În vreme ce timpul…

May 10, 2015

Gabor Maté: modul în care capitalismul ne îmbolnăvește

Filed under: Cercetare,Traduceri — Ionuţ Popa @ 6:52 pm

Interviu realizat de Ryan Meili

Domnul Gabor Maté este medic și autor premiat al cărților „When the Body Says No”, „Hold On To Your Kids” și „In the Realm of Hungry Ghosts”. Acesta a fost invitat recent să țină un discurs la o conferință a Consiliului Tribal din Saskatoon, care include șapte națiuni băștinașe din Saskatchewan. Am avut privilegiul de a-i lua un interviu despre ceea ce scrie și despre legătura dintre sănătate și politică.

Partea I

Puteți să îmi povestiți despre noul dvs. proiect?

Intenționez să scriu o carte cu titlul provizoriu „Cultura toxică: modul în care capitalismul ne îmbolnăvește”. Evident, acest titlu nu reprezintă versiunea finală. Subiectul pe care îl propun constă în faptul că însăși natura sistemului în care trăim reprezintă o sursă semnificativă de boli. Există factori evidenți, precum poluarea mediului, toxinele și, desigur, factorii sociali determinanți ai sănătății despre care ați scris în „O societate sănătoasă”: impactul sărăciei, impactul inegalității, impactul istoriei și-al rasismului permanent. Un articol recent din Saskatoon Star Phoenix tratează despre modul în care se dau sentințele în cadrul tribunalelor din Saskatchewan. Oamenii identificați drept băștinași sunt mai susceptibili de a primi pedepse de două ori mai mari decât oamenii care nu sunt identificați drept băștinași. Acest lucru va avea un impact asupra sănătății lor.

Dar voi merge chiar mai departe și voi spune că până și oamenii care nu se află la capătul nefast al inegalității economice și al rasismului sistematic sunt îmbolnăviți pur și simplu de stilul nostru de viață. Stresul în care trăim, competiția, agresivitatea, incertitudinea, pierderea controlului pe care le experimentăm de-a lungul vieților noastre, inegalitățile de gen: acestea nu sunt doar fenomene sociale, au un impact real asupra sănătății comunității. Izolarea în care oamenii trăiesc, un alt exemplu.

Când ne gândim la oamenii care primesc o pedeapsă cu închisoarea de două ori mai mare, cu siguranță ajungem la concluzia că acest lucru are un impact foarte mare asupra sănătății lor. Care este impactul asupra sănătății familiilor lor și asupra comunității în care trăiesc?

Familiile sunt și mai private de contact și destrămate într-o manieră chiar mai pronunțată. Copiii sunt și mai privați de prezența părinților lor. S-au efectuat studii în S.U.A. referitoare la legile privind condamnarea pentru infracțiunile legate de droguri și la impactul acestora asupra copiilor celor condamnați. Bineînțeles, și în S.U.A. există șanse mai mari ca așa-zisele persoane de culoare sau minoritățile să fie închise pe perioade mai lungi. Astfel, în cadrul sistemului de justiție penală nu poate fi vorba de egalitate, și nici în ceea ce privește impactul asupra familiilor.

La nivel individual, poți duce niște maimuțe să trăiască în izolare și apoi poți măsura receptorii lor de dopamină pentru a descoperi că au scăzut în mod semnificativ. Cu alte cuvinte, există mai puțini receptori pentru substanțele chimice responsabile de motivație și stimulare. Apoi le reintegrezi în societate, iar acei receptori de dopamină se pot regenera, cu condiția ca acestea (maimuțele) să nu fie șicanate și să nu fie subordonate, caz în care nu se vor regenera. Așadar, modul în care îi tratăm pe oameni are un impact psihologic. Atunci când îi arunci în închisoare, când îi izolezi, când îi ostracizezi, îi rănești. Și, mai mult, cine ajunge la închisoare? Domnul Bessel van der Kolk, medic și specialist în studiul traumelor din Universității Boston, a susținut că 99% dintre oamenii din sistemul de justiție penală sunt copii traumatizați.

Îmi aduc aminte că am auzit de un studiu care arăta că peste 95% din deținuți suferă de o boală mintală.

Da, absolut, iar trauma reprezintă fundamentul bolilor mintale. Și astfel, avem de-a face cu oameni deja traumatizați care sunt și mai traumatizați de sistemul penitenciar. La noi, situația nu este la fel de îngrozitoare ca în Statele Unite, dar și în Canada este destul de rău.

Dacă stai să te gândești la perioada din viața lor pe care și-o petrec în închisoare, aceea este perioada în care ei rămân traumatizați și sunt împiedicați de a se dezvolta. Mă gândesc și la modul în care se manifestă virusul HIV în Africa, acolo unde oamenii mor de tineri și la efectul pe care acest lucru îl are asupra comunității. Atunci când îndepărtezi toți oamenii tineri dintr-o comunitate, ce se întâmplă cu șansele lor economice, cu șansele de a avea o generație de copii care nu sunt, de asemenea, traumatizați?

Exact. Și aproape 30% dintre oamenii încarcerați în Canada sunt băștinași, chiar dacă aceștia nu reprezintă decât 4% din întreaga populație.

În Saskatchewan procentul se apropie de 80%.

Care este procentul populației băștinașe în Saskatchewan?

În jur de 15-20%.

Și aceștia reprezintă 80% din totalul de deținuți. Deci, de ce sunt în închisoare? Pentru că, în primul rând, au fost traumatizați, la nivel individual, precum și ca popor. Astfel că aceștia au recurs la droguri, de exemplu, ca o măsură de ameliorare a durerii. Și noi ce facem? Îi pedepsim. Nu numai că îi pedepsim, ci îi traumatizăm și mai mult. Apoi, conform legilor în vigoare, îi vom ține și mai mult în închisoare. Dacă vom cheltui mai mulți bani pentru măsurile coercitive și încarcerarea oamenilor, vom avea mai puțini bani pentru programe de reabilitare în închisori. Prin urmare, avem un așa-zis sistem de corecție care nu corectează nimic.

În mod evident, acesta reprezintă un foarte bun exemplu de gândire „downstream” (gândire care nu vizează tratarea cauzelor, gândire superficială, pe termen scurt); avem o problemă, vom închide ochii sau vom reacționa în mod tardiv. Cum am putea să gândim mai deschis, pe termen lung, în ceea ce privește infracțiunile reale?

Păi, sunt comise multe infracțiuni deoarece am desemnat anumite fapte ca infracțiuni în mod extrem de arbitrar. Faptul de a poseda băuturi alcoolice nu este o crimă, dar a poseda heroină este. De ce? Heroina este mult mai benignă decât alcoolul în ce privește impactul pe termen lung. Faptul de a poseda nicotină sau țigări nu este o crimă, dar este o crimă să ai asupra ta cocaină. De ce? Nu îi recomand nimănui să consume cocaină sau heroină, doar spun că, dacă e să vorbim despre efectele asupra sănătății, acestea nu se compară cu țigările.

Mulți dintre deținuți pot ajunge în închisoare pentru o infracțiune pe care chiar au comis-o la un moment dat, iar apoi se întorc în închisoare ca urmare a încălcării regulilor aferente eliberării condiționate temporare sau din cauză că n-au plătit o amendă, astfel că avem de-a face cu infracțiuni administrative, minore, de care noi doi am putea scăpa prin plata unei amenzi sau cu ajutorul unui avocat, dar deținuții sunt obligați să se întoarcă în închisoare.

Și infracțiunile sunt comise din cauza faptului că anumite droguri sunt ilegale, iar ei trebuie să plătească foarte mult pentru a le obține, și ca să facă rost de acei bani sunt nevoiți să recurgă la infracțiuni. Astfel că, în primul rând, noi inventăm multe infracțiuni prin decizii arbitrare vizavi de comportamentul criminal.

Era o sentință… „Legea în înțelepciunea sa le interzice atât săracilor, cât și bogaților să doarmă sub poduri.”

Corect. Anatole France a spus asta.

Le interzice atât bogaților, cât și săracilor să-și injecteze cocaină.

Bogații nu au nevoie, ei își permit să cumpere cocaină sub formă de pudră fină.

Așa este, și nimeni nu-și dă seama pentru că o fac în intimitatea propriului cămin.

Exact. În Statele Unite, pedeapsa pentru cei care dețin cocaină bază liberă (Crack) este de zece ori mai mare decât pentru cei care dețin cocaină în formă de pudră fină. Cine utilizează cocaina bază liberă (Crack)? Negrii săraci. Cine utilizează cocaină sub formă de pudră fină? Albii bogați. Efectele sunt aceleași, nu contează, o formă de cocaină nu este mai rea decât alta.

Apoi, dacă ne uităm la persoanele care devin alcoolice, care comit acte de violență, acestea sunt oameni traumatizați. Și au fost traumatizați chiar sistematic și în mod deliberat de către politicile guvernamentale oficiale. Acestea nu au reprezentat o greșeală, ci au fost implementate de mai bine de un secol și în multe privințe încă sunt implementate.

Așadar, o abordare „upstream” (în amonte – pe termen lung) ar fi de a investi multe dintre resursele și energia care în prezent sunt investite în sistemul polițienesc și întru încarcerare în programe care ar putea ajuta familiile tinere să nu treacă prin aceleași traume ca generațiile anterioare. Ministerul educației și ministerul sănătății ar trebui să investească mai mulți bani. Dar am economisi acei bani din altă parte (downstream), din activitățile economice, ca urmare a unei rate a criminalității scăzute, a unor costuri pentru sănătate reduse în mod semnificativ etc. Desigur, nimeni nu gândește pe termen lung. Ministerele gândesc exclusiv în termeni de bugete într-un an fiscal. Deci niciun birocrat nu va avea de câștigat de pe urma gândirii pe o perioadă de 15 ani.

Când vorbesc despre mișcarea Upstream, cea mai întâlnită obiecție sună în felul următor: canadienii au un ciclu electoral de cel mult 4 ani. Dacă ne uităm la comunitățile băștinașe (din Canada), acestea au un ciclu electoral de 2 ani pentru șefii și consiliile aferente Actului Indian (Indian Act), lucru care lor le îngreunează și mai mult succesul pe termen lung. Adevărat, însă avem exemple din trecut de gândire pe termen lung în pofida mandatelor politice scurte.

Sistemul sanitar public din Saskatchewan este un exemplu foarte bun. Mandatele politice nu erau diferite, dar viziunea acestora au acoperit o perioadă de 50 de ani. Există probleme în ce privește sistemul electoral, dar există probleme și cu cererea. Ce s-ar putea întâmpla cu societatea noastră pentru a putea crea efectiv cererea de gândire pe termen lung din partea liderilor politici? Cum le schimbăm modul de a gândi prin ceea ce recompensăm?

Această întrebare se bazează pe o premisă foarte idealistă, deoarece presupune că liderii politici nu sunt învestiți în funcții doar în teorie sau doar la nivel de intenție pentru a deservi nevoile oamenilor. Aceasta este o presupunere rezonabilă, dar este adevărată? Dacă privim în mod realist la politicile implementate de liderii politici de-a lungul mai multor generații, ale cui interese sunt deservite în realitate? Oare deservesc ei interesele oamenilor sau deservesc interesele unui grup restrâns de oameni care controlează economia? Aș putea fi îndreptățit dacă aș susține că sub ambalajul democrației politice se ascunde o dictatură politică: foarte puțini oameni dețin controlul și administrează sistemul pentru binele lor personal. Așadar, dacă acest lucru este adevărat, nu are niciun rost să sperăm că liderii se vor schimba, deoarece dacă se vor schimba nu vor mai fi aleși, întrucât mass-media controlată de aceeași elită nu le va permite să se facă auziți.

Și chiar dacă vor fi aleși, aceștia vor fi contracarați cu orice ocazie.

Dacă din întâmplare o persoană cu puncte de vedere diferite ajunge într-o funcție de conducere, aceasta va fi atacată din toate părțile și orice ar întreprinde ar fi imediat întors împotriva sa. Chiar și Medicare (sistemul sanitar public), care reprezintă simbolul Canadei, a trecut printr-o presiune puternică în decursul ultimilor 15-20 de ani. Și nu va „muri” dintr-o singură lovitură, va „muri” ca urmare a mii de tăieturi mai mici, iar presiunea privatizării este din ce în ce mai mare. Deci când ne întrebăm cum o să determinăm publicul de a pune presiune asupra politicienilor, ei bine, trebuie să fim conștienți că publicul lucrează cu informațiile pe care sistemul i le oferă. Și deși există Internet și oamenii pot căuta orice fel de informații în voie, cei mai mulți oameni nu sunt motivați să facă acest lucru. Cei mai mulți oameni nu sunt interesați de politică, cei mai mulți oameni se mulțumesc să lase deciziile importante pe seama politicienilor.

Deși, în principiu, avem libertatea de a alege, dacă nu suntem vigilenți și conștienți de ce se întâmplă nu are niciun rost să discutăm despre libertatea de a alege.

Iar Internetul, indiferent dacă ne referim la cantitatea de informații sau la accesibilitatea acestuia, ar putea, în realitate, să îi determine pe oameni să rămână mai mult la suprafață decât să cerceteze în profunzime anumite idei.

Ceea ce înseamnă că există foarte puțini oameni conștienți în această țară. Întreabă un om obișnuit în legătură cu orice chestiune complexă. Democrația este bună, dar dacă în această democrație populația este esențialmente inconștientă, atunci oamenii care sunt foarte conștienți de interesele lor și au capacitatea de a controla fluxul de informații care ajung la majoritatea oamenilor se află într-o poziție de necontestat. Atunci, cine sunt oamenii care îi vor lua la întrebări pe politicieni? Aceștia sunt oameni care nu dețin informațiile necesare și care nu pot lua la întrebări pe nimeni. Și totuși, ceea ce este remarcabil este că în pofida controlului propagandistic, în ce privește unele chestiuni importante oamenii chiar reușesc să ajungă la niște concluzii. De exemplu, cel puțin se pare că există o înțelegere generală solidă a schimbărilor climatice. Dar acest lucru nu s-a reflectat în niciun tip de mișcare electorală politică. La următoarele alegeri vom vota din nou oameni care au sprijinit politicile care contribuie la schimbările climatice. Dacă realizezi o sondare a opiniei publice, da, schimbările climatice reprezintă o problemă, dar dacă ne uităm la modul în care această chestiune influențează comportamentul politic, adevărul este că nu îl influențează foarte mult.

Partea a II-a

Unul dintre lucrurile la care am sperat în ce privește mișcarea Upstream constă în faptul că sănătatea oamenilor ar putea fi mai ușor de înțeles decât subiecte mai generale precum sustenabilitatea mediului înconjurător. Nu neapărat pentru că acest subiect este foarte dificil de abordat, doar că o schimbare climatică semnificativă poate suscita atenția oamenilor într-un mod mai personal decât suferințele unei persoane expuse la distrugerile de mediu sau decât ameliorarea sănătății unui individ atunci când amenințările de mediu dispar.

Unul dintre lucrurile pe care le întreprindeți în munca dvs. și care au influențat maniera în care am scris cartea „A Healthy Society” îl constituie utilizarea relatărilor pacienților și propriilor dvs. relatări menite a vă susține punctele de vedere. Aceasta este una dintre abordările pe care le-am adoptat în mișcarea Upstream. Puteți să ne dezvăluiți ceva despre ceea ce v-a determinat să utilizați o astfel de metodă?

Pentru mine, relatările pe care le fac și punctele de vedere teoretice sau științifice nu se exclud reciproc. Știința sau cercetarea pe care o expun este relevantă exclusiv ca urmare a faptului că problemele pe care le aduce la lumină contează enorm pentru oameni. Adevărul din spatele acesteia se reflectă în viețile oamenilor. Atunci când îmi scriu cărțile vreau ca oamenii să înțeleagă anumite chestiuni într-o manieră diferită, iar un mod prin care pot ilustra acest lucru este de a face referire la experiențele altor oameni astfel încât cititorii să se poată regăsi în acestea.

Cel mai satisfăcător feedback pentru cartea „In the Realm of Hungry Ghosts” vine din partea persoanelor care spun: „această carte m-a făcut să privesc dependențele cu alți ochi, și n-o să mai judec persoanele dependente și nici n-o să le mai privesc cu același dispreț ca în trecut. Și, mai mult, accept faptul că și eu am unele probleme similare.” Acest lucru reiese cel mai clar din relatările despre diverse persoane. De aceea fac astfel de relatări.

Acesta este și motivul pentru care împărtășiți unele povești despre comportamentele dependente din viața dvs.?

Am făcut asta în toate cărțile mele. Acel tip de sinceritate sau revelație asupra sinelui se regăsește în prima mea carte, „Scattered Minds”, în legătură cu tulburarea deficitului de atenție. Relatez prin ce-am trecut pentru că oamenilor le este foarte rușine cu disfuncțiile lor. Le este frică să recunoască sau să vorbească despre acest lucru cu alți oameni deoarece sunt foarte critici la adresa propriei persoane.

Și cred că doar ei au probleme.

Cred că doar ei au probleme și că sunt singuri. Esența rușinii constă în faptul că sunt singur(ă) cu acest secret trist. În ce mă privește, nu îmi este rușine, deoarece disfuncția mea este a mea. Nu am creat-o eu, nu m-am născut cu ea, nu mă reprezintă. Aceasta reflectă anumite tipare de adaptare pe care le-am dezvoltat ca răspuns la mediul în care am trăit. Da, sunt responsabil pentru aceasta, dar nu pentru că sunt o persoană rea sau condamnabilă, ci pentru că responsabilitatea definește orice persoană matură. Nu este ca și cum întreprind ceva ce necesită mult curaj pentru că o împărtășesc cu ceilalți, doar spun adevărul despre mintea umană și despre eul uman, și eu sunt doar un exemplu. Dar îi ajută, de asemenea, pe oameni să se privească fără să fie cuprinși de acel sentiment de rușine.

Comportamentul nostru nu ne definește.

Exact, comportamentul nostru nu ne definește, dar este foarte ușor să-i tratăm pe oameni ca și cum comportamentul lor i-ar defini și, prin urmare, să-i judecăm.

Vorbiți despre o cultură toxică și despre conștientizare, despre curiozitatea de a înțelege rădăcinile comportamentului altor oameni, pentru ca noi să putem trăi bine și în armonie unii cu ceilalți. Ce anume din cultura noastră actuală ne împiedică să atingem acel tip de conștientizare și reflecție care ne-ar permite să trăim bine alături de ceilalți?

Două reclame. Una pentru „The Globe and Mail”, cealaltă pentru „Air Canada”. „The Globe” are un panou publicitar cu mesajul „Never Stop Thinking” (Gândește tot timpul). Aceasta este o parte a problemei, că suntem tot timpul absorbiți de gânduri. Nu sunt primul om care să spună acest lucru. Eckhart Tolle și alții au vorbit despre boala gândirii. „Gândește tot timpul”, aceasta este problema. Și oamenii o fac. În loc să înțelegem și să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, noi suntem absorbiți de gândurile noastre.

Apoi reclama pentru „Air Canada ”, care spune: „Întrebarea nu este unde, ci încotro.”

Nu trăim niciodată în prezent. Ne orientăm întotdeauna spre exterior și spre viitor. Astfel că acel flux constant al gândirii, ticsit cu tot felul de fleacuri, și nevoia constantă de a fi cu un pas înainte și de a nu trăi niciodată în prezent reprezintă tipare de gândire pe care societatea noastră ni le induce în nenumărate moduri. Societatea subminează vigilența. Într-o societate materialistă, premisa fundamentală este că doar a face și a avea contează. Și prin aceasta nu mă refer strict la societatea capitalistă. Societatea comunistă din Ungaria în care am crescut a fost la fel de materialistă ca societatea de astăzi.

Valorile fundamentale în care credem nu sunt cele despre care vorbim, ci acelea pe baza cărora acționăm. Nu contează care este valoarea la nivel declarativ. Nu putem cunoaște valorile unei societăți după cum se prezintă aceasta, ci după cum acționează în realitate. Putem spune că valorile noastre sunt libertatea și justiția, dar cum le putem împăca cu realitatea efectivă? Dacă acest lucru ar fi adevărat, de ce închisorile din Saskatchewan sunt pline de băștinași într-un mod disproporționat? Valoarea noastră reală este achiziția: controlul, achiziția și alocarea bunurilor materiale. Cu cât poți produce mai mult, cu cât poți controla mai mult, cu cât poți acumula mai mult, cu atât ai mai mult succes în ochii societății. Acestea sunt ideile, antreprenorii, bogații, avarii nemiloși care adună bogății, ca Donald Trump, care este un erou la TV. Nu valorile umane, ci valorile materiale care obiectualizează totul.

Fiecare om este un produs.

Fiecare este un produs, fiecare este atașat unui produs, ceea ce publicitatea exploatează cu succes.

Mai devreme începuseți să vorbiți despre următorul dvs. proiect și mi-am amintit de-o carte asemănătoare: „The Spirit Level” de Richard Wilkinson și Kate Pickett, în care se vorbește despre modurile în care nivelurile sporite de inegalitate înrăutățesc sănătatea oamenilor. De ce credeți că se întâmplă acest lucru? De ce inegalitatea ar înrăutăți efectiv sănătatea fizică și mintală?

Argumentați în cartea dvs. că efectele negative asupra sănătății, chiar dacă îi afectează mai mult pe cei săraci, își pun amprenta și asupra clasei de sus acolo unde inegalitatea este mai pronunțată. Cred că există mai multe motive. Inegalitatea nu este singura problemă. Controlul este o problemă. Cine se află într-o poziție de conducere? Oamenii cu funcții de conducere vor fi mult mai sănătoși decât oamenii care nu au funcții de conducere. Așa stau lucrurile. Lipsa controlului, de exemplu: după cum știți în cadrul studiului Whitehall din Marea Britanie despre bolile cardiace un factor major l-a reprezentat nivelul de control pe care oamenii l-au avut asupra muncii și vieților lor. Inegalitatea nu se referă doar la ceea ce deținem, ci este un indicator pentru capacitatea noastră de control.

Se referă la fel de mult la statutul social ca la bunurile materiale.

Da, dar reflectă și relațiile autentice de producție. Oamenii cu funcții de conducere se bucură de mai mult control. Unul dintre cei mai importanți factori care declanșează stresul la oameni constă în pierderea controlului. Într-o societate unde inegalitatea este foarte accentuată, oamenii din vârful ierarhiei sunt mai hotărâți, mai compulsivi, pentru ei contează mai mult cât de mult control au și, prin urmare, sunt mai puțin liberi. Sunt mai defensivi. Care este cea mai mare nesiguranță în ce privește nevoia de a avea întotdeauna mai mult?

Oamenii din vârful ierarhiei reflectă caracterul societății în cadrul căreia avansează și, poate, fiind versiunea extremă a acesteia, înglobează trăsăturile sale cele mai patologice.

Dacă ne uităm la Conrad Black, despre care am scris în cartea „Hungry Ghosts”, ne dăm seama că este un caracter nesănătos, în opinia mea. Este un om de mare succes, dar Dumnezeule, cum crezi că te-ai simți dacă ai fi în locul lui, în mintea lui, unde totul se rezumă la dușmani și control și la cine are de gând să-l înfunde – ca să nu mai vorbim de disprețul său nociv față de oricine îl provoacă?

Apropo de sănătate, sunteți medic și ați lucrat foarte mult cu populații marginalizate. Unul dintre lucrurile care mă neliniștesc în ce privește munca de conceptualizare și promovarea mișcării Upstream este că nu mă aflu în avangardă. Am fost la spital astăzi, dar cel mai adesea sunt departe de pacienți pentru a sprijini această mișcare. Dvs. mai practicați medicina?

Am fost la OnSite, care este condus de Portland Hotel Society, centrul de detoxifiere care se află deasupra InSite (unitatea de injectare în siguranță din Vancouver). Am lucrat în cadrul unui alt program în care le administram antibiotice IV pacienților dependenți care nu puteau fi tratați în spital. Să zicem că cineva suferă de osteomielită, dar persoana respectivă este dependentă de droguri și are nevoie de ele, așa că nu va sta în spital. Este un program comunitar, sprijinit de asistente, frecventat zilnic de medici și în cadrul căruia oamenii dependenți beneficiază de antibioticele IV ca să se vindece de osteomielită, dar se află în cadrul comunității și pot merge să-și administreze dozele dacă au nevoie. Îi ajutăm pe oameni să-și termine tratamentul cu antibiotice IV, oameni care în alte situații n-ar avea această șansă.

Le salvați șoldurile sau picioarele sau inimile, oricare ar fi partea corpului afectată.

Și economisim bani. Am făcut asta și am lucrat și pe teren. Nu mi-am reînnoit licența de trei ani.

Practic medicina de 34 de ani. Astăzi am vorbit cu 450 de oameni (în cadrul evenimentului găzduit de Consiliul Tribal din Saskatoon), ieri am fost în Yakima, Washington și am vorbit cu 500 de oameni, săptămâna trecută am fost în Whitehorse și am vorbit cu 800 de oameni, și înainte de aceasta am fost în Yellowknife și am vorbit cu 800 de oameni. Deci nu mă plâng. Nu mă simt vinovat, deoarece – bine, uneori mă simt, uneori simt lipsa contactului cu pacienții – dar și așa intru în contact cu mulți oameni și îmi place ceea ce fac.

Pentru dvs., întrebarea este asupra cărui lucru doriți să aveți un impact. Faptul că sunteți atât medic practician, cât și promotor al unei mișcări vă conferă multă credibilitate. Dacă nu ați fi fost promotorul acestei mișcări, ați fi investigat cu patru sau cinci pacienți mai mult pe zi, dar nu ați mai fi comunicat cu mulți alții.

Sentința lui Rudolf Virchow mă consolează într-o anumită măsură: „Politica este medicină la o scară mai mare.” Cred că este adevărat, și sunt foarte hotărât să întreprind o astfel de activitate datorită ideii determinanților sociali ai sănătății. Mai cred și că înțelegerea este consolidată de contactul permanent cu pacienții. Și faptul că, lucrând unde lucrez, la fel ca în locurile în care ați lucrat și dvs., îmi pot da seama foarte bine de modul în care acei determinanți se manifestă în viețile indivizilor. Acel răspuns la viețile oamenilor pe care i-ați tratat a reprezentat un stimulent major pentru ceea ce scrieți și pledați?

Am fost activist în anii ’60, când eram la facultate. Am făcut parte din generația războiului din Vietnam. Am fost destul de radical în privința războiului și aveam deja o perspectivă socială când am intrat la medicină. Când mi-am depus candidatura la medicină, am susținut interviul cu decanul responsabil cu procesul de admitere, iar acesta știa cu ce m-am ocupat pe parcursul studiilor de licență. M-a întrebat: „Medicina este o profesie pentru elite, de ce vrei să studiezi medicina?” Și am spus – gândisem acest răspuns pe moment – că eram implicat în politica radicală pentru că doream să creez o societate mai bună, voiam să ajut oamenii, voiam să eliberez lumea de sub povara suferinței și că acesta este, în opinia mea, rolul profesiei de medic. Decanul a fost mulțumit de acest răspuns și așa am intrat la medicină. Cu alte cuvinte, nu doar medicina pe care am practicat-o m-a convins, avusesem o astfel de perspectivă de dinainte.

Știam că voiam să practic medicina când am început să mă implic în activism. Am avut o traiectorie similară trecând prin mișcările de protest, prin generația Seattle, prin mișcarea de dinainte de 11 septembrie care a fost foarte puternică și apoi m-am orientat, în timp ce practicam medicina, spre politică pe marginea sănătății globale, sănătății băștinașilor, precum și Medicare.

Revenind la cultura toxică, mă interesează foarte mult soluțiile pe care le avem la dispoziție, dacă cultura noastră le permite oamenilor să fie sănătoși, care este fundamentul unei stări bune de sănătate, cum arată o cultură politică care ar produce rezultate bune în materie de sănătate?

Acest lucru va fi o problemă în opinia mea, deoarece nu cred că sistemul poate fi reformat. Nicio clasă dominantă nu s-a reformat pe sine în așa fel încât să nu mai fie la putere. Pur și simplu nu se întâmplă acest lucru. Pot oferi sugestii în legătură cu ce se poate întâmpla în prezent, moduri în care oamenii se pot proteja. Activismul este un mod de a te proteja cât timp nu vei fi consumat de acesta. Dacă ești activ, te alături altora, apoi nu vei mai fi atât de lipsit de putere.

În ceea ce privește sistemul, nu voi promova unul nou. Utopiile nu funcționează. Sistemul nu se va schimba doar pentru că am scris o carte sau pentru că am înaintat unele sugestii. Uneori trebuie doar să descrii problema.

Acest lucru nu înseamnă că munca dvs. nu este importantă în termeni de metode upstream (pe termen lung) care chiar sunt realizabile. Este foarte important să promovați o astfel de mișcare. Chiar dacă nu vă îndepliniți toate scopurile, le prezentați oamenilor informații esențiale. Ei trebuie să știe că modul în care se desfășoară lucrurile în prezent nu este un dat, nu este modul în care Dumnezeu a făcut pământul, trebuie să știe că putem gândi altfel. Acest lucru este foarte important, indiferent dacă scopurile metodei dvs. sunt îndeplinite la modul practic.

În măsura în care mișcarea Upstream este o inițiativă foarte ambițioasă, un efort de a schimba cadrul discuțiilor politice astfel încât să se axeze pe sănătate, este și un mod de a face loc discuțiilor mai pertinente menite a îmbunătăți viețile oamenilor.

În mod sigur! Nu este nevoie să răsturnăm capitalismul pentru a beneficia de politici mai bune. Nu este obligatoriu să continuăm să fim la fel de reduși ca până acum.

Ryan Meili este doctor de familie în Saskatoon, autor, profesor de medicină și director fondator al Upstream: Institute for A Healthy Society.

Traducere: I.m. Popa

Sursă: https://briarpatchmagazine.com/articles/view/gabor-mate-how-capitalism-makes-us-sick

http://briarpatchmagazine.com/articles/view/gabor-mate-storytelling

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: