe jurnaliști, cât și pe psihologi, neurologi ș.a.m.d. Pornind de la un eseu pe care l-a publicat în anul 2008, „Is Google Making Us Stupid?”, Nicholas Carr dezvoltă în această carte o idee de actualitate și de mare anvergură, ce reclamă explicații concrete și studii amănunțite: efectele Internetului asupra felului în care gândim, citim, scriem, ne raportăm unii la alții, la realitatea imediată etc. Autorul, deși este conștient de avantajele oferite de Internet, păstrează o distanță critică față de perspectivele optimiste care situează computerul și Internetul în centrul dezvoltării noastre cognitive și educaționale. Recunoscând meritele Internetului, acesta declară într-o notă plină de optimism: „N-aș putea să-ncep a socoti câte ore sau galoane de benzină mi-a economisit netul. Fac cea mai mare parte din operațiunile bancare și o mulțime de cumpărături online.” (Carr, 2012, 24) Pe scurt, netul i-a economisit timp și bani. Totuși, pe măsură ce autorul procedează la analiza celeilalte fețe a Internetului, citând mai multe studii de referință în domenii precum psihologie, neuropsihologie, neurobiologie, neurologie, acesta aduce la lumină ideea centrală a cărții sale, cea potrivit căreia Internetul promovează și chiar încurajează „lecturile rapide”, „gândirea grăbită” și „învățarea superficială”. „Fie că sunt online sau nu”, spune autorul, „mintea mea așteaptă acum să primească informații așa cum le distribuie netul: într-un șuvoi rapid de particule. Cândva eram un scufundător în marea de cuvinte. Acum plutesc la suprafață ca unul călare pe un Jet Ski.” (Carr, 2012, 25)

În prezent, după cum putem observa cu toții, oferta pe care Internetul ne-o furnizează la foc continuu ne îngreunează capacitatea de a ne concentra asupra unei singure sarcini și de a lectura cu cea mai mare atenție un articol sau o carte, iar explicația pentru această stare de lucruri constă în faptul că simțurile noastre sunt bombardate concomitent de stimuli auditivi, vizuali și tactili, excepție făcând, pentru moment, cei gustativi și olfactivi. Cum atenția este crucială pentru învățare și pentru „lecturarea în profunzime”, distragerea și „împrăștierea” acesteia prin excitarea mai multor simțuri deodată nu poate avea decât un efect ușor de intuit: vom citi mai puțin (tendință observată și în prezent), vom învăța „pe fugă”, vom sacrifica cunoașterea de dragul informației, vom „internaliza” din ce în ce mai puțin și vom „externaliza” tot mai mult. Privit din acest unghi, omul tinde să devină un mecanism cu rolul de a prelua informațiile (sub formă de „input”), de a le procesa în ritm alert și de a le expulza imediat din forul său interior (sub formă finală de „output”). Cu alte cuvinte, evaluând direcția pe care omenirea o străbate în prezent, putem specula pe seama faptului că indivizii ar putea să ajungă simple vehicule menite a transporta informația dintr-un loc într-altul, la fel ca dispozitivele pe care le utilizează cu regularitate, și vor lua calea acestei tranziții fără să conștientizeze efectele ascunse ale utilizării intensive a noilor tehnologii adunate sub umbrela Internetului. Acest lucru nu se poate spune și despre autorul cărții, care ne relatează cu franchețe următoarele: „În ultimii ani, am avut senzația neplăcută că cineva sau ceva a meșterit prin creierul meu, reconfigurând circuitele neuronale și reprogramând memoria. Mintea mea nu e pe ducă – pe cât pot spune, dar se modifică. Nu mai gândesc așa cum obișnuiam să fac.” (Carr, 2012, 23) Toate aceste modificări ale felului în care gândim și acționăm, operate de Internet, își găsesc un numitor comun în starea naturală a creierului uman, aceea de „atenție împrăștiată” (distractedness). „Suntem predispuși să ne schimbăm direcția privirii și, de aici, atenția, de la un obiect la altul, spre a fi conștienți pe cât mai mult posibil de ceea ce se petrece în jur. Neurologii au descoperit în creierii noștri niște «mecanisme de jos în sus» primitive, care, după cum afirmă autorii unui articol din Current Biology din 2004, «operează asupra inputului senzorial brut, mutând rapid și involuntar atenția asupra trăsăturilor vizuale frapante de potențială importanță». Ceea ce ne atrage atenția în primul rând este orice indiciu de schimbare în mediul înconjurător.” (Carr, 2012, 97) Cărțile tipărite, solicitând cu preponderență simțul vizual al cititorilor, le permite acestora să-și focalizeze atenția într-un singur punct, anume asupra paginilor scrise, pe când Internetul le împrăștie atenție utilizatorilor săi.

Încă din trecutul îndepărtat al omenirii, conform expunerii lui Nicholas Carr, indivizii au fost nevoiți să se adapteze în permanență la tehnologiile pe care le-au inventat cu scopul de a-și ușura viețile. De la sumerieni, egipteni, greci și romani, omenirea a avut de străbătut o importantă perioadă de tranziție, cea de la cultura orală la cultura scrisă. Sumerienii au inventat primul mediu standard pe care se putea scrie, anume tăblițele de lut, apoi egiptenii au inventat sulurile din papirus, adoptate ulterior de greci și romani, grecii inventând și primul alfabet fonetic. Tot grecii, constrânși de necesitatea de a avea un mediu mai ieftin și mai practic, ca urmare a faptului că oamenii începeau să scrie din ce în ce mai mult, au inventat tăblițele de ceară pe care literele „erau scrijelite în ceară cu un nou tip de stilus, care, pe lângă vârful ascuțit pentru scriere, avea un capăt bont pentru a șterge tăblița de ceară”. (Carr, 2012, 92) Faptul că, din motive pur practice, grecii legau tăblițele de ceară cu fâșii din piele sau pânză a condus la ideea ce avea să anunțe apariția cărții sub formă de manuscris. Cu toate acestea, cultura orală nu a fost abandonată definitiv odată cu apariția scrierii și mijloacelor aferente acesteia, întrucât modul în care scriau și citeau anticii reprezenta o transpunere fidelă a limbii vorbite în scris: frazele reprezentau rânduri întregi de cuvinte legate între ele, adică fără spațiile cu care suntem atât de obișnuiți în prezent  (pentrucăîndiscursulvorbitdeșiexistăunelepauzenuexistăspații), ceea ce pentru noi reprezintă un adevărat calvar, o încordare a atenției și un impediment în calea lecturii rapide, întrucât noi citim mai mult în gând. Anticii, dimpotrivă, nu cunoșteau sensul lecturii pentru sine, ci, fiindcă erau ancorați în cultura orală, citeau exclusiv cu voce tare și, de cele mai multe ori, în împrejurări oficiale, nu retrași, izolați în săli de lectură și scufundați în povești care mai de care mai captivante.

Cultura scrisă și-a găsit o formă mai confortabilă „abia la destul timp după prăbușirea Imperiului Roman”, când „forma limbii scrise s-a rupt, în sfârșit, de tradiția orală și a început să se acomodeze nevoilor aparte ale cititorilor.” (Carr, 2012, 95). Au început să apară sintaxa, topica și spațiul care despărțea cuvintele și înlesnea cititul în tăcere. Cu opt ani înaintea cuceririi Constantinopolului de către turci, un aurar pe nume Johannes Gutenberg avea să-i ofere cărții forma sa desăvârșită, demarându-se astfel procesul de democratizare și popularizare a lecturii, și anume inventarea tiparului. „Procesul adaptării noastre mentale și sociale la noi tehnologii intelectuale se reflectă în și este consolidat de schimbarea metaforelor de care ne folosim ca să descriem și să explicăm procesele naturii.” (Carr, 2012, 80) Tehnologia mecanică a tiparului și cartea tipărită încurajau individualismul, existența mai multor puncte de vedere diametral opuse, izolarea cărturarului și îndepărtarea acestuia de larma piețelor și spațiilor aglomerate. Tehnologia electrică și Internetul, în schimb, îi conectează pe oameni, îi aduce mai aproape unii de alții, îi implică în activități mult mai puțin solicitante decât cele specifice cărții, oferind divertisment și recreere aparent perpetue. Dar conținutul noilor media nu este totul; de fapt, cum ar spune McLuhan, înseamnă chiar foarte puțin în comparație cu influența pe care infrastructura tehnică propriu-zisă o are asupra minții noastre și chiar asupra creierului nostru (generând unele schimbări de ordin anatomic). Din acest punct de vedere, creierul nostru nu este modelat de mesajele vehiculate prin intermediul Internetului, ci de ansamblul tehnic care alcătuiește Internetul, de solicitările sale tangibile asupra simțurilor noastre. Internetul ne bombardează simțurile cu o paletă largă de informații, cu texte, cu videoclipuri, cu melodii, toate acestea fiind presărate cu o multitudine de link-uri. „Utilizarea Internetului implică multe paradoxuri, dar unul care promite să aibă cea mai mare influență pe termen lung asupra modului în care gândim este următorul: netul ne captează atenția numai pentru a o împrăștia. Ne concentrăm intens asupra mediumului însuși, pe ecranul care pâlpâie, dar suntem zăpăciți de furnizarea la foc automat de către medium a unor mesaje și stimuli concurenți.” (Carr, 2012, 165) Obișnuindu-ne cu aceste particularități ale noului mediu, vom pierde unele deprinderi pe care le-am dezvoltat în trecut, precum capacitatea de a lectura în profunzime, care, spre deosebire de navigarea pe Internet, solicită o implicare diferită și un alt tip de reacții din partea noastră.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX, unii cercetători au descoperit următorul lucru: creierul uman nu este o structură fixă, rigidă, ci se modifică pe parcursul vieții în funcție de experiențele noastre și de activitățile pe care le desfășurăm de-a lungul timpului. Totuși, înainte ca Michael Merzenich să facă „o gaură într-un craniu de maimuță” (Carr, 2012, 47) și să descopere că circuitele neuronale ale primatelor superioare (inclusiv ale oamenilor) se reconfigurează după ce sistemul nervos periferic suferă o serie de leziuni, medicii considerau că, după vârsta de 20 de ani, singura modificare anatomică a creierul uman era aceea de degradare lentă. „La început, nu poate să creadă ceea ce vede. Ca orice alt neurolog, învățase că structura creierului adult este imobilă. Și totuși, tocmai văzuse în laboratorul său șase creieri de maimuță care au suferit o restructurare rapidă și vastă la nivel celular. «Am știut că era o reorganizare uluitoare, însă nu am putut-o explica», își va reaminti Merzenich ulterior.” (Carr, 2012, 49)  Neuroplasticitatea este acea calitate a creierului care-i permite acestuia să se adapteze la un nou mediu prin reorganizarea circuitelor neuronale, slăbind sau dizolvând unele conexiuni sinaptice și creând altele noi. De asemenea, neuroplasticitatea nu este doar un „mecanism de vindecare” ce se declanșează atunci când apare o leziune, ci se constituie într-o „plasticitate largă, permanentă a unor sisteme nervoase sănătoase, funcționând normal, ceea ce i-a condus pe neurologi la concluzia că creierii noștri sunt mereu în flux, adaptându-se chiar și unor schimbări mici de circumstanțe și de comportament”. (Carr, 2012, 56) Utilizând Internetul ca mediu principal de informare și comunicare, chiar și câte puțin în fiecare zi, mintea noastră tinde să respingă caracterul static al cărții, iar noi ajungem să ne plictisim repede și să cădem pradă tentației de a reveni la modurile interactive de a ne petrece timpul liber, promovate cu asiduitate de colosul cu picioare invizibile (i.e. Internetul).

Povestindu-le cititorilor săi despre „chinurile” prin care a trecut pentru a scrie această carte, fiindu-i foarte greu să renunțe chiar și pentru o perioadă determinată la conexiunea la Internet și la obiceiurile sale de a se angaja în căutări interminabile pe Google și de a-și verifica în permanență adresa de e-mail, Nicholas Carr demonstrează, până la urmă, că nu este genul de autor cuprins de febra fatalismului, care își croiește concepțiile pe tiparul inflexibil al  unilateralității escatologice, abținându-se de la a anunța lovitura fatală pe care cartea ar fi primit-o de la Internet, așa cum se mai procedează în cercurile de împătimiți ai tehnologiilor avansate. Mai mult, acesta tranșează chestiune cu luciditatea și circumspecția unui medic care nu se grăbește să ofere un diagnostic atunci când nu știe sigur cum va evolua starea „pacientului”. „Într-adevăr, problema nu este dacă oamenii mai pot citi sau scrie întâmplător o carte. Firește că pot. Atunci când începem să utilizăm o nouă tehnologie intelectuală, nu trecem imediat de la un mod mental la altul. Creierul nu este binar. O tehnologie intelectuală își exercită influența schimbând accentul gândirii noastre. Deși chiar și utilizatorii inițiali ai tehnologiei pot simți adeseori schimbări ale modelelor de atenție, cogniție și memorie pe măsură ce se adaptează la noul medium, cele mai profunde modificări se desfășoară lent, de-a lungul mai multor generații, pe măsură ce tehnologia devine tot mai încorporată în muncă, timp liber și educație – în toate normele care definesc o societate și cultura ei.” (Carr, 2012, 265) Așadar, putem conchide că efectele cele mai profunde ale Internetului le vor simți urmași noștri și urmașii urmașilor noștri, din moment ce noi ne aflăm în prima fază a integrării Internetului în straturile cele mai profunde ale existenței și societății noastre. Să nu uităm, totuși, că ne aflăm în plină tranziție: cartea începe să fie absorbită de dispozitivele de redare a cărților digitale (ce devin mai performante pe zi ce trece), felul în care citim și scriem se schimbă odată cu mutarea cărții și atenției noastre dintr-un mediu într-altul, iar disponibilitatea noastră de a ne scufunda în lectura textelor liniare, nefragmentate este din ce în ce mai scăzută. Ținând cont de toate acestea, o întrebare se întrevede la orizont: oare peste o sută de ani oamenii vor renunța definitiv la costumele de scafandru în favoarea mult mai distractivelor Jet Ski-uri sau cărțile și Internetul vor continua să coabiteze, așa cum se întâmplă în ziua de astăzi?

Bibliografie

Nicholas Carr, Superficialii: Efectele internetului asupra creierului uman, Editura Publica, București, 2012

Advertisements

1 Comment »

  1. […] [sursa] […]

    Pingback by Google si internetul: schimbarea anatomiei creierului - Dini — June 25, 2015 @ 7:28 am | Reply


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: