În vreme ce timpul…

September 17, 2015

Sfârșitul capitalismului a început

Filed under: Traduceri — Ionuţ Popa @ 9:43 pm

de Paul Mason

Fără să ne dăm seama, suntem pe punctul de a intra în era postcapitalistă. La baza viitoarei schimbări stau tehnologia informației, noile stiluri de lucru și economia colaborativă. Va dura ceva timp până când vechile obiceiuri vor dispărea, dar acum este momentul să gândim utopic.

Steagurile roșii, alături de melodiile mobilizatoare ale partidului Syriza răsunând pe fundalul crizei din Grecia și speranța că băncile vor fi naționalizate, au reanimat temporar un vis din secolul 20: distrugerea siluită a pieței de sus în jos. În decursul celei mai mari părți a secolului 20, acesta a fost modul în care stânga politică a conceput primul stadiu al unei economii eliberate de capitalism. Forța ar urma să fie exercitată de clasa muncitoare, fie la urna de vot, fie pe baricade. Statul ar fi pârghia. Oportunitatea s-ar ivi ca urmare a frecventelor episoade de colaps economic.

În schimb, de-a lungul ultimilor 25 de ani, proiectul stângii a fost cel care a suferit un colaps. Piața a distrus planul; individualismul a înlocuit colectivismul și solidaritatea; în întreaga lume, forța de muncă foarte extinsă arată ca un „proletariat”, dar nu mai gândește și nici nu se mai comportă ca odinioară.

Dacă ați trecut prin toate acestea, întreținând o aversiune față de capitalism, a fost ceva traumatizant. Dar între timp tehnologia a trasat o nouă cale de scăpare, pe care rămășițele vechii stângi politice – și toate celelalte forțe influențate de aceasta – trebuie s-o parcurgă pentru a-și perpetua existența. Capitalismul, din câte se pare, nu va fi abolit prin intermediul tehnicilor de marș forțat. Acesta va fi abolit de un sistem mai dinamic, care, în primă fază, va trece aproape neobservat prin interiorul vechiului sistem, dar care va irupe în cele din urmă, remodelând economia după noile valori și comportamente. „Postcapitalism” este termenul prin care fac referire la acest sistem.

La fel ca sfârșitul feudalismului ce-a avut loc în urmă cu 500 de ani, trecerea de la capitalism la postcapitalism va fi accelerată de șocuri externe și dirijată de emergența unui nou tip de ființă umană. Și ne aflăm în plină tranziție.

În ultimii 25 de ani, tehnologia informației a adus după sine trei schimbări majore care fac posibilă trecerea la postcapitalism. În primul rând, aceasta a redus nevoia de a munci, a estompat granița dintre muncă și timp liber și a slăbit relația dintre muncă și salarii. Viitorul val de automatizare, îndiguit momentan din cauza faptului că infrastructura noastră socială nu poate gestiona efectele unei astfel de transformări, va diminua considerabil volumul de muncă necesar – nu doar pentru asigurarea unui nivel de subzistență, ci pentru a le oferi tuturor oamenilor un trai decent.

În al doilea rând, informațiile erodează capacitatea pieței de a stabili în mod corect prețurile. Și-acest lucru deoarece piețele se bazează pe raritate (scarcity), în timp ce informațiile se găsesc din abundență. Mecanismul de apărare al sistemului constă în crearea de monopoluri – marile companii tehnologice – la o scară fără precedent în ultimii 200 de ani, deși acestea nu pot rezista pe termen lung. Prin faptul de a crea modele de afaceri și evaluări de acțiuni pe baza însușirii și privatizării tuturor informațiilor produse la nivel social, astfel de companii nu fac decât să construiască un edificiu corporatist fragil, care contravine celei mai fundamentale nevoi a omenirii, aceea de a utiliza în mod liber ideile.

În al treilea rând, asistăm la ascensiunea spontană a producției colaborative: apar bunuri, servicii și organizații care se sustrag cerințelor imperioase ale pieței și ierarhiei manageriale. Cea mai mare enciclopedie online din lume – Wikipedia – este creată de voluntari în mod gratuit, afectând afacerile din domeniul enciclopedic și privând industria publicitară de câștiguri estimate la 3 miliarde de dolari.

Aproape pe nesimțite, în nișele și găurile sistemului economiei de piață, întregi forme de viață economică încep să acționeze într-un ritm diferit. Monedele paralele, băncile de timp, cooperativele și spațiile care se gestionează automat au început să prolifereze, aproape neobservate de economiști, și adesea ca un rezultat direct al distrugerii vechilor structuri în criza de după 2008.

Această economie nu este vizibilă decât sub lupa unei analize minuțioase. O organizație non-guvernamentală comunitară din Grecia a întocmit o listă cu cooperativele agricole, producătorii alternativi, monedele paralele și sistemele de schimb locale, descoperind peste 70 de proiecte ample și sute de inițiative mai mici, de la grupuri de ocupare a clădirilor nelocuite (Squats), la grupuri care folosesc autovehicule în comun (carpooling – partajare de mașină) și grădinițe fără taxe. Astfel de activități nu par să figureze pe lista activităților economice acceptate de economia „mainstream” (convențională) – dar asta este și ideea. Acestea reprezintă o realitate, întrucât se desfășoară, cu toate că o fac în mod șovăielnic și ineficient, într-o notă postcapitalistă: timp liber, activități interconectate și bunuri și servicii gratuite. Pare un lucru prea firav și informal și chiar periculos pentru a reprezenta baza unei alternative la actualul sistem global, dar și banii, și creditele au lăsat aceeași impresie în era lui Edward al III-lea.

Noi forme de proprietate, noi forme de împrumut, noi contracte juridice: o întreagă subcultură profesională a ieșit la lumină în ultimii 10 ani, fiind supranumită de mass-media „economia colaborativă”. Termeni la modă, de regulă forme fără fond, precum „bun colectiv” și “producție colaborativă” sunt aruncați în vânt, dar puțini s-au interesat de a se întreba ce impact are această dezvoltare asupra capitalismului însuși.

Cred că ne oferă o cale de scăpare – cu condiția ca aceste proiecte desfășurate la nivel local să fie cultivate, promovate și protejate prin intermediul unei schimbări fundamentale în practicile guvernamentale. Și-acest lucru trebuie să fie determinat de o schimbare în modul nostru de a gândi – în ce privește tehnologia, proprietatea și munca. Astfel încât, atunci când vom crea elementele noului sistem, să putem spune, către noi înșine și către ceilalți: „Acesta nu mai este doar mecanismul meu de supraviețuire, refugiul meu de lumea neoliberală; acesta este un nou mod de a trăi în plin proces de formare.”

Criza din 2008 a redus producția globală cu 13% și comerțul internațional cu 20%. Creșterea economică la nivel mondial a devenit negativă – pe o scară unde orice valoare sub +3% este considerată recesiune. Această criză va dura în Vest mai mult decât cea din 1929-1933, și chiar și acum, în contextul unei reveniri firave, economiștii sunt îngroziți de perspectiva unei stagnări pe termen lung. În Europa, replicile crizei au ca efect destrămarea continentului.

Soluțiile au fost austeritatea și excedentul monetar. Dar acestea nu funcționează. În cele mai afectate țări, sistemul de pensii a fost distrus, vârsta de pensionare a crescut la 70 de ani, iar educația este în proces de privatizare, astfel că absolvenții se confruntă acum cu mari datorii care se întind pe durata unei vieți. Serviciile sunt distruse, iar proiectele de infrastructură suspendate.

Nici măcar acum oamenii nu înțeleg adevăratul sens al cuvântului „austeritate”. Austeritatea nu înseamnă opt ani de reduceri ale cheltuielilor bugetare, ca în cazul Regatului Unit, și nici măcar catastrofa socială abătută asupra Greciei. Aceasta presupune ajustarea salariilor, salariilor sociale și standardelor de viață din Occident până în momentul în care vor ajunge la același nivel cu cele în creștere ale clasei de mijloc din China și India.

Între timp, neexistând niciun model alternativ, condițiile pentru izbucnirea unei alte crize proliferează. Salariile reale au scăzut sau stagnat în Japonia, în zona de sud a Europei, în SUA și Regatul Unit. Sistemul bancar din umbră s-a reorganizat, având în prezent o sferă de cuprindere mai largă decât în 2008. Noile reguli care impun băncilor deținerea unor rezerve mai mari au fost slăbite sau amânate. Între timp, copleșiți cu bani nemunciți, cei mai bogați 1% au devenit și mai bogați.

Neoliberalismul, prin urmare, s-a transformat într-un sistem programat să genereze eșecuri catastrofice recurente. Mai rău chiar, acesta a spart tiparul vechi de 200 de ani al capitalismului industrial, în cadrul căruia o criză economică dădea naștere unor noi forme de inovație tehnologică de care beneficia toată lumea.

Și-aceasta deoarece neoliberalismul a fost primul model economic din ultimii 200 de ani a cărui ascensiune s-a fundamentat pe scăderea salariilor și pe zdrobirea puterii și rezistenței sociale a clasei muncitoare. Dacă e să analizăm perioadele de creștere studiate de specialiștii în teoria ciclurilor lungi – anii 1850 în Europa, anii 1900 și ’50 pe întreg globul – forța muncii organizate a reprezentat factorul care a constrâns antreprenorii și corporațiile să înceteze de a încerca să resusciteze modele de afaceri perimate prin intermediul tăierilor salariale și să ajungă la o nouă formă de capitalism cu ajutorul inovațiilor.

Ca rezultat, fiecare creștere economică a cunoscut o sinteză între automatizare, salarii mai mari și consumul de produse cu o valoare mai ridicată. În prezent, nu există presiuni din partea forței de muncă, iar tehnologia care se află în centrul acestui val de inovații nu reclamă generarea unui consum privat mai mare și nici reîncadrarea forței de muncă cu vechime pe noi posturi. Informația este un dispozitiv de trunchiere a prețurilor și de tăiere a orelor de muncă necesare susținerii vieții pe această planetă.

În consecință, mulți oameni de afaceri au devenit noii ludiți. Cu toate că există posibilitatea înființării unor laboratoare de cercetare a secvențelor ADN, aceștia aleg mai degrabă să deschidă cafenele, saloane de manichiură și firme de curățenie: sistemul bancar, sistemul de planificare și cultura neoliberală de dată recentă îi recompensează înainte de toate pe cei ce creează locuri de muncă de joasă calificare, ce implică multe ore de lucru.

Inovațiile sunt o realitate, dar nu au reușit să declanșeze, până în prezent, cea de a cincea creștere economică de lungă durată pe care teoria ciclurilor lungi a prevăzut-o. Motivul constă în natura specifică a tehnologiei informației.

Suntem înconjurați nu doar de dispozitive inteligente, dar și de un nou înveliș al realității centrate pe informație. Gândiți-vă la un avion de mari dimensiuni: un computer îl controlează; acesta a fost proiectat, supus testelor de rezistență și „realmente fabricat” de milioane de ori; și transmite informații în timp real către producătorii săi. La bord se află oameni care privesc cu ochii întredeschiși la ecranele conectate, în unele țări norocoase, la Internet.

Privită de la nivelul solului, aeronava este aceeași pasăre albă din metal ca în era lui James Bond. Dar este atât o mașinărie inteligentă, cât și un nod într-o rețea. Prezintă un anumit conținut de informații și generează o valoare informațională, precum și o valoare fizică pentru întreaga lume. În timpul unei călătorii la bordul unei aeronave aglomerate, atunci când toată lumea de la clasa business lucrează în Excel sau Powerpoint, cabina pasagerilor este caracterizată cel mai bine drept o fabrică de informații.

Dar cât valorează toate aceste informații? Nu veți putea găsi un răspuns în cadrul înregistrărilor contabile: proprietatea intelectuală este evaluată conform standardelor de contabilitate modernă pe ghicite. Un studiu realizat în 2013 pentru Institutul SAS a adus la lumină faptul că, pentru a atribui o valoare informațiilor, nici costul colectării acestora și nici valoarea de piață a viitorului venit generat de acestea nu pot fi calculate în mod adecvat. Companiile le pot explica efectiv acționarilor lor ce valoarea au avut realmente informațiile deținute de acestea doar prin intermediul unei forme de contabilitate care include beneficiile non-economice și riscurile. Ceva nu este în regulă cu logica pe care o utilizăm pentru a da valoare celui mai important lucru din lumea modernă.

Cea mai importantă dezvoltare tehnologică de la începutul secolului 21 nu constă doar în obiecte și procese noi, ci și în transformarea celor vechi în obiecte și procese inteligente. Conținutul informativ al produselor devine mai valoros decât lucrurile palpabile care sunt folosite pentru a le produce. Dar acesta reprezintă o valoare stabilită prin prisma utilizării, nu prin prisma schimbului sau proprietății. În anii ’90, economiștii și tehnologii au început să întrețină simultan aceeași credință, conform căreia acest nou rol al informației a creat un nou tip (al treilea) de capitalism – la fel de diferit de capitalismul industrial precum a fost capitalismul industrial de capitalismul negustoresc și sclavagist al secolelor 17 și 18. Dar aceștia s-au străduit din răsputeri să descrie dinamica noului capitalism „cognitiv”. Și pe bună dreptate. Dinamica acestui sistem este profund non-capitalistă.

În timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, economiștii au considerat informațiile pur și simplu ca fiind un „bun public”. Guvernul Statelor Unite chiar a decretat că nu trebuie să se obțină profit din brevete, ci doar din procesul de producție în sine. Apoi am început să înțelegem proprietatea intelectuală. În 1962, Kenneth Arrow, un guru al economiei convenționale, a declarat că, într-o economie de piață, a inventa lucruri are drept scop crearea drepturilor de proprietate intelectuală. Acesta a remarcat: „cu cât informațiile înregistrează un succes mai mare, cu atât acestea sunt utilizate mai puțin.”

Acest lucru reprezintă o realitate pe care o puteți observa în fiecare model de afaceri online elaborat vreodată: monopolul asupra datelor și protecția acestora, culegerea datelor gratuite din rețelele de socializare, generate de interacțiunile utilizatorilor, împingerea forțelor comerciale în zonele de producere a datelor, care inițial nu aveau nicio legătură cu domeniul comercial, extragerea datelor existente pentru valori predictive – întotdeauna și oriunde existând garanția că nimeni cu excepția corporațiilor nu va întrebuința rezultatele.

Dacă reformulăm principiul lui Arrow de la coadă la cap, implicațiile sale revoluționare devin clare: dacă o economie de piață, împreună cu proprietatea intelectuală, conduce la o subutilizare a informațiilor, atunci o economie bazată pe utilizarea deplină a informațiilor nu este compatibilă cu economia de piață sau cu drepturile de proprietate intelectuală absolute. Modelele de afaceri ale tuturor giganților informatici din prezent sunt concepute pentru a împiedica abundența de informații.

Și totuși, informațiile se găsesc din abundență. Bunurile bazate pe informație pot fi reproduse în mod gratuit. Odată ce un lucru a fost creat, acesta poate fi reprodus la infinit. O melodie sau baza de date imensă care se utilizează pentru a se construi un avion implică un cost de producție, dar costul de reproducere scade spre zero. Prin urmare, dacă mecanismul standard de stabilire a prețurilor din capitalism va predomina în timp și prețul acestei melodii sau baze de date va scădea spre zero.

În decursul ultimilor 25 de ani, economia s-a confruntat cu această problemă: întreaga economie convențională pleacă de la premisa unei stări de raritate, deși cea mai dinamică forță a lumii contemporane este abundentă și, după cum geniul hippy Stewart Brand a declarat mai demult, „vrea să fie liberă”.

În paralel cu lumea monopolului asupra informațiilor și a supravegherii, instaurată de corporații și guverne, există o dinamică diferită ce se dezvoltă în jurul informațiilor: informațiile ca bun social, ce pot fi utilizate gratuit și nu se supun legilor proprietății private sau exploatării sau mecanismului de stabilire a prețurilor. Am examinat încercările economiștilor și ale maeștrilor în afaceri de a crea un cadru teoretic cu scopul de a înțelege dinamica unei economii bazate pe informații care se găsesc din abundență și sunt accesibile întregii societăți. Totuși, această economie a fost concepută de un economist din secolul 19, în era telegrafului și-a motorului cu aburi. Numele acestuia? Karl Marx.

În prim-plan Kentish Town, Londra, februarie 1858, aproape de ora 4 dimineața. Marx este urmărit în Germania și lucrează din greu mâzgălind experimente intelectuale și notițe personale. Atunci când vor ajunge în sfârșit să citească ceea ce Marx scria în noaptea respectivă, intelectualii de stânga ai anilor ’60 vor recunoaște că „pune sub semnul întrebării orice interpretare serioasă asupra lui Marx elaborată până acum”. Este vorba de „Fragment despre mașini”.

În „Fragment despre mașini”, Marx schițează o economie în care rolul principal al mașinilor este de a produce, iar rolul principal al oamenilor este de a le supraveghea. Acesta a expus într-o manieră limpede faptul că, într-o astfel de economie, principala forță de producție ar reprezenta-o informațiile. Forța productivă a unor astfel de mașini, precum mașina de țesut automată, telegraful și locomotiva cu aburi, nu a depins de volumul de muncă necesar pentru a le produce, ci de nivelul cunoștințelor sociale. Cu alte cuvinte, organizarea și cunoașterea au contribuit mai mult la forța productivă decât munca investită în producerea și acționarea mașinilor.

Dacă ne gândim la ce urma să ajungă marxismul – o teorie a exploatării bazată pe furtul orelor de lucru – aceasta este o afirmație revoluționară. Și sugerează că, odată ce cunoașterea devine o forță productivă în adevăratul sens al cuvântului, depășind munca efectivă investită în fabricarea unei mașini, chestiunea cu adevărat importantă nu rezidă în opoziția „salarii – profituri”, ci în faptul de a ști cine controlează „puterea cunoașterii”, sintagmă consacrată de Marx.

Într-o economie în care mașinile fac aproape toată treaba, natura cunoașterii care stă la baza mașinilor trebuie, scrie acesta, să fie „socială”. Într-un ultim experiment intelectual realizat târziu în noapte, Marx a conceput punctul terminus al acestei traiectorii: crearea unei „mașini ideale”, care funcționează în permanență și nu costă nimic. O mașină care ar putea fi fabricată fără niciun cost, a susținut acesta, nu ar adăuga nicio valoare la procesul de producție și ar reduce rapid, după mai mulți ani fiscali, prețurile, profitul și costurile salariale corespunzătoare celorlalte aspecte cu care ar interacționa.

Odată ce înțelegem că informația este tangibilă și software-ul o mașină, iar prețurile aferente stocării, lățimii de bandă și puterii de procesare scad exponențial, valoarea gândirii lui Marx devine limpede. Suntem înconjurați de mașini care nu costă nimic și care, dacă ne-am dori, ar putea funcționa în permanență.

În cadrul acestor cugetări, publicate abia începând cu mijlocul secolului 20, Marx a conceput ceea ce s-ar numi o „minte universală” în care informațiile ar urma să fie stocate și partajate – care ar reprezenta mintea tuturor oamenilor din lume, conectați prin cunoașterea socială și în care fiecare îmbunătățire ar fi realizată în avantajul tuturor. Pe scurt, acesta a conceput un sistem asemănător cu economia informației în care trăim. Și, potrivit lui Marx, existența sistemului respectiv ar „arunca în aer capitalismul”.

Odată cu schimbarea cadrului general s-a pierdut și vechea cale de ieșire din capitalism, concepută de stânga secolului 20.

Dar s-a ivit o cale diferită. Producția colaborativă, ce angrenează tehnologia rețelelor pentru a produce bunuri și servicii utilizabile doar în măsura în care sunt gratuite sau partajabile, definește calea de ieșire din economia de piață. Va fi nevoie ca statul să creeze cadrul necesar desfășurării unor astfel de activități – la fel cum a creat cadrul pentru desfășurarea muncii în fabrică, monede stabile și comerț liber la începutul secolului al 19-lea. Este posibil ca sectorul postcapitalist să coabiteze cu economia de piață timp de mai multe decenii, însă au loc schimbări majore.

Rețelele restituie caracterul „granular” al proiectului postcapitalist. Adică acestea pot constitui baza unui sistem opus economiei de piață care să se reproducă singur și care să nu aibă nevoie să fie creat de la zero în fiecare dimineață pe computerul unui funcționar.

Tranziția va implica statul, piața și producția colaborativă dincolo de legile pieței. Dar pentru a deveni realitate, întregul proiect al stângii, de la grupurile protestatare până la partidele liberale și social democratice convenționale, va trebui reconfigurat. De fapt, odată ce oamenii vor înțelege logica din spatele tranziției postcapitaliste, astfel de idei nu vor mai aparține doar stângii – ci unei mișcări mult mai vaste, pentru care vom avea nevoie de noi termeni.

Ce sau cine poate materializa această mișcare? Din perspectiva vechiului proiect al stângii, clasa muncitoare industrială. În urmă cu mai bine de 200 de ani, ziaristul radical John Thelwall i-a avertizat pe oamenii care au creat fabricile englezești asupra faptului că aceștia creaseră o nouă și periculoasă formă de democrație: „Fiecare atelier și fabrică de mari dimensiuni este un fel de societate politică, pe care nicio acțiune întreprinsă de parlament nu o poate reduce la tăcere și pe care niciun magistrat nu o poate dezagrega.”

În prezent, întreaga societate este o fabrică. Cu toții luăm parte la crearea și reproducerea mărcilor, normelor și instituțiilor care ne înconjoară. În același timp, rețelele de comunicare, vitale pentru munca de zi cu zi și pentru profituri, emit la foc continuu cunoștințe partajate și nemulțumiri. Astăzi rețeaua este cea pe care – la fel ca atelierul din urmă cu 200 de ani – ei „nu o pot reduce la tăcere sau dezagrega”.

Este adevărat, statele pot închide Facebook, Twitter și chiar Internetul per ansamblu și întreaga rețea mobilă pe timp de criză, paralizând astfel economia. Și pot stoca și monitoriza fiecare kilobit de informație pe care-l generăm. Dar acestea nu pot reimpune societatea ierarhică, condusă de propagandă și ignorantă de acum 50 de ani, exceptând situația în care – ca în China, Coreea de Nord sau Iran – ar renunța la părți importante din viața modernă. Conform sociologului Manuel Castells, ar fi ca și când ar încerca să deconecteze o întreagă țară de la rețeaua electrică.

Conectând milioane de oameni, exploatați din punct de vedere financiar, dar având la îndemână întregul tezaur al inteligenței umane, info-capitalismul a creat un nou agent al schimbării în istorie: ființa umană educată și conectată.

Aceasta va fi mai mult decât o tranziție economică. Desigur, există sarcini stringente și analoage privind „decarbonizarea” lumii și dezamorsarea bombelor cu ceas demografice și fiscale. Dar mă concentrez asupra tranziției economice declanșate de informații, deoarece, până acum, aceasta a fost lăsată deoparte. Fenomenul „peer-to-peer” (rețea de parteneri egal privilegiați) a fost clasificat ca o obsesie de nișă pentru vizionari, în timp ce figurile importante ale economiei de stânga se preocupă în continuare de critica austerității.

De fapt, în practică, în zone precum Grecia, opoziția vizavi de austeritate și crearea de „rețele pe care nu le poți falimenta” – așa cum mi-a spus un activist – sunt interconectate. Mai presus de toate, conceptul de postcapitalism se referă la noi forme de comportament uman pe care economia convențională nu le consideră relevante.

Deci cum ne reprezentăm tranziția care ne așteaptă? Cea mai clară analogie pe care o avem la îndemână constă în înlocuirea feudalismului cu capitalismul – și datorită activităților întreprinse de epidemiologi, geneticieni și analiști de date avem mult mai multe cunoștințe despre acea tranziție prin care am trecut în urmă cu 50 de ani, perioadă în care tranziția nu a fost abordată decât de științele sociale. Ce trebuie să recunoaștem în primul și în primul rând este că diferitele moduri de producție se bazează pe lucruri diferite. Feudalismul a fost un sistem economic bazat pe obiceiuri și legi derivate din „obligații”. Capitalismul s-a bazat pe un aspect pur economic: piața. Putem intui astfel că postcapitalismul – a cărui condiție obligatorie este abundența – nu va fi doar o simplă variantă modificată a unei societăți complexe, bazate pe economia de piață. Însă nu putem decât să începem a ne axa pe o viziune pozitivă în ce privește felul în care acest sistem va arăta.

Nu intenționez prin aceasta să evit întrebarea evidentă: da, se pot trasa parametrii economici generali ai unei societăți postcapitaliste până în anul 2075. Dar dacă o astfel de societate se bazează pe eliberarea oamenilor, nu pe economie, aceasta va începe să fie modelată de lucruri neprevăzute.

De exemplu, cel mai evident lucru pentru Shakespeare, care a trăit și scris în anii 1600, l-a reprezentat faptul că piața a determinat noi tipuri de comportamente și o nouă moralitate. Prin analogie, cel mai evident lucru de factură „economică” pentru un Shakespeare din 2075 va consta în transformarea totală a relațiilor de gen, a sexualității sau a sănătății. Poate că nici nu vor mai exista dramaturgi: poate însăși natura mijloacelor de comunicare prin intermediul cărora ne exprimăm literar-artistic se va schimba – la fel cum s-a schimbat în Londra elisabetană atunci când au fost construite primele teatre publice.

Gândiți-vă la diferența dintre, să zicem, Horațiu din Hamlet și un personaj precum Daniel Doyce din Micuța Dorrit de Charles Dickens. Ambele personaje denotă o obsesie specifică epocilor în care au trăit creatorii lor – Horațiu este obsedat de filosofia umanistă, iar Doyce de brevetarea invenției sale. Nu poate exista un personaj ca Doyce în operele lui Shakespeare; acesta ar primi cel mult un rol nesemnificativ ca personaj din clasa muncitoare. Totuși, în epoca în care Dickens l-a descris pe Doyce, cei mai mulți dintre cititorii săi cunoșteau pe cineva ca personajul respectiv. La fel cum Shakespeare nu și-ar fi putut imagina un personaj ca Doyce, nici noi nu ne putem imagina tipurile de ființe umane pe care societatea le va crea odată ce economia nu va mai fi în centrul existenței umane. Dar putem întrezări formele lor embrionare în viețile tinerilor din întreaga lume spărgând barierele secolului 20 care îngrădesc sexualitatea, munca, creativitatea și sinele.

Modelul feudal de agricultură s-a lovit inițial de limitele mediului înconjurător și apoi de un șoc extern de amploare – Moartea neagră. După aceea, a urmat un șoc demografic: prea puțini lucrători ai pământului, ceea ce a condus la o creștere a salariilor acestora și a făcut imposibilă impunerea vechiului sistem feudal de obligații. Lipsa forței de muncă a creat, de asemenea, nevoia de inovații tehnologice. Noile tehnologii care au stat la baza apariției capitalismului negustoresc au fost cele care au stimulat comerțul (tiparul și contabilitatea), crearea bogățiilor care puteau fi supuse schimburilor mercantile (mineritul, busola și corăbii rapide) și productivitatea (matematica și metoda științifică).

Întregul proces a fost însoțit de ceva ce părea un lucru neînsemnat în termenii vechiului sistem – banii și creditul – dar care, de fapt, avea să devină baza noului sistem. În feudalism, multe legi și obiceiuri au fost create în conformitate cu reflexul de a ignora banii. Creditul era considerat, în plin feudalism, un păcat. Așadar, atunci când banii și creditul au rupt zăgazurile feudalismului pentru a crea un sistem de piață, faptul în sine a fost perceput ca o revoluție. Apoi, descoperirea unei surse practic nelimitate de bogății neexploatate în America a reprezentat o puternică infuzie de energie pentru noul sistem.

O întrepătrundere a tuturor acestor factori a făcut ca o categorie de oameni marginalizată în timpul feudalismului – umaniștii, oamenii de știință, meșteșugarii, avocații, predicatorii radicali și dramaturgii boemi ca Shakespeare – să ajungă în avangarda unei transformări sociale. În momente-cheie, deși doar provizoriu la început, statul a trecut de la obstrucționarea schimbării la promovarea acesteia.

În prezent, informațiile reprezintă lucrul care erodează capitalismul și pentru care economia convențională abia găsește explicații. Cele mai multe legi privitoare la informații definesc dreptul corporațiilor de a le aduna și dreptul statelor de a le accesa, indiferent de drepturile cetățenilor. Echivalentul tiparului și-al metodei științifice îl reprezintă tehnologia informației (IT) alături de răspândirea acesteia în toate celelalte domenii tehnologice, de la genetică, sănătate până la agricultură și filme, domenii în care contribuie la reducerea accelerată a costurilor.

Echivalentul modern al stagnării îndelungate a feudalismului târziu îl reprezintă avântul îndiguit al celei de-a treia revoluții industriale, când în loc să asistăm la automatizarea rapidă a muncii, ne rezumăm la a crea, așa cum spunea David Graeber, „joburi de rahat” și slab remunerate. Și multe economii stagnează.

Care este echivalentul noii surse de bogăție neexploatată? Nu este vorba neapărat de bogăție, ci de „externalități”, lucrurile și bunăstarea gratuite, generate de interacțiunile în rețea. Este vorba de producția ce nu se supune legilor pieței, de informațiile ce nu pot face obiectul proprietății private, de rețelele peer-to-peer și de întreprinderile lipsite de o structură ierarhică. Potrivit economistului francez Yann Moulier-Boutang, Internetul este „deopotrivă corabia și oceanul” în ce privește echivalentul modern al descoperirii noii lumi. De fapt, Internetul este corabia, busola, oceanul și aurul.

Șocurile externe din prezent sunt evidente: epuizarea resurselor, schimbarea climatică, îmbătrânirea populației și migrația. Acestea transformă dinamica sistemului capitalist și o face imposibil de susținut pe termen lung. Și încă nu au avut impactul pe care l-a avut Moartea Neagră – dar, așa cum am văzut în 2005 în New Orleans, nu doar ciuma poate distruge ordinea socială și infrastructura funcțională dintr-o societate pauperizată și complicată din punct de vedere financiar.

Odată ce ați înțeles tranziția în această cheie, e clar că nu avem nevoie de un plan de 5 ani, supercomputerizat, ci de un proiect al cărui scop să fie extinderea acelor tehnologii, modele de afaceri și comportamente care să dizolve forțele pieței, socializarea cunoașterii, eradicarea nevoii de a munci și crearea unei economii bazate pe abundență. Îl numesc Proiectul Zero, deoarece țintește spre un sistem în care energia să fie produsă cu zero combustibili fosili. Producția de mașini, obiecte și servicii cu zero costuri marginale și reducerea orelor de lucru necesare pe cât se poate aproape de zero.

Cele mai multe persoane de stânga din secolul 20 credeau că nu dispuneau de luxul unei tranziții organizate: și împărtășeau credința nestrămutată că nimic din sistemul viitor nu ar putea exista în cadrul vechiului sistem, deși clasa muncitoare a încercat să creeze o viață alternativă în interiorul și în „ciuda” capitalismului. Ca rezultat, odată ce posibilitatea unei tranziții de tip Sovietic s-a năruit, stânga modernă a început să se preocupe doar de opoziția vizavi de anumite aspecte: privatizarea sănătății, legile anti-sindicale, fracturarea hidraulică și lista poate continua.

Dacă nu mă înșel, prioritatea logică pentru susținătorii postcapitalismului este de a crea alternative în interiorul sistemului, de a utiliza forța guvernamentală într-o manieră radicală și subminativă și de a canaliza toate acțiunile spre tranziție – și nu salvgardarea unor elemente aleatorii din vechiul sistem. Trebuie să învățăm să recunoaștem ce este urgent și ce important, și că uneori acestea pot să nu coincidă.

Puterea imaginației va deveni crucială. Într-o societate informațională, niciun gând, nicio dezbatere și niciun vis nu vor fi irosite – fie că au fost concepute într-o excursie cu cortul, în închisoare sau pe masa de fusbal a unei companii tip „startup”.

În ce privește producția efectivă, munca efectuată în perioada de tranziție către postcapitalism în stadiul de proiectare poate reduce erorile ce s-ar strecura în stadiul de implementare. Iar designul lumii postcapitaliste poate fi, ca în cazul software-urilor, modular. Diverse persoane pot lucra la acesta din diferite locuri, în ritmuri diferite, în mod relativ autonom unele față de celelalte. Dacă aș fi putut crea un singur lucru fără niciun cost acesta ar fi fost o instituție globală care să fi modelat capitalismul în mod corect: un model „cu sursă deschisă” pentru întreaga economie, oficial și sobru. Fiecare experiment trecut prin filtrul acestui model l-ar îmbogăți; ar fi un model cu sursă deschisă și cu puncte de date la fel de numeroase precum cele mai complexe modele climatice.

Principala contradicția a zilelor noastre s-a insinuat între posibilitatea unor bunuri și informații gratuite, care se pot găsi din abundență, și un sistem de monopoluri, bănci și guverne care încearcă să mențină lucrurile într-un cadru privat, comercial și caracterizat de raritate. Totul se rezumă la conflictul dintre rețea și ierarhie: între vechile forme ale societății, croite pe calapodul capitalismului, și noile forme care prefigurează evenimentele viitoare.

Oare dăm dovadă de gândire utopică dacă ne considerăm la un pas de evoluția dincolo de granițele capitalismului? Trăim într-o lume în care homosexualii și lesbienele se pot căsători și în care măsurile contraceptive au reușit, într-un interval de jumătate de secol, să le asigure femeilor din clasa muncitoare o libertate mai mare decât a celor mai nesăbuiți libertini din epoca grupului Bloomsbury. De ce ne este atunci atât de greu să concepem libertatea economică?

Proiectul elitelor – izolate în lumea lor de mașini luxoase – este cel care arată la fel de prăfuit și dezolant ca proiectul sectelor milenare din secolul 19. Democrația forțelor de „ordine” din cadrul protestelor, a politicienilor corupți, a publicațiilor controlate de magnați și a statului coercitiv pare la fel de falsă și fragilă ca Republica Democrată Germană din urmă cu 30 de ani.

Toate exegezele din istoria omenirii trebuie să lase loc posibilității unui deznodământ negativ. Acesta ne bântuie în filmele cu zombi, în filmele apocaliptice și în deșertul post-apocaliptic din filme precum The Road sau Elysium. Dar de ce n-am putea să ne reprezentăm o imagine a vieții ideale, construită pe temelia informațiilor abundente, a muncii non-ierarhice și a disocierii dintre muncă și salarii?

Milioane de oameni încep să-și dea seama că le-a fost vândut un vis în profundă contradicție cu ceea ce realitatea le poate oferi. Ca răspuns, aceștia se izolează înfuriați în formele naționale de capitalism, care nu fac decât să dezbine omenirea. Faptul de a asista la închegarea acestui scenariu, de la facțiunile de stânga din Syriza care sunt pro-Grexit până la Frontul Național și izolaționismul dreptei americane, a fost ca atunci când grijile obsedante din timpul crizei băncii Lehman Brothers s-au adeverit.

Visurile utopice și proiectele orizontale la scară mică nu sunt de ajuns. Avem nevoie de un proiect bazat pe rațiune, pe dovezi și pe modele testabile, care să nu contravină istoriei și care să fie sustenabil pentru planetă. Și trebuie să trecem la treabă.

Traducere: I.m. Popa

Sursă: http://www.theguardian.com/books/2015/jul/17/postcapitalism-end-of-capitalism-begun

Sursă foto: http://www.theguardian.com/books/2015/jul/17/postcapitalism-end-of-capitalism-begun#img-3

Advertisements

July 29, 2015

Doi primari canadieni vor să lanseze un experiment care ar putea schimba pentru totdeauna modul în care percepem sărăcia

Filed under: Traduceri — Ionuţ Popa @ 10:42 am

de Dylan Matthews

Vești îmbucurătoare, albertani! Primarii celor mai mari două orașe din provincia canadiană cu cele mai puternice influențe politice de dreapta sunt foarte receptivi la ideea unui venit minim garantat.

Naheed Nenshia, primarul orașului Calgary, și-a arătat susținerea pentru o variantă a măsurii fiscale cunoscute drept „impozitare negativă”, exprimându-și dorința ca noul ministru de finanțe, care face parte dintr-o formațiune politică de stânga, să exploreze această idee. Don Iveson, omologul său din Edmonton, a declarat într-un interviu că atât orașul condus de acesta, cât și Calgary ar fi pregătite pentru desfășurarea unor programe-pilot, așa cum au procedat în anii ’70 două orașe din Manitoba.

Dar stați puțin – ce înseamnă, până la urmă, un venit garantat sau „de bază”? Iată principiile fundamentale ale acestei idei, expuse în cadrul următoarelor 11 puncte.

1) Ce reprezintă venitul de bază?

„Venitul de bază” este o sintagmă ce înglobează o serie de propuneri care împărtășesc ideea de a le oferi tuturor oamenilor dintr-un anume stat o anumită sumă de bani la intervale de timp regulate. Un venit de bază nu implică niciun fel de cerințe fixe de eligibilitate; nu trebuie să fii orb, o persoană cu dizabilități sau șomer pentru a beneficia de un astfel de venit. Toți oamenii primesc aceeași sumă de bani în virtutea calității de ființe umane cu nevoie materiale pe care banii le pot satisface.

Această idee a îmbrăcat diverse forme de-a lungul anilor. „Venit de bază universal” și „venit de bază garantat” sunt întrebuințate frecvent. „Venit minim garantat” și „impozit negativ” sunt utilizate în general pentru a se face referire la versiuni ale proiectului care implică și o taxă ce acoperă treptat transferul de bani ca o măsură de a reduce costurile aferente acestei politici fiscale. „Demogrant” a fost un termen la modă în anii ’70, iar „dividende ale cetățenilor” și „salariu social” sunt utilizate din când în când.

2) Cine susține venitul de bază?

Oameni de la care nu v-ați aștepta! Poate cel mai important promotor al ideii în secolul 20 a fost economistul libertarian Milton Friedman, care a susținut anume un impozit negativ pe venit ca pe un substitut pentru o mare parte a statului social. Mulți economiști de centru-stânga, precum James Tobin și John Kenneth Galbraith, s-au arătat, de asemenea, favorabili unei astfel de inițiative. Mai recent, Emmanuel Saez și Jonathan Gruber, doi dintre cei mai influenți economiști de stânga, care activează în continuare, au afirmat că un sistem de impozitare ideal ar implica un demogrant (o subvenție demografică) considerabil(ă).

Martin Luther King Jr. a promovat ideea în cartea sa, Where to Go From Here: Chaos or Community? (Încotro ne îndreptăm: haos sau comunitate?), scriind: „Sunt sigur acum că cea mai simplă abordare se va dovedi și cea mai eficientă. Soluția împotriva sărăciei este de a o aboli în mod direct prin intermediul unei măsuri dezbătute pe larg: venitul garantat.” Richard Cloward și Frances Fox Piven, activiști și academicieni, au scris în 1966 un articol important în publicația The Nation, prin care îi îndemnau pe oamenii săraci să se angajeze într-o mișcare națională cu scopul conștient de a institui un venit de bază. Într-o manieră mai academică au scris și unii filosofi și intelectuali de stânga, precum Erik Olin Wright, Peter Frase, Carole Pateman, Antonio Negri, și Michael Hardt și, în special, Philippe Van Parijs, pentru a-și exprima adeziunea față de această idee.

Dar această idee prezintă în continuare interes pentru dreapta politică din exact aceleași motive pentru care Friedman a susținut-o. Veronique de Rugy, economist libertarian și colaborator al publicațiilor National Review și Reason, a susținut ideea pe postul Fox News, stârnind reacții favorabile. Charles Murray, coautor al celebrei cărți The Bell Curve, a scris o carte întreagă în care prezintă un plan concret de înlocuire a statului social actual cu impozitul negativ pe venit.

3) Venitul de bază a mai fost implementat în vreo parte a lumii?

Nu chiar, dar multe țări au demarat o gamă variată de programe generoase de transfer de bani. În Statele Unite, Social Security (programul de Securitate Socială) este mai mult sau mai puțin un venit de bază acordat pe criterii de vârstă, care alipește beneficiile la salarii pentru a părea un sistem de pensii. Supplemental Security Income (Venitul Suplimentar de Siguranță) este un sistem de venit minim garantat destinat persoanelor în vârstă, oarbe sau cu dizabilități. Tichetele de masă reprezintă un venit minim garantat distribuit mai degrabă sub formă de alimente decât de bani. Creditul de impozit pe venit câștigat este un fel de venit negativ pe impozit destinat celor care muncesc.

Cele mai multe țări dezvoltate, inclusiv Marea BritanieFranța și Germania, au sisteme de completare a veniturilor similare, cu cerințe de eligibilitate care variază din punctul de vedere al stricteței. În țările în curs de dezvoltare și, cu precădere, în America Latină, sistemele de transfer de bani condiționate – adică familiilor cu venituri mici li se acordă bani pe care îi pot cheltui cum doresc doar dacă îndeplinesc anumite criterii, ca, spre exemplu, dacă-și trimit copiii la școală sau dacă îi vaccinează – au devenit larg răspândite pe parcursul ultimului deceniu. Cel mai cunoscut program este implementat în Brazilia, denumit Bolsa Familia, dar MexicColombia și multe alte țări au programe similare, iar meta-analizele ne arată că programele înregistrează efecte pozitive considerabile asupra rezultatelor în materie de sănătate și educație. Orașul New York a încercat chiar și să implementeze un sistem de transfer de bani condiționat, cu organizația non-profit MDRC în calitate de evaluator, înregistrând rezultate pozitive.

Proiecte oficiale având ca scop implementarea venitului de bază au fost testate în cadrul unor experimente restrânse. În anii ’70, s-a desfășurat o întreagă serie de experimente în mai multe orașe din SUA pentru a fi supuse testării proiectele impozitului negativ pe venit, iar în provincia Manitobo din Canada a avut loc un experiment mult mai ambițios. Rezultatele experimentelor sunt controversate, dar au condus la o reducere moderată a orelor de lucru, precum și la îmbunătățiri în materie de sănătate și, în mod firesc, la o creștere a veniturilor. Un experiment mult mai recent, derulat în Namibia, a înregistrat, de asemenea, rezultate pozitive.

4) Acest lucru nu ar distruge economia?

O neliniște des întâlnită vizavi de propunerile pentru un venit de bază constă în faptul că acesta ar inhiba motivația de a munci. Dacă oamenii nu ar mai fi nevoiți să muncească pentru a-și permite un apartament, produse alimentare și pentru a-și satisface alte nevoi, pare logic ca motivația oricărei persoane de a avea un loc de muncă – sau de a munci un număr de ore în cadrul unui loc de muncă – să fie redusă. Chiar dacă cineva nu-și dorește să trăiască doar cu suma aferentă respectivului venit de bază, oamenii ar putea trece de la un program cu normă întreagă la unul cu jumătate de normă, completând pierderile salariale ulterioare cu ajutorul venitului de bază. Acest lucru îi îngrijorează pe oameni atât deoarece majoritatea americanilor întreține credința potrivit căreia oamenii trebuie să muncească pentru a-și asigura traiul, cât și din cauza faptului că mai puțin efort investit în muncă se traduce printr-o producție redusă – cu alte cuvinte, o frânare a economiei.

După cum am precizat mai sus, un venit de bază autentic nu a fost niciodată implementat pe întreg teritoriul unei țări, de unde rezultă că efectele macroeconomice sunt greu de prezis. Dar dispunem de câteva dovezi experimentale cu privire la chestiunea muncii, extrase din experimentele pe baza impozitului negativ pe venit derulate în anii ’70 în SUA și Canada. Acele studii au descoperit că eforturile investite în muncă au scăzut atunci când a fost implementat un impozit negativ pe venit, conform predicțiilor, dar efectul a fost destul de redus. Mai mult, scăderea efortului investit în muncă s-a manifestat în cea mai mare parte la oamenii care au petrecut mai mult timp în șomaj. Acest lucru poate fi ceva negativ, dar poate însemna și că oamenii nu se mulțumesc cu orice fel de locuri de muncă și așteaptă acele locuri de muncă mai potrivite pentru ei. Din punct de vedere economic, acest lucru ar fi de bun augur. În plus, mai puțin efort investit în muncă în cazul tinerilor se pare că s-a datorat în totalitate petrecerii unui timp mai îndelungat la școală – de asemenea, un rezultat dezirabil.

Un alt factor îl reprezintă declararea unor venituri mai mici. Impozitele negative pe venit îi motivează pe beneficiari să declare venituri mai mici pentru a primi mai mulți bani, și este exact ce s-a întâmplat în cadrul experimentelor din SUA care au vizat impozitul negativ pe venit. În ce privește experimentul din Gary, Indiana, atunci când veniturile declarate de participanți au fost verificate cu ajutorul datelor guvernamentale oficiale despre câștigurile acestora, nu s-a mai înregistrat nicio scădere în eforturile investite în muncă.

Așadar, este normal să ne gândim că ar putea exista o scădere a eforturilor investite în muncă în eventualitatea în care s-ar implementa un venit de bază. Dar probabil că scăderea nu va fi semnificativă, iar forma pe care o va lua această scădere a eforturilor investite în muncă s-ar putea foarte bine dovedi benefică pentru economie pe termen lung.

5) Venitul de bază s-ar putea implementa vreodată în Statele Unite?

În momentul de față, probabil că nu, dat fiind că Congresul nu va aproba, în esență, absolut nimic în acest sens. Dar șansele ca această măsură să fie adoptată cândva în descursul acestui secol, spre exemplu, nu sunt neapărat nule. În primul rând, propunerile din anii ’70 care vizau venitul de bază au avut succes de-a lungul întregului spectru politic. Richard Nixon a înaintat un impozit negativ pe venit Camerei Reprezentanților, iar Jimmy Carter a avut o încercare nereușită de a aproba un astfel de impozit. În 1972, George McGovern a lansat o provocare către Nixon în cadrul alegerilor prezidențiale nu prin atacarea politicilor sale de completare a veniturilor, ci prin propunerea unui venit de bază chiar mai generos.

Mai concret, multe țări, după cum am precizat mai sus, au programe de completare a veniturilor care amintesc oarecum de un venit de bază, iar dacă expunem ideea în termeni mai familiari, aceasta încetează de a mai părea radicală. Caz concret: planul FairTax, care ar înlocui toate impozitele federale pe venit, pe statele de plată, pe cadouri și pe averi cu un impozit pe vânzări de 30%, include o rambursare domestică a impozitelor plătite pe ceea ce se cheltuiește până la nivelul sărăciei. Gospodăriile ar primi acea rambursare indiferent de statutul lor economic, reprezentând un venit de bază autentic (chiar dacă de mică amploare). În timpul ultimei întâlniri a Congresului, FairTax a fost sprijinit de 76 de memberi ai Casei Reprezentanților și de 9 memberi ai Senatului — toți republicani. Aceștia probabil că nu se consideră susținători ai venitului de bază, dar, într-un fel, sunt.

6) Cred că se impune să oferim o pauză muzicală.

Chiar da. Probabil cea mai potrivită melodie pentru această pauză este „Money for Nothing” a trupei Dire Straits, al cărei videoclip prezintă animații computerizate, care la momentul respectiv au fost revoluționare, chiar dacă acum sunt doar ilare.

https://www.youtube.com/watch?v=wTP2RUD_cL0

7) Venitul de bază ne va pune la adăpost de avântul roboților?

Mulți analiști cred că îmbunătățirile în materie de inteligență artificială și robotică vor conduce la scăderea cererii de forță de muncă umană pe viitor. Este discutabil dacă se va întâmpla sau nu acest lucru, iar scepticii amintesc faptul că secole de dezvoltare tehnologică nu au reușit să reducă definitiv nivelurile de ocupare a forței de muncă. Dar dacă de data aceasta lucrurile vor sta altfel, iar automatizarea va lăsa foarte mulți adulți apți de muncă șomeri, un venit de bază ar contribui la prevenirea unor mari suferințe în rândurile celor care rămân fără locuri de muncă. În esență, ar însemna „taxarea deținătorilor roboților pentru a ajuta oamenii care vor fi înlocuiți de aceștia”, așa cum a declarat John Aziz în The Week.

Capitalul ar putea, de asemenea, admite beneficiile pe care i le-ar aduce un venit de bază în cazul în care șomajul tehnologic va slăbi puterea de cumpărare a consumatorilor cărora le va vinde produsele. Robert Reich, fost ministru al muncii și comentator liberal, a declarat că un venit de bază devine „aproape inevitabil” în aceste condiții: „pe măsură ce productivitatea crește, schimbarea tehnologică ne aduce multe beneficii, dar necesită din ce în ce mai puțini oameni care să fie implicați în procesul muncii… atunci cine va mai cumpăra bunurile produse?”

Nu toți analiștii care cred că vom trece printr-un șomaj tehnologic consideră că venitul de bază este o soluție. Erik Brynjolfsson și Andrew McAfee, economiști în cadrul MIT, prezintă în cartea lor, „The Second Machine Age” (A doua eră a mașinilor)argumentul conform căruia deși un venit de bază ar substitui veniturile pierdute în urma șomajului pandemic, nu ar reuși să țină locul „stimei de sine, comunității, implicării, valorilor sănătoase, integrității și demnității” pierdute. Aceștia promovează, în schimb, măsuri educaționale extensive și subvenții salariale care i-ar ajuta pe oameni să facă față cu brio dezvoltării mașinilor (Brynjolfsson ne lămurește cu privire la faptul că nu se împotrivește unui venit de bază, dar crede că subvențiile salariale precum Creditul de impozit pe venit câștigat sunt mai benefice). James Hughes, în calitate de susținător al venitului de bază, contrazice perspectiva conform căreia există posibilitatea ca oamenii să egaleze ritmul alert cu care randamentul mașinilor sporește, ceea ce determină ca eforturile de a menține același rol pentru forța de muncă umană la nivelul actual să fie inutile.

8) Care este argumentul celor de stânga și al liberalilor în ce privește venitul de bază?

Argumentul de bază al celor de centru-stânga în ce privește venitul de bază constă în faptul că un venit de bază suficient de consistent ar eradica sărăcia. Sărăcia este rea, stânga politică a fost dintotdeauna foarte interesată în a lupta împotriva ei, iar venitul de bază reprezintă o modalitatea elegantă de a o elimina. Venitul de bază reduce, de asemenea, inegalitatea, lucru cu care atât cei de stânga, cât și liberalii tind să fie de acord din mai multe motive, dar nu în ultimul rând pentru că, în general, oamenii săraci câștigă mai mult de pe urma unui dolar în plus decât pierd oamenii bogați prin renunțarea la un dolar, astfel că ne putem aștepta ca redistribuirea să sporească bunăstarea generală.

Dar există și multe argumente complexe. Philippe Van Parijs prezintă un argument în cartea sa Real Freedom for All (Libertate reală pentru toți) , precum și în alte scrieri, conform căruia un venit de bază este necesar din perspectiva libertății. Pentru a fi cu adevărat liber, susține Van Parijs, oamenii trebuie să aibă „acces la mijlocele de care au nevoie pentru a întreprinde ceea ce și-ar dori să întreprindă”. A le oferi tuturor oamenilor un venit de bază înseamnă a le pune la dispoziție acele mijloace. Pete Frase, editor la Jacobin și un important scriitor de stânga în domeniul economic, prezintă un argument similar. Un venit de bază, susține acesta, „abordează în mod direct unul dintre cele mai profund criticabile aspecte ale capitalismului, anume faptul că îi face pe aproape toți oamenii dependenți de munca salarială pentru a supraviețui.”

Argumentul libertății se bazează, într-o anumită măsură, pe o critică a accentului copleșitor pe care cultura noastră îl pune pe importanța muncii. Frase remarcă faptul că, în urmă cu 84 de ani, John Maynard Keyne a prezis că într-o sută de ani omenirea ar fi suficient de bogată încât „problema economică” să fie înlăturată, iar lumea ar intra într-o „eră de recreare” în care cea mai semnificativă parte a vieților noastre ar fi investită în activități desfășurate în afara muncii. Nu am reușit să creăm acea lume până acum, dar un venit de bază ar pune bazele acesteia prin faptul că le-ar permite tuturor oamenilor să abandoneze câmpul muncii sau să reducă drastic orele de lucru. Dacă ne gândim la recreare ca la o activitate benefică, iar la munca neplăcută ca la o boală socială, atunci venitul de bază ar reprezenta un argument excelent.

În cele din urmă, unii filosofi, cel mai notabil exemplu fiind Carole Pateman, au abordat venitul de bază din perspectiva feminismului. Pateman remarcă faptul că cele mai multe state sociale au fost concepute avându-se în vedere beneficiile pe care femeile le-ar fi avut mai degrabă de pe urma contribuțiilor și statutului soților lor decât ca urmare a eforturilor personale. Acest lucru le-a menținut pe femei într-o stare de dependență economică și a sprijinit un model conjugal care le-a permis bărbaților să nu contribuie cu nimic la treburile casnice. Lucrurile s-au schimbat oarecum, dar femeile muncesc în continuare în proporții mai scăzute decât bărbații și câștigă mai puțin. Un venit de bază, scrie Pateman, „le-ar asigura femeilor pentru prima dată o independență și o siguranță economice (decente) de lungă durată, un motiv semnificativ pentru care este fundamental pentru democrație.”

9) Care este argumentul conservatorilor și al libertarienilor în ce privește venitul de bază?

Argumentul „laissez-faire” pentru un venit de bază se fundamentează într-o anumită măsură pe critica statului social actual și pe-o afirmație potrivit căreia redirecționarea unor sume de bani către venitul de bază ar înregistra rezultate mai bune.

În primul rând, acest lucru ar însemna probabil mai puțină birocrație decât în cazul multor programe de asistență existente. „Cel mai mare avantaj al unui [impozit negativ pe venit] constă în faptul că nu necesită decât foarte puțină birocrație pentru a fi implementat”, a scris Guy Sorman, filosof francez de dreapta, în City Journal. „Guvernele statale și federale s-ar debarasa de multiplele agenții răspândite pretutindeni, necesare distribuirii tichetelor de masă, locuințelor sociale, programului medical „Medicaid”, ajutorului social și a unei pletore de programe de dezvoltare comunitară. Și nici n-ar mai trebui să plătească salariile și viitoarele pensii enorme ale bugetarilor care administrează aceste programe.”

Libertarienii sunt încântați și de ideea că, prin prisma unui venit de bază, guvernele nu vor mai avea decizia finală de a cheltui bani într-o anumită direcție. „Beneficiile sunt adesea oferite în natură mai degrabă decât în bani tocmai pentru că statul nu are încredere că beneficiarii ajutoarelor sociale vor cheltui banii cu discernământ”,  scrie Matt Zwolinski de la Universitatea din San Diego. Un venit de bază, continuă Zwolinski, ar schimba acest lucru.

Charles Murray pledează pentru un venit de bază susținând că i-ar determina pe indivizi să fie responsabili de propria prosperitate mai degrabă decât să fie nevoie ca guvernul să ia decizii în locul acestora. „O critică persuasivă a sistemului actual susține că oamenii aparținând clasei de jos nu au niciun motiv de a crede că pot fi altceva”, scrie acesta. „Venitul garantat le transmite un singur lucru oamenilor care până în prezent n-au avut niciun motiv să creadă în acesta: Viitorul este în mâinile tale. Și acesta este adevărul.”

Ed Dolan remarcă faptul că, pentru conservatorii și libertarienii preocupați de motivația de a munci, un venit de bază chiar prezintă avantaje spre deosebire de programele de asistență socială care dispar odată cu încasarea unui venit și care impun, drept consecință, rate efective de impozitare marginală ridicate asupra beneficiarilor. Acest lucru nu se întâmplă când toată lumea primește o subvenție.

10) Care este argumentul celor de stânga și al liberalilor împotriva venitului de bază?

Argumentul de stânga împotriva venitului de bază se reduce la priorități: venitul de bază, un demers fără precedent la nivel național, sau extinderea plasei de siguranță tradițională prin practici precum asistență socială universală pentru copii, politici generoase privind concediile, studii superioare gratuite și altele, adică un program de politici adoptat deja de democrațiile sociale din Țările Nordice și care funcționează, cel puțin din anumite puncte de vedere.

Barbara Bergmann, de la American University, este probabil cel mai remarcabil susținător al acestui punct de vedere. Bergmann precizează că există anumite beneficii pe care liberalii consideră că toată lumea ar trebui să le aibă, cum ar fi educația, sistemul de sănătate, asistență socială pentru copii, locuințe etc. Aceasta concluzionează că un guvern nu își permite să finanțe și aceste demersuri și venitul de bază, iar finanțarea directă a acestor beneficii este de preferat acordării de bani oamenilor, pentru ca apoi aceștia să și le achite individual.

Ce se întâmplă dacă cineva primește un venit de bază, nu își face o asigurare de sănătate, se îmbolnăvește și nu are destui bani pentru a achita un tratament care i-ar putea salva viața? Am avea nevoie în continuare de un sistem de sănătate care să le salveze viața – iar prin implementarea unui venit de bază am avea mai puțini bani pentru finanțarea unui astfel de sistem. „Un stat social dezvoltat pe deplin merită să aibă prioritate în fața venitului de bază, deoarece este capabil de un lucru de care acesta din urmă nu este: să garanteze că anumite nevoi umane vor fi satisfăcute”, concluzionează Bergmann.

Susținătorii „locului de muncă garantat”, un program guvernamental care le asigură tuturor celor care își doresc un loc de muncă faptul că îl pot obține, de obicei prin sectorul public sau non-profit, critică frecvent venitul de bază ca fiind nerealist din punct de vedere politic și generator de inflație. Randall Wray, de la University of Missouri, Kansas, afirmă că „ar adăuga două sau trei zerouri tuturor prețurilor și salariilor din State – cel puțin cu o marjă de eroare rezonabilă” (pentru a se consemna, ideea că politica fiscală, nu cea monetară duce la apariția inflației reprezintă o minoritate în domeniul economic).

Unii reprezentanți ai stângii politice, deși nu se opun neapărat unui venit de bază, contrazic argumentele oferite în favoarea acestuia de către conservatori și libertarieni. Contrar opiniei împărtășite adesea în rândurile susținătorilor pieței libere, conform căreia există o pletoră de programe de asistență socială care generează risipă, Mike Konczal de la Institutul Roosevelt susține că în statul social actual „există puține programe și că acestea sunt administrate la costuri reduse”. „Nemulțumirile legate de sistemul actual alimentează visul de a șterge totul cu buretele, dar motivațiile pentru o lume nouă variază drastic”, scrie Sawicky. „Unor reprezentanți ai dreptei politice le-ar conveni să înlocuiască programele existente, deoarece aceștia nu sunt de acord cu acțiunile întreprinse de programele respective, nu pentru că acestea nu ar avea succes în a eradica sărăcia.”

11) Care este argumentul conservatorilor și al libertarienilor împotriva venitului de bază?

Venitul de bază reprezintă un program guvernamental redistributiv de amploare. De regulă, conservatorii și libertarienii nu sunt în favoarea programelor redistributive de amploare. Și acest lucru îi caracterizează cel mai bine.

Michael Huemer, anarho-capitalist și filosof în cadrul Universității din Colorado a lansat cea mai percutantă versiune a acestui argument ca răspuns la adresa lui Zwolinski. „Să presupunem că m-am decis să le ofer tuturor oamenilor din cartierul meu un venit de bază. Nu dispun de suficienți bani adunați pe merit pentru a întreprinde această acțiune, astfel că iau fondurile necesare de la vecinii mei amenințându-i cu răpirea și cu încarcerarea pe termen lung în cazul în care se sustrag solicitării de a-mi furniza fondurile respective”, se gândește acesta. „Din când în când, câte-un vecin se sustrage eforturilor mele, de obicei mințind în legătură cu venitul său. Îi răpesc pe acești vecini și îi țin ostatici în celule înguste timp de mai mulți ani la rând.” Acest lucru ar fi imoral. Și de ce n-ar fi imorală și varianta în care guvernul lansează amenințările?

Celălalt argument mai cunoscut constă în faptul că venitul de bază mai degrabă inhibă motivația de a munci decât o sporește (după cum susțin alți libertarieni, precum Dolan mai sus). Acest lucru, potrivit argumentului, nu afectează doar bunăstarea indivizilor, ci și bunăstarea comunității. Jim Manzi aduce în discuție experimentele din anii ’70 pentru a-și susține punctul de vedere potrivit căruia venitul de bază ar reduce eforturile investite în muncă.

Brink Lindsey de la „The Kauffman Foundation” preia concluzia lui Manzi și merge mai departe cu firul logic, susținând că reducerea efortului investit în muncă este un lucru negativ, aducând la lumină faptul că șomajul (involuntar) afectează bunăstarea, atât pe plan psihic, cât și fizic. „Pentru majoritatea oamenilor, șomajul nu semnifică doar lipsa unui venit, ci și lipsa statutului, lipsa identității și lipsa unui sens”, conchide acesta. „Este calea sigură, nu către formele non-pecuniare de împlinire, ci către anomie și disperare.”

Traducere: I.m. Popa

Sursă: http://www.vox.com/2014/9/8/6003359/basic-income-negative-income-tax-questions-explain

May 31, 2015

Utah a redus aproape în întregime numărul de oameni ai străzii apelând la o soluție ce pare prea simplă pentru a funcționa

Filed under: Traduceri — Ionuţ Popa @ 12:00 pm

de Kevin Ebi

Pare o soluție pe care ar putea-o oferi un copil: Ce poți face pentru a nu mai avea oameni ai străzii? Le oferi case. Cei mai mulți oameni ar respinge acest răspuns ca pe-o idee nesăbuită, dar Utah a încercat să o implementeze și a descoperit că într-adevăr funcționează.

În Utah, oamenii străzii sunt în număr atât de mic, încât acum cei rămași sunt monitorizați după nume, nu după numere. Iar abordarea care a făcut posibil acest lucru nu a falimentat pe nimeni. Statul estimează că a economisit milioane de dolari. Economiile sunt atât de mari, încât nimeni nu s-a mai deranjat să calculeze totalul.

În decursul ultimului deceniu, programul a redus numărul de oameni ai străzii cu 91%, atrăgând atenția publicațiilor Washington Post și NBC News. Chiar și după ce le-a dat case, statul continuă să economisească 8.000 USD pentru fiecare fost om al străzii.

Motivul pentru care programul funcționează
Există o percepție conform căreia dacă le oferi oamenilor străzii case aceștia vor irosi oportunitatea într-un fel sau altul. Totuși, un studiu realizat de Universitatea din Pennsylvania a descoperit că oamenii străzii irosesc oportunități deoarece nu au unde să locuiască. Studiul din 2001 a fost o sursă de inspirație pentru eforturile statului Utah.

Studiul a monitorizat 4.000 de oameni din orașul New York în decurs de patru ani: doi ani în care aceștia au trăit pe străzi, doi ani în casele oferite de oraș. Cât timp au trăit pe străzi, orașul a avut de plătit de pe urma lor peste 40.000 USD în termeni de adăpost, încarcerare și servicii medicale. Aceeași sumă de bani le-ar putea oferi locuințe mai stabile, servicii medicale și ocupaționale mai cuprinzătoare.

Dennis Culhane, coordonatorul studiului, a scris la momentul respectiv că „o parte semnificativă din banii publici este esențialmente cheltuită pentru a-i menține pe acești oameni la stadiul de oameni ai străzii”.

Ideea este că oamenii străzii nu ajung în închisoare pentru că sunt în sine oameni răi. Se pare că problema constă în faptul că toată instabilitatea din viețile lor reprezintă un obstacol major care nu le permite să facă schimbări semnificative. Rata de succes este mai scăzută atunci când oamenii străzii trebuie să dovedească faptul că au primit ajutor înainte să primească locuințe.

Locuințele au prioritate
În primul an de desfășurare a acestui program, Utah le-a oferit locuințe unui număr de 17 oameni. Un an mai târziu, 14 dintre aceștia încă locuiau în acele locuințe, o rată de succes de 82%. Rata a crescut în timp, și-aceasta datorită unei atitudini permisive față de noii rezidenți. Nu trebuie să primească ajutor pentru a locui acolo, dar pot primi dacă doresc. Cei mai mulți doresc acest lucru.

Programul inițiat de stat se numește Housing First (Locuințele sunt prioritare) — și faptul că locuințele chiar au prioritate pare să fie motivul principal pentru care inițiativa are un succes atât de mare. Și alte orașe și state oferă locuințe, dar nicio regiune nu s-a apropiat nici măcar puțin de rata de succes înregistrată de Utah. În prezent, există atât de puțini oameni ai străzii în Utah, încât statul știe numele și povestea fiecăruia.

Cei care au fost oameni ai străzii pot beneficia de tratament psihiatric, consiliere sau alte servicii care să îi ajute să-și învingă demonii, oricare ar fi aceștia. Acum că aceștia nu trebuie să-și mai facă griji că nu vor avea unde să locuiască, acele tratamente vor avea șanse mai mari să producă efecte de durată. Cu toate că este ușor să ne concentrăm asupra milioanelor pe care statul le-a economisit, oficialii susțin că acest program a salvat și vieți.

E adevărat că participanții au nevoie de ceva timp pentru a se adapta. O femeie și-a întins lucrurile pe pat și a dormit pe podea în primele câteva săptămâni petrecute în noua sa locuință. A dus o viață atât de zbuciumată, încât a avut nevoie de tot acest timp ca să înțeleagă faptul că locuința chiar îi aparținea.

Există încă unele dubii
În pofida succesului înregistrat în Utah și în orașul New York, se pare că există încă o anumită reticență în a reproduce sau extinde aceste programe – chiar și în zone unde aceste eforturi dau deja roade. O reînnoire a programului din New York, de exemplu, s-a desfășurat până în ultimul moment.

New York a început să ofere locuințe oamenilor suferind de boli mintale în 1990, dar au existat unele neliniști potrivit cărora s-ar fi permis ca programul, care acum trebuie reînnoit o dată la 10 ani, să regreseze chiar la un nivel în care n-ar fi fost suficiente locuințe decât pentru unul din șase oameni eligibili.

Peste 200 de organizații le-au solicitat orașului și statului să reînnoiască programul NY/NY, care a fost extins la începutul acestui an. Această a patra etapă, denumită NY/NY IV, va crea 5.000 de noi locuințe sociale, dublând aproape totalul de locuințele disponibile în primii 25 de ani de program. Totuși, cei care ajută oamenii străzii susțin că numărul este mult sub cele 30.000 de locuințe necesare.

Între timp, Washington, D.C. a început să asigure locuințe oamenilor care au trăit toată viața pe străzi din 2008 și a fost pe punctul de a elimina în întregime numărul de oameni ai străzii în decurs de un an. În schimb, sprijinul oferit de oraș a fost sistat după câțiva ani. Acele măsuri de sprijin abia acum sunt reînnoite.

Traducere: I.m. Popa

Sursă: http://smartcitiescouncil.com/article/utah-nearly-eliminates-homelessness-solution-sounds-too-simple-work

May 10, 2015

Gabor Maté: modul în care capitalismul ne îmbolnăvește

Filed under: Cercetare,Traduceri — Ionuţ Popa @ 6:52 pm

Interviu realizat de Ryan Meili

Domnul Gabor Maté este medic și autor premiat al cărților „When the Body Says No”, „Hold On To Your Kids” și „In the Realm of Hungry Ghosts”. Acesta a fost invitat recent să țină un discurs la o conferință a Consiliului Tribal din Saskatoon, care include șapte națiuni băștinașe din Saskatchewan. Am avut privilegiul de a-i lua un interviu despre ceea ce scrie și despre legătura dintre sănătate și politică.

Partea I

Puteți să îmi povestiți despre noul dvs. proiect?

Intenționez să scriu o carte cu titlul provizoriu „Cultura toxică: modul în care capitalismul ne îmbolnăvește”. Evident, acest titlu nu reprezintă versiunea finală. Subiectul pe care îl propun constă în faptul că însăși natura sistemului în care trăim reprezintă o sursă semnificativă de boli. Există factori evidenți, precum poluarea mediului, toxinele și, desigur, factorii sociali determinanți ai sănătății despre care ați scris în „O societate sănătoasă”: impactul sărăciei, impactul inegalității, impactul istoriei și-al rasismului permanent. Un articol recent din Saskatoon Star Phoenix tratează despre modul în care se dau sentințele în cadrul tribunalelor din Saskatchewan. Oamenii identificați drept băștinași sunt mai susceptibili de a primi pedepse de două ori mai mari decât oamenii care nu sunt identificați drept băștinași. Acest lucru va avea un impact asupra sănătății lor.

Dar voi merge chiar mai departe și voi spune că până și oamenii care nu se află la capătul nefast al inegalității economice și al rasismului sistematic sunt îmbolnăviți pur și simplu de stilul nostru de viață. Stresul în care trăim, competiția, agresivitatea, incertitudinea, pierderea controlului pe care le experimentăm de-a lungul vieților noastre, inegalitățile de gen: acestea nu sunt doar fenomene sociale, au un impact real asupra sănătății comunității. Izolarea în care oamenii trăiesc, un alt exemplu.

Când ne gândim la oamenii care primesc o pedeapsă cu închisoarea de două ori mai mare, cu siguranță ajungem la concluzia că acest lucru are un impact foarte mare asupra sănătății lor. Care este impactul asupra sănătății familiilor lor și asupra comunității în care trăiesc?

Familiile sunt și mai private de contact și destrămate într-o manieră chiar mai pronunțată. Copiii sunt și mai privați de prezența părinților lor. S-au efectuat studii în S.U.A. referitoare la legile privind condamnarea pentru infracțiunile legate de droguri și la impactul acestora asupra copiilor celor condamnați. Bineînțeles, și în S.U.A. există șanse mai mari ca așa-zisele persoane de culoare sau minoritățile să fie închise pe perioade mai lungi. Astfel, în cadrul sistemului de justiție penală nu poate fi vorba de egalitate, și nici în ceea ce privește impactul asupra familiilor.

La nivel individual, poți duce niște maimuțe să trăiască în izolare și apoi poți măsura receptorii lor de dopamină pentru a descoperi că au scăzut în mod semnificativ. Cu alte cuvinte, există mai puțini receptori pentru substanțele chimice responsabile de motivație și stimulare. Apoi le reintegrezi în societate, iar acei receptori de dopamină se pot regenera, cu condiția ca acestea (maimuțele) să nu fie șicanate și să nu fie subordonate, caz în care nu se vor regenera. Așadar, modul în care îi tratăm pe oameni are un impact psihologic. Atunci când îi arunci în închisoare, când îi izolezi, când îi ostracizezi, îi rănești. Și, mai mult, cine ajunge la închisoare? Domnul Bessel van der Kolk, medic și specialist în studiul traumelor din Universității Boston, a susținut că 99% dintre oamenii din sistemul de justiție penală sunt copii traumatizați.

Îmi aduc aminte că am auzit de un studiu care arăta că peste 95% din deținuți suferă de o boală mintală.

Da, absolut, iar trauma reprezintă fundamentul bolilor mintale. Și astfel, avem de-a face cu oameni deja traumatizați care sunt și mai traumatizați de sistemul penitenciar. La noi, situația nu este la fel de îngrozitoare ca în Statele Unite, dar și în Canada este destul de rău.

Dacă stai să te gândești la perioada din viața lor pe care și-o petrec în închisoare, aceea este perioada în care ei rămân traumatizați și sunt împiedicați de a se dezvolta. Mă gândesc și la modul în care se manifestă virusul HIV în Africa, acolo unde oamenii mor de tineri și la efectul pe care acest lucru îl are asupra comunității. Atunci când îndepărtezi toți oamenii tineri dintr-o comunitate, ce se întâmplă cu șansele lor economice, cu șansele de a avea o generație de copii care nu sunt, de asemenea, traumatizați?

Exact. Și aproape 30% dintre oamenii încarcerați în Canada sunt băștinași, chiar dacă aceștia nu reprezintă decât 4% din întreaga populație.

În Saskatchewan procentul se apropie de 80%.

Care este procentul populației băștinașe în Saskatchewan?

În jur de 15-20%.

Și aceștia reprezintă 80% din totalul de deținuți. Deci, de ce sunt în închisoare? Pentru că, în primul rând, au fost traumatizați, la nivel individual, precum și ca popor. Astfel că aceștia au recurs la droguri, de exemplu, ca o măsură de ameliorare a durerii. Și noi ce facem? Îi pedepsim. Nu numai că îi pedepsim, ci îi traumatizăm și mai mult. Apoi, conform legilor în vigoare, îi vom ține și mai mult în închisoare. Dacă vom cheltui mai mulți bani pentru măsurile coercitive și încarcerarea oamenilor, vom avea mai puțini bani pentru programe de reabilitare în închisori. Prin urmare, avem un așa-zis sistem de corecție care nu corectează nimic.

În mod evident, acesta reprezintă un foarte bun exemplu de gândire „downstream” (gândire care nu vizează tratarea cauzelor, gândire superficială, pe termen scurt); avem o problemă, vom închide ochii sau vom reacționa în mod tardiv. Cum am putea să gândim mai deschis, pe termen lung, în ceea ce privește infracțiunile reale?

Păi, sunt comise multe infracțiuni deoarece am desemnat anumite fapte ca infracțiuni în mod extrem de arbitrar. Faptul de a poseda băuturi alcoolice nu este o crimă, dar a poseda heroină este. De ce? Heroina este mult mai benignă decât alcoolul în ce privește impactul pe termen lung. Faptul de a poseda nicotină sau țigări nu este o crimă, dar este o crimă să ai asupra ta cocaină. De ce? Nu îi recomand nimănui să consume cocaină sau heroină, doar spun că, dacă e să vorbim despre efectele asupra sănătății, acestea nu se compară cu țigările.

Mulți dintre deținuți pot ajunge în închisoare pentru o infracțiune pe care chiar au comis-o la un moment dat, iar apoi se întorc în închisoare ca urmare a încălcării regulilor aferente eliberării condiționate temporare sau din cauză că n-au plătit o amendă, astfel că avem de-a face cu infracțiuni administrative, minore, de care noi doi am putea scăpa prin plata unei amenzi sau cu ajutorul unui avocat, dar deținuții sunt obligați să se întoarcă în închisoare.

Și infracțiunile sunt comise din cauza faptului că anumite droguri sunt ilegale, iar ei trebuie să plătească foarte mult pentru a le obține, și ca să facă rost de acei bani sunt nevoiți să recurgă la infracțiuni. Astfel că, în primul rând, noi inventăm multe infracțiuni prin decizii arbitrare vizavi de comportamentul criminal.

Era o sentință… „Legea în înțelepciunea sa le interzice atât săracilor, cât și bogaților să doarmă sub poduri.”

Corect. Anatole France a spus asta.

Le interzice atât bogaților, cât și săracilor să-și injecteze cocaină.

Bogații nu au nevoie, ei își permit să cumpere cocaină sub formă de pudră fină.

Așa este, și nimeni nu-și dă seama pentru că o fac în intimitatea propriului cămin.

Exact. În Statele Unite, pedeapsa pentru cei care dețin cocaină bază liberă (Crack) este de zece ori mai mare decât pentru cei care dețin cocaină în formă de pudră fină. Cine utilizează cocaina bază liberă (Crack)? Negrii săraci. Cine utilizează cocaină sub formă de pudră fină? Albii bogați. Efectele sunt aceleași, nu contează, o formă de cocaină nu este mai rea decât alta.

Apoi, dacă ne uităm la persoanele care devin alcoolice, care comit acte de violență, acestea sunt oameni traumatizați. Și au fost traumatizați chiar sistematic și în mod deliberat de către politicile guvernamentale oficiale. Acestea nu au reprezentat o greșeală, ci au fost implementate de mai bine de un secol și în multe privințe încă sunt implementate.

Așadar, o abordare „upstream” (în amonte – pe termen lung) ar fi de a investi multe dintre resursele și energia care în prezent sunt investite în sistemul polițienesc și întru încarcerare în programe care ar putea ajuta familiile tinere să nu treacă prin aceleași traume ca generațiile anterioare. Ministerul educației și ministerul sănătății ar trebui să investească mai mulți bani. Dar am economisi acei bani din altă parte (downstream), din activitățile economice, ca urmare a unei rate a criminalității scăzute, a unor costuri pentru sănătate reduse în mod semnificativ etc. Desigur, nimeni nu gândește pe termen lung. Ministerele gândesc exclusiv în termeni de bugete într-un an fiscal. Deci niciun birocrat nu va avea de câștigat de pe urma gândirii pe o perioadă de 15 ani.

Când vorbesc despre mișcarea Upstream, cea mai întâlnită obiecție sună în felul următor: canadienii au un ciclu electoral de cel mult 4 ani. Dacă ne uităm la comunitățile băștinașe (din Canada), acestea au un ciclu electoral de 2 ani pentru șefii și consiliile aferente Actului Indian (Indian Act), lucru care lor le îngreunează și mai mult succesul pe termen lung. Adevărat, însă avem exemple din trecut de gândire pe termen lung în pofida mandatelor politice scurte.

Sistemul sanitar public din Saskatchewan este un exemplu foarte bun. Mandatele politice nu erau diferite, dar viziunea acestora au acoperit o perioadă de 50 de ani. Există probleme în ce privește sistemul electoral, dar există probleme și cu cererea. Ce s-ar putea întâmpla cu societatea noastră pentru a putea crea efectiv cererea de gândire pe termen lung din partea liderilor politici? Cum le schimbăm modul de a gândi prin ceea ce recompensăm?

Această întrebare se bazează pe o premisă foarte idealistă, deoarece presupune că liderii politici nu sunt învestiți în funcții doar în teorie sau doar la nivel de intenție pentru a deservi nevoile oamenilor. Aceasta este o presupunere rezonabilă, dar este adevărată? Dacă privim în mod realist la politicile implementate de liderii politici de-a lungul mai multor generații, ale cui interese sunt deservite în realitate? Oare deservesc ei interesele oamenilor sau deservesc interesele unui grup restrâns de oameni care controlează economia? Aș putea fi îndreptățit dacă aș susține că sub ambalajul democrației politice se ascunde o dictatură politică: foarte puțini oameni dețin controlul și administrează sistemul pentru binele lor personal. Așadar, dacă acest lucru este adevărat, nu are niciun rost să sperăm că liderii se vor schimba, deoarece dacă se vor schimba nu vor mai fi aleși, întrucât mass-media controlată de aceeași elită nu le va permite să se facă auziți.

Și chiar dacă vor fi aleși, aceștia vor fi contracarați cu orice ocazie.

Dacă din întâmplare o persoană cu puncte de vedere diferite ajunge într-o funcție de conducere, aceasta va fi atacată din toate părțile și orice ar întreprinde ar fi imediat întors împotriva sa. Chiar și Medicare (sistemul sanitar public), care reprezintă simbolul Canadei, a trecut printr-o presiune puternică în decursul ultimilor 15-20 de ani. Și nu va „muri” dintr-o singură lovitură, va „muri” ca urmare a mii de tăieturi mai mici, iar presiunea privatizării este din ce în ce mai mare. Deci când ne întrebăm cum o să determinăm publicul de a pune presiune asupra politicienilor, ei bine, trebuie să fim conștienți că publicul lucrează cu informațiile pe care sistemul i le oferă. Și deși există Internet și oamenii pot căuta orice fel de informații în voie, cei mai mulți oameni nu sunt motivați să facă acest lucru. Cei mai mulți oameni nu sunt interesați de politică, cei mai mulți oameni se mulțumesc să lase deciziile importante pe seama politicienilor.

Deși, în principiu, avem libertatea de a alege, dacă nu suntem vigilenți și conștienți de ce se întâmplă nu are niciun rost să discutăm despre libertatea de a alege.

Iar Internetul, indiferent dacă ne referim la cantitatea de informații sau la accesibilitatea acestuia, ar putea, în realitate, să îi determine pe oameni să rămână mai mult la suprafață decât să cerceteze în profunzime anumite idei.

Ceea ce înseamnă că există foarte puțini oameni conștienți în această țară. Întreabă un om obișnuit în legătură cu orice chestiune complexă. Democrația este bună, dar dacă în această democrație populația este esențialmente inconștientă, atunci oamenii care sunt foarte conștienți de interesele lor și au capacitatea de a controla fluxul de informații care ajung la majoritatea oamenilor se află într-o poziție de necontestat. Atunci, cine sunt oamenii care îi vor lua la întrebări pe politicieni? Aceștia sunt oameni care nu dețin informațiile necesare și care nu pot lua la întrebări pe nimeni. Și totuși, ceea ce este remarcabil este că în pofida controlului propagandistic, în ce privește unele chestiuni importante oamenii chiar reușesc să ajungă la niște concluzii. De exemplu, cel puțin se pare că există o înțelegere generală solidă a schimbărilor climatice. Dar acest lucru nu s-a reflectat în niciun tip de mișcare electorală politică. La următoarele alegeri vom vota din nou oameni care au sprijinit politicile care contribuie la schimbările climatice. Dacă realizezi o sondare a opiniei publice, da, schimbările climatice reprezintă o problemă, dar dacă ne uităm la modul în care această chestiune influențează comportamentul politic, adevărul este că nu îl influențează foarte mult.

Partea a II-a

Unul dintre lucrurile la care am sperat în ce privește mișcarea Upstream constă în faptul că sănătatea oamenilor ar putea fi mai ușor de înțeles decât subiecte mai generale precum sustenabilitatea mediului înconjurător. Nu neapărat pentru că acest subiect este foarte dificil de abordat, doar că o schimbare climatică semnificativă poate suscita atenția oamenilor într-un mod mai personal decât suferințele unei persoane expuse la distrugerile de mediu sau decât ameliorarea sănătății unui individ atunci când amenințările de mediu dispar.

Unul dintre lucrurile pe care le întreprindeți în munca dvs. și care au influențat maniera în care am scris cartea „A Healthy Society” îl constituie utilizarea relatărilor pacienților și propriilor dvs. relatări menite a vă susține punctele de vedere. Aceasta este una dintre abordările pe care le-am adoptat în mișcarea Upstream. Puteți să ne dezvăluiți ceva despre ceea ce v-a determinat să utilizați o astfel de metodă?

Pentru mine, relatările pe care le fac și punctele de vedere teoretice sau științifice nu se exclud reciproc. Știința sau cercetarea pe care o expun este relevantă exclusiv ca urmare a faptului că problemele pe care le aduce la lumină contează enorm pentru oameni. Adevărul din spatele acesteia se reflectă în viețile oamenilor. Atunci când îmi scriu cărțile vreau ca oamenii să înțeleagă anumite chestiuni într-o manieră diferită, iar un mod prin care pot ilustra acest lucru este de a face referire la experiențele altor oameni astfel încât cititorii să se poată regăsi în acestea.

Cel mai satisfăcător feedback pentru cartea „In the Realm of Hungry Ghosts” vine din partea persoanelor care spun: „această carte m-a făcut să privesc dependențele cu alți ochi, și n-o să mai judec persoanele dependente și nici n-o să le mai privesc cu același dispreț ca în trecut. Și, mai mult, accept faptul că și eu am unele probleme similare.” Acest lucru reiese cel mai clar din relatările despre diverse persoane. De aceea fac astfel de relatări.

Acesta este și motivul pentru care împărtășiți unele povești despre comportamentele dependente din viața dvs.?

Am făcut asta în toate cărțile mele. Acel tip de sinceritate sau revelație asupra sinelui se regăsește în prima mea carte, „Scattered Minds”, în legătură cu tulburarea deficitului de atenție. Relatez prin ce-am trecut pentru că oamenilor le este foarte rușine cu disfuncțiile lor. Le este frică să recunoască sau să vorbească despre acest lucru cu alți oameni deoarece sunt foarte critici la adresa propriei persoane.

Și cred că doar ei au probleme.

Cred că doar ei au probleme și că sunt singuri. Esența rușinii constă în faptul că sunt singur(ă) cu acest secret trist. În ce mă privește, nu îmi este rușine, deoarece disfuncția mea este a mea. Nu am creat-o eu, nu m-am născut cu ea, nu mă reprezintă. Aceasta reflectă anumite tipare de adaptare pe care le-am dezvoltat ca răspuns la mediul în care am trăit. Da, sunt responsabil pentru aceasta, dar nu pentru că sunt o persoană rea sau condamnabilă, ci pentru că responsabilitatea definește orice persoană matură. Nu este ca și cum întreprind ceva ce necesită mult curaj pentru că o împărtășesc cu ceilalți, doar spun adevărul despre mintea umană și despre eul uman, și eu sunt doar un exemplu. Dar îi ajută, de asemenea, pe oameni să se privească fără să fie cuprinși de acel sentiment de rușine.

Comportamentul nostru nu ne definește.

Exact, comportamentul nostru nu ne definește, dar este foarte ușor să-i tratăm pe oameni ca și cum comportamentul lor i-ar defini și, prin urmare, să-i judecăm.

Vorbiți despre o cultură toxică și despre conștientizare, despre curiozitatea de a înțelege rădăcinile comportamentului altor oameni, pentru ca noi să putem trăi bine și în armonie unii cu ceilalți. Ce anume din cultura noastră actuală ne împiedică să atingem acel tip de conștientizare și reflecție care ne-ar permite să trăim bine alături de ceilalți?

Două reclame. Una pentru „The Globe and Mail”, cealaltă pentru „Air Canada”. „The Globe” are un panou publicitar cu mesajul „Never Stop Thinking” (Gândește tot timpul). Aceasta este o parte a problemei, că suntem tot timpul absorbiți de gânduri. Nu sunt primul om care să spună acest lucru. Eckhart Tolle și alții au vorbit despre boala gândirii. „Gândește tot timpul”, aceasta este problema. Și oamenii o fac. În loc să înțelegem și să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, noi suntem absorbiți de gândurile noastre.

Apoi reclama pentru „Air Canada ”, care spune: „Întrebarea nu este unde, ci încotro.”

Nu trăim niciodată în prezent. Ne orientăm întotdeauna spre exterior și spre viitor. Astfel că acel flux constant al gândirii, ticsit cu tot felul de fleacuri, și nevoia constantă de a fi cu un pas înainte și de a nu trăi niciodată în prezent reprezintă tipare de gândire pe care societatea noastră ni le induce în nenumărate moduri. Societatea subminează vigilența. Într-o societate materialistă, premisa fundamentală este că doar a face și a avea contează. Și prin aceasta nu mă refer strict la societatea capitalistă. Societatea comunistă din Ungaria în care am crescut a fost la fel de materialistă ca societatea de astăzi.

Valorile fundamentale în care credem nu sunt cele despre care vorbim, ci acelea pe baza cărora acționăm. Nu contează care este valoarea la nivel declarativ. Nu putem cunoaște valorile unei societăți după cum se prezintă aceasta, ci după cum acționează în realitate. Putem spune că valorile noastre sunt libertatea și justiția, dar cum le putem împăca cu realitatea efectivă? Dacă acest lucru ar fi adevărat, de ce închisorile din Saskatchewan sunt pline de băștinași într-un mod disproporționat? Valoarea noastră reală este achiziția: controlul, achiziția și alocarea bunurilor materiale. Cu cât poți produce mai mult, cu cât poți controla mai mult, cu cât poți acumula mai mult, cu atât ai mai mult succes în ochii societății. Acestea sunt ideile, antreprenorii, bogații, avarii nemiloși care adună bogății, ca Donald Trump, care este un erou la TV. Nu valorile umane, ci valorile materiale care obiectualizează totul.

Fiecare om este un produs.

Fiecare este un produs, fiecare este atașat unui produs, ceea ce publicitatea exploatează cu succes.

Mai devreme începuseți să vorbiți despre următorul dvs. proiect și mi-am amintit de-o carte asemănătoare: „The Spirit Level” de Richard Wilkinson și Kate Pickett, în care se vorbește despre modurile în care nivelurile sporite de inegalitate înrăutățesc sănătatea oamenilor. De ce credeți că se întâmplă acest lucru? De ce inegalitatea ar înrăutăți efectiv sănătatea fizică și mintală?

Argumentați în cartea dvs. că efectele negative asupra sănătății, chiar dacă îi afectează mai mult pe cei săraci, își pun amprenta și asupra clasei de sus acolo unde inegalitatea este mai pronunțată. Cred că există mai multe motive. Inegalitatea nu este singura problemă. Controlul este o problemă. Cine se află într-o poziție de conducere? Oamenii cu funcții de conducere vor fi mult mai sănătoși decât oamenii care nu au funcții de conducere. Așa stau lucrurile. Lipsa controlului, de exemplu: după cum știți în cadrul studiului Whitehall din Marea Britanie despre bolile cardiace un factor major l-a reprezentat nivelul de control pe care oamenii l-au avut asupra muncii și vieților lor. Inegalitatea nu se referă doar la ceea ce deținem, ci este un indicator pentru capacitatea noastră de control.

Se referă la fel de mult la statutul social ca la bunurile materiale.

Da, dar reflectă și relațiile autentice de producție. Oamenii cu funcții de conducere se bucură de mai mult control. Unul dintre cei mai importanți factori care declanșează stresul la oameni constă în pierderea controlului. Într-o societate unde inegalitatea este foarte accentuată, oamenii din vârful ierarhiei sunt mai hotărâți, mai compulsivi, pentru ei contează mai mult cât de mult control au și, prin urmare, sunt mai puțin liberi. Sunt mai defensivi. Care este cea mai mare nesiguranță în ce privește nevoia de a avea întotdeauna mai mult?

Oamenii din vârful ierarhiei reflectă caracterul societății în cadrul căreia avansează și, poate, fiind versiunea extremă a acesteia, înglobează trăsăturile sale cele mai patologice.

Dacă ne uităm la Conrad Black, despre care am scris în cartea „Hungry Ghosts”, ne dăm seama că este un caracter nesănătos, în opinia mea. Este un om de mare succes, dar Dumnezeule, cum crezi că te-ai simți dacă ai fi în locul lui, în mintea lui, unde totul se rezumă la dușmani și control și la cine are de gând să-l înfunde – ca să nu mai vorbim de disprețul său nociv față de oricine îl provoacă?

Apropo de sănătate, sunteți medic și ați lucrat foarte mult cu populații marginalizate. Unul dintre lucrurile care mă neliniștesc în ce privește munca de conceptualizare și promovarea mișcării Upstream este că nu mă aflu în avangardă. Am fost la spital astăzi, dar cel mai adesea sunt departe de pacienți pentru a sprijini această mișcare. Dvs. mai practicați medicina?

Am fost la OnSite, care este condus de Portland Hotel Society, centrul de detoxifiere care se află deasupra InSite (unitatea de injectare în siguranță din Vancouver). Am lucrat în cadrul unui alt program în care le administram antibiotice IV pacienților dependenți care nu puteau fi tratați în spital. Să zicem că cineva suferă de osteomielită, dar persoana respectivă este dependentă de droguri și are nevoie de ele, așa că nu va sta în spital. Este un program comunitar, sprijinit de asistente, frecventat zilnic de medici și în cadrul căruia oamenii dependenți beneficiază de antibioticele IV ca să se vindece de osteomielită, dar se află în cadrul comunității și pot merge să-și administreze dozele dacă au nevoie. Îi ajutăm pe oameni să-și termine tratamentul cu antibiotice IV, oameni care în alte situații n-ar avea această șansă.

Le salvați șoldurile sau picioarele sau inimile, oricare ar fi partea corpului afectată.

Și economisim bani. Am făcut asta și am lucrat și pe teren. Nu mi-am reînnoit licența de trei ani.

Practic medicina de 34 de ani. Astăzi am vorbit cu 450 de oameni (în cadrul evenimentului găzduit de Consiliul Tribal din Saskatoon), ieri am fost în Yakima, Washington și am vorbit cu 500 de oameni, săptămâna trecută am fost în Whitehorse și am vorbit cu 800 de oameni, și înainte de aceasta am fost în Yellowknife și am vorbit cu 800 de oameni. Deci nu mă plâng. Nu mă simt vinovat, deoarece – bine, uneori mă simt, uneori simt lipsa contactului cu pacienții – dar și așa intru în contact cu mulți oameni și îmi place ceea ce fac.

Pentru dvs., întrebarea este asupra cărui lucru doriți să aveți un impact. Faptul că sunteți atât medic practician, cât și promotor al unei mișcări vă conferă multă credibilitate. Dacă nu ați fi fost promotorul acestei mișcări, ați fi investigat cu patru sau cinci pacienți mai mult pe zi, dar nu ați mai fi comunicat cu mulți alții.

Sentința lui Rudolf Virchow mă consolează într-o anumită măsură: „Politica este medicină la o scară mai mare.” Cred că este adevărat, și sunt foarte hotărât să întreprind o astfel de activitate datorită ideii determinanților sociali ai sănătății. Mai cred și că înțelegerea este consolidată de contactul permanent cu pacienții. Și faptul că, lucrând unde lucrez, la fel ca în locurile în care ați lucrat și dvs., îmi pot da seama foarte bine de modul în care acei determinanți se manifestă în viețile indivizilor. Acel răspuns la viețile oamenilor pe care i-ați tratat a reprezentat un stimulent major pentru ceea ce scrieți și pledați?

Am fost activist în anii ’60, când eram la facultate. Am făcut parte din generația războiului din Vietnam. Am fost destul de radical în privința războiului și aveam deja o perspectivă socială când am intrat la medicină. Când mi-am depus candidatura la medicină, am susținut interviul cu decanul responsabil cu procesul de admitere, iar acesta știa cu ce m-am ocupat pe parcursul studiilor de licență. M-a întrebat: „Medicina este o profesie pentru elite, de ce vrei să studiezi medicina?” Și am spus – gândisem acest răspuns pe moment – că eram implicat în politica radicală pentru că doream să creez o societate mai bună, voiam să ajut oamenii, voiam să eliberez lumea de sub povara suferinței și că acesta este, în opinia mea, rolul profesiei de medic. Decanul a fost mulțumit de acest răspuns și așa am intrat la medicină. Cu alte cuvinte, nu doar medicina pe care am practicat-o m-a convins, avusesem o astfel de perspectivă de dinainte.

Știam că voiam să practic medicina când am început să mă implic în activism. Am avut o traiectorie similară trecând prin mișcările de protest, prin generația Seattle, prin mișcarea de dinainte de 11 septembrie care a fost foarte puternică și apoi m-am orientat, în timp ce practicam medicina, spre politică pe marginea sănătății globale, sănătății băștinașilor, precum și Medicare.

Revenind la cultura toxică, mă interesează foarte mult soluțiile pe care le avem la dispoziție, dacă cultura noastră le permite oamenilor să fie sănătoși, care este fundamentul unei stări bune de sănătate, cum arată o cultură politică care ar produce rezultate bune în materie de sănătate?

Acest lucru va fi o problemă în opinia mea, deoarece nu cred că sistemul poate fi reformat. Nicio clasă dominantă nu s-a reformat pe sine în așa fel încât să nu mai fie la putere. Pur și simplu nu se întâmplă acest lucru. Pot oferi sugestii în legătură cu ce se poate întâmpla în prezent, moduri în care oamenii se pot proteja. Activismul este un mod de a te proteja cât timp nu vei fi consumat de acesta. Dacă ești activ, te alături altora, apoi nu vei mai fi atât de lipsit de putere.

În ceea ce privește sistemul, nu voi promova unul nou. Utopiile nu funcționează. Sistemul nu se va schimba doar pentru că am scris o carte sau pentru că am înaintat unele sugestii. Uneori trebuie doar să descrii problema.

Acest lucru nu înseamnă că munca dvs. nu este importantă în termeni de metode upstream (pe termen lung) care chiar sunt realizabile. Este foarte important să promovați o astfel de mișcare. Chiar dacă nu vă îndepliniți toate scopurile, le prezentați oamenilor informații esențiale. Ei trebuie să știe că modul în care se desfășoară lucrurile în prezent nu este un dat, nu este modul în care Dumnezeu a făcut pământul, trebuie să știe că putem gândi altfel. Acest lucru este foarte important, indiferent dacă scopurile metodei dvs. sunt îndeplinite la modul practic.

În măsura în care mișcarea Upstream este o inițiativă foarte ambițioasă, un efort de a schimba cadrul discuțiilor politice astfel încât să se axeze pe sănătate, este și un mod de a face loc discuțiilor mai pertinente menite a îmbunătăți viețile oamenilor.

În mod sigur! Nu este nevoie să răsturnăm capitalismul pentru a beneficia de politici mai bune. Nu este obligatoriu să continuăm să fim la fel de reduși ca până acum.

Ryan Meili este doctor de familie în Saskatoon, autor, profesor de medicină și director fondator al Upstream: Institute for A Healthy Society.

Traducere: I.m. Popa

Sursă: https://briarpatchmagazine.com/articles/view/gabor-mate-how-capitalism-makes-us-sick

http://briarpatchmagazine.com/articles/view/gabor-mate-storytelling

April 5, 2015

7 motive pentru care oamenii bogați sunt psihopați

Filed under: Cercetare,Psihologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 11:04 am

de Morgan Quinn

Există o corelație îngrijorătoare între psihopatie (care este o tulburare de personalitate caracterizată de lipsa conștiinței) și cei ce reușesc să aibă succes și să fie bogați. De la negocierile asociate procesului de recrutare până la manipularea și controlarea colegilor, psihopații prosperă în mediul corporatist modern, adesea câștigând foarte mulți bani în timpul ascensiunii lor către faimă. De exemplu, totalitatea cazurilor de psihopatie în rândurile directorilor executivi (CEOs) este de patru ori mai mare decât în cadrul populației generale, susține ziaristul Jon Ronson în cartea sa „The Psychopath Test” (Testul psihopatului).

„În esență, atunci când îi convingi să vorbească, aceștia (psihopații) sunt diferiți de ființele umane”, a declarat Ronson pentru Forbes. „Acestora le lipsesc lucrurile care ne fac oameni: empatia, remușcarea, bunătatea caracterizată de tandrețe.”

Cercetătorii Paul Babiak și Robert Hare au descoperit, studiind psihopații, că mediul corporatist, străbătut de mize uriașe și profituri ridicate, atrage aceste personalități disfuncționale. Psihopații au adesea aceleași scopuri ca mulți alții: bani, putere, bunuri materiale și influență. Însă, așa cum Babiak și Hare susțin în cartea lor „Snakes in Suits” (Șerpi în costume), diferența dintre un corporatist obișnuit și un psihopat constă în faptul că acesta din urmă consideră că orice fel de mijloc, chiar și dăunător, crud sau ilegal, este justificat dacă îl ajută să-și atingă scopul.

Vezi modul în care bogăția îi face pe oameni lacomi >>>

7 caracteristici pe care psihopații și oamenii bogați le au în comun

Prin aceasta nu vrem să spunem că toți oamenii bogați și de succes sunt psihopați – până la urmă, rata de patru ori mai ridicată a psihopatiei în rândurile directorilor executivi a fost doar de 4%. Dar există o corelație între bogăție și comportamentul psihopatic. Iată câteva dintre cele mai obișnuite trăsături psihopatice întâlnite la oamenii bogați.

1. Lipsa empatiei

Psihopații nu pot empatiza – adică nu pot înțelege sentimentele și experiențele celorlalți și nu pot reacționa în mod corespunzător la acestea. O lipsă a empatiei a fost depistată și în cazul celor bogați și puternici într-un studiu realizat în anul 2008 de o serie de psihologi sociali de la Universitatea din Amsterdam și de la Universitatea Berkeley din California, ne arată The New York Times. În cadrul studiului, oameni care nu se cunoșteau au fost împărțiți în echipe de câte doi și au fost rugați să împărtășească momente dificile din viețile lor cu partenerii de studiu, precum moartea unei persoane dragi sau divorțul. Participanții care au fost mai puternici în termeni de bogăție și statut social au arătat mai puțină compasiune și atenție față de suferințele partenerilor lor mai puțin puternici.

Dacher Keltner, un profesor de psihologie de la Universitatea Berkeley implicat în studiu, a explicat faptul că oamenii tind să se concentreze pe conexiunile sociale cu persoanele care le oferă cele mai mari câștiguri. Pentru cei bogați, persoanele care dețin puține bunuri materiale și au o putere socială redusă contează cel mai puțin. Cei mai puțin norocoși, cu toate acestea, se bazează pe conexiuni sociale mai mult pentru sprijin, și astfel sunt mai înclinați să-i asculte pe ceilalți și să le atribuie experiențelor acestora o mai mare importanță. Acest tip de „distanță socială” îi poate determina pe oamenii de succes să arate mai puțină empatie față de persoanele cu un statut socioeconomic mai scăzut.

Citiți: „Lupul de pe Wall Street” și alte filme despre psihopați bogați

2. Egocentrismul

Daniel Kahneman, psiholog și laureat al Premiului Nobel pentru economie, a monitorizat realizările a 25 de consultanți financiari de-a lungul a opt ani și a descoperit că succesul acestora nu a fost decât o simplă iluzie, potrivit The Guardian. Consecvența activităților întreprinse de aceștia a fost inexistentă.

„Rezultatele au arătat precum ceva la care te-ai aștepta în cadrul unui concurs de aruncat zaruri, nu într-un joc al abilităților”, a declarat Kahneman. În pofida credințelor întreținute de consultanți cu privire la talentele lor superioare, studiul a arătat că norocul a avut cel mai mare impact asupra succeselor financiare ale acestora, și nu presupusele abilități. Atunci când Kahneman le-a indicat acest lucru, consultanții financiari nici nu au vrut să ia seama de realitate – pur și simplu nu au putut să creadă.

„Iluzia abilității… este adânc întipărită în cultura lor”, a declarat Kahneman.

3. Farmecul superficial

Superiorii ierarhici ajung sus ca urmare a faptului că judecata, viziunea și abilitățile lor manageriale sunt superioare în comparație cu ale celorlalți angajați din companie – sau ajung acolo prin manipularea celorlalți, cu ajutorul farmecului, înșelăciunii sau a unei senzații că totul li se cuvine?

Un studiu publicat de revista Psychology, Crime and Law (Psihologie, crimă și lege) a testat trăsăturile psihologice ale 39 de manageri seniori și directori executivi din cadrul unor companii britanice de top și a comparat aceste rezultate cu cele ale criminalilor condamnați. Directorii executivi au avut rezultate similare cu ale deținuților la nivelul anumitor indicatori de psihopatie. De fapt, managerii au înregistrat scoruri mai mari în ce privește unele caracteristici pe care companiile le prețuiesc și recompensează, inclusiv abilitatea de a flata și manipula oameni puternici, o puternică senzație că totul li se cuvine, disponibilitatea de a-i exploata pe ceilalți și lipsa conștiinței.

4. Lipsa de remușcări

Psihopații sunt de obicei foarte fermecători și carismatici, dar nu prea au remușcări atunci când acțiunile lor îi rănesc pe ceilalți. Un psihopat îi acuză adesea pe alții de lucrurile pe care le-a făcut sau de consecințele negative ale comportamentului său. Ronson a declarat pentru Forbes că, în societatea capitalistă a Americii, trăsăturile caracteristice psihopatiei și comportamentul crud și rece devin, în ciuda așteptărilor, pozitive. În cazul psihopaților cu scorurile cele mai ridicate a existat chiar o plăcere în manipularea oamenilor, acțiuni pentru care o persoana normală ar avea remușcări sau s-ar simți vinovată.

Ronson îl dă ca exemplu pe Al Dunlap, fostul director executiv al Sunbeam și autorul cărții „Mean Business” (Afacerea meschină). Dunlap a primit pseudonimul de „Drujbă” și un loc în clasamentul celor mai răi 10 șefi întocmit de revista TIME pe merit, ca urmare a concedierilor brutale și a restructurărilor agresive pentru maximizarea profiturilor corporațiilor. Totuși, cu cât tacticile sale au fost mai lipsite de milă, cu atât companiile conduse de acesta au fost mai bine cotate la bursă.

5. Egoismul

Pare la mintea cocoșului că oamenii bogați își permit să fie mai generoși și că ar fi, prin urmare, mai înclinați să ajute financiar decât cei care sunt mai puțin norocoși, dar un studiu recent arată că, în realitate, lucrurile stau exact pe dos. Un experiment realizat de Paul Piff, alături de o echipă de cercetare din cadrul Universității Berkeley, a sugerat că săracii, și nu bogații, sunt mai înclinați de a-i ajuta pe alții, potrivit The Economist. Echipa a observat că participanții la studiu erau cu atât mai generoși cu cât statutul lor social era mai scăzut. Cei care s-au declarat la baza scării ierarhice au donat cu 44% mai mult decât participanții care s-au declarat în vârful acesteia.

Experimentele ulterioare au arătat că persoanele aparținând clasei de jos au resimțit o responsabilitate mai mare de a dona o parte din salariile lor în scopuri caritabile, considerând că un procent mediu de 5,6% din venit este o sumă rezonabilă ca donație, în comparație cu procentul de 2,1% din partea clasei de sus. Testul final a dezvăluit, de asemenea, că participanții din clasa de jos au arătat în mod constant o compasiune spontană, în timp ce participanții din clasa de sus nu au arătat compasiune decât atunci când li s-a cerut acest lucru. Dr. Piff a conchis că generozitatea sporită a participanților din clasa de jos ar putea fi esențială pentru supraviețuirea acestora în vremuri grele.

Articol pe aceeași temă: Oamenii bogați au o obligație socială de a-i ajuta pe oamenii săraci?

6. Comportamentul imoral

Potrivit unui set de studii realizate de Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii, oamenii din clasa de sus sunt mai înclinați să se dedea comportamentelor imorale decât oamenii din clasa de jos. Datele aferente studiului au sugerat că aceste comportamente imorale au la bază o atitudine mai favorabilă față de lăcomie. Studiile au arătat că participanții din clasa de sus au fost mai înclinați decât participanții mai săraci să:

• încalce legea la volan
• ia decizii imorale
• își însușească bunuri de valoare aparținând altora
• mintă în timpul unei negocieri
• trișeze pentru a-și spori șansele de câștig
• promoveze un comportament imoral la serviciu

7. Predispoziția la plictiseală

Psihopaților le place să trăiască periculos. Traiul pe muchie de cuțit le procură acea senzație de pericol și exaltare la care tânjesc, potrivit Psychology Today. Mulți psihopați comit crime sau îi rănesc pe alții din pură plăcere. Niciun aspect teluric, plictisitor sau repetitiv nu-i provoacă și își vor pierde numaidecât interesul.

Ronson a declarat pentru Forbes că „în esență, psihopații care au înregistrat scoruri ridicate pot fi șefi excelenți, însă numai pe o perioadă scurtă”. „Aceștia vor întotdeauna să câștige repede mulți bani și să treacă la altceva.” Să fie vorba de acel CEO fermecător și de succes care schimbă companiile o dată la câțiva ani? Ar putea fi un lup în blană de oaie.

Traducere: I.m.Popa

Sursă: http://www.gobankingrates.com/personal-finance/7-reasons-rich-people-psychopaths/

March 12, 2015

Roboții intră în scenă

Filed under: Cercetare,Recenzii,Tehnologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 4:45 pm

de John Lanchester

În 1996, ca răspuns la tratatul ruso-american din 1992 privind testarea armelor nucleare, guvernul Statelor Unite a demarat un program cu denumirea „Accelerated Strategic Computing Initiative” (Inițiativa accelerată a calculului strategic). Întreruperea testării a creat necesitatea de a rula simulări computerizate complexe în ce privește modul de funcționare a armamentului vechi odată cu trecerea timpului, din motive de siguranță și, de asemenea – trăim într-o lume plină de pericole! – de a proiecta noi armamente fără a încălca termenii tratatului. În acest scop, ASCI (Inițiativa accelerată a calculului strategic) necesita o putere de calcul mai mare decât ar fi putut furniza orice dispozitiv existent la vremea respectivă. Astfel, în lumina acestei necesități, a fost inaugurat computerul ASCI Red, proiectat pentru a fi primul supercomputer care să proceseze peste 1 teraflop. Un „flop” este o operație a virgulei mobile, adică un calcul ce implică numere cu valori zecimale (acestea sunt, din punctul de vedere al calculului, mult mai solicitante decât calculele ce implică valori binare de 1 și 0). Un teraflop reprezintă un trilion de astfel de calcule pe secundă. Odată ce computerul Red a fost pus în funcțiune la viteză maximă, până în 1997, acesta a fost ceva nemaipomenit. Avea o putere atât de mare încât putea procesa 1,8 teraflopi. Adică numărul 18 urmat de 11 zerouri. Red a continuat să fie cel mai puternic supercomputer din lume până aproape de sfârșitul anilor 2000.

Chiar ieri m-am jucat pe Red. Bine, nu m-am jucat pe acel Red, ci pe un dispozitiv care poate procesa 1,8 teraflopi. Acest echivalent al computerului Red se numește PS3: a fost lansat de Sony în 2005 și a fost pus în vânzare în 2006. Red a fost puțin mai mic decât un teren de tenis, a avut un consum de energie electrică echivalent cu consumul înregistrat de 800 de case și a costat 55 de milioane USD. Consola PS3 poate fi poziționată sub televizor, este alimentată la o priză casnică și o puteți achiziționa la un preț mai mic de 200 de lire sterline. În decurs de zece ani, un computer având capacitatea de a procesa 1,8 teraflopi a încetat să mai fie un lucru pe care doar cel mai bogat guvern din lume l-ar fi putut crea în scopuri ce se regăsesc la limitele extreme ale oricărei posibilități de calcul, devenind ceva ce până și un adolescent s-ar fi așteptat să găsească sub pomul de Crăciun.

Forța responsabilă de toate acestea constă în principiul cunoscut drept legea lui Moore. Aceasta nu este o lege propriu-zisă, ci mai degrabă extrapolarea unei observații făcute de Gordon Moore, unul dintre fondatorii companiei de cipuri pentru computere Intel. În 1965, Moore a observat că cipurile din siliciu deveniseră în decursul anilor mai puternice, comparativ cu prețul acestora, într-un ritm uimitor de constant. Acesta a publicat o lucrare anticipând că cipurile respective vor urma același trend „pentru încă cel puțin zece ani”. Deși ar putea părea o afirmație moderată, a fost, de fapt – așa cum au arătat Erik Brynjolfsson și Andrew McAfee în cartea lor fascinantă, „A doua eră a mașinilor” – o afirmație extrem de cutezătoare, din moment ce prevedea că până în 1975 cipurile destinate computerelor ar fi fost de 500 de ori mai puternice și la același preț. „Circuitele integrate”, potrivit lui Moore, „ar putea conduce la minunății precum computere personale – sau cel puțin terminale conectate la un computer central – sisteme de comandă automate pentru autovehicule și echipamente de comunicare portabile și personale. A avut dreptate în toate cele trei cazuri. Am putea spune că a dat dovadă de prea multă prudență. Legea lui Moore, cunoscută în prezent ca principiul potrivit căruia cipurile destinate computerelor își dublează puterea sau devin cu 50% mai ieftine la fiecare 18 luni, a continuat să fie validă timp de o jumătate de secol. Acest lucru este ceea ce a condus la minunății care acum ni se par banale precum saltul de la computerul Red la consola PS3. Nu a mai existat în istoria omenirii nicio altă invenție care să se fi îmbunătățit atât de repede într-o perioadă atât de scurtă.

Concomitent cu creșterea exponențială a puterii de calcul și cu scăderea substanțială a prețurilor, oamenii au devenit mai buni și în materie de programare. O dovadă intens mediatizată a acestui efect a fost prezentată în anul 2011, odată cu victoria publică a unui proiect denumit Watson, condus de IBM. Ideea care a stat la baza proiectului Watson a fost de a construi un computer care ar fi putut înțelege suficient de bine limbajul obișnuit încât să câștige bine-cunoscutul concurs de cultură generală televizat „Jeopardy!”, concurând nu împotriva oricui, ci împotriva campionilor deținători de recorduri. Acest lucru ar reprezenta, conform autorilor Brynjolfsson și McAfee, „un test dificil pentru abilitățile de recunoaștere a tiparelor și pentru abilitățile complexe de comunicare ale unui computer”, mult mai solicitant decât în cazul unui alt proiect IBM, computerul Deep Blue, dedicat jocului de șah, care în anul 1997 a câștigat o partidă de șah împotriva lui Gary Kasparov, campion mondial la vremea respectivă. Șahul este vulnerabil în fața puterii de calcul brute; am o aplicație pe smartphone care l-ar putea învinge foarte ușor pe cel mai bun șahist din lume. Concursurile de cultură generală, în special cele precum „Jeopardy!” cu o notă colocvială și alegorică, sunt mai greu de câștigat prin simpla putere de calcul.

Rezultatul este deja un loc comun în informatică, robotică și futurism și este tratat pe larg atât în cartea „Smart Machines” (Mașini inteligente) de John Kelly și Steve Hamm, cât și în cartea „Average is Over” (Dispariția clasei de mijloc) de Tyler Cowen. Watson a câștigat detașat. Evoluția acestuia nu a fost perfectă: a crezut că Toronto este în S.U.A., iar când a fost întrebat care este cuvântul polisemantic ce înseamnă atât „eleganță”, cât și „studenți care au absolvit în același an”, acesta a răspuns „șic” în loc de „clasă”. Totuși, scorul pe care l-a înregistrat la finalul celor două zile de concurs a fost de peste trei ori mai mare decât scorul celui mai bun dintre adversarii săi umani. „Poate că meseria de concurent în cadrul unei emisiuni de cultură generală este prima înlocuită de Watson”, a declarat unul dintre concurenții învinși, „dar sunt sigur că nu va fi și ultima.”

Ceea ce a realizat computerul Watson constituie un semn al progresului enorm înregistrat în domeniul învățării automate, procesul prin care algoritmii din spatele computerului devin mai buni printr-un proces de auto-optimizare în ce privește sarcinile ce presupun analiză și anticipare. Metodele implicate în proces sunt îndeosebi statistice: prin încercare și eroare mașinile învață care este răspunsul cu cea mai mare probabilitate de a fi răspunsul corect. Acest proces ar putea părea rudimentar, dar deoarece – potrivit legii lui Moore – computerele au devenit extrem de puternice, ciclurile de „încercare și eroare” pot fi efectuate extrem de repede, iar dispozitivul se poate îmbunătăți radical într-un timp scurt. Procesul poate fi observat prin utilizarea software-ului de traducere dezvoltat de Google. Este vorba de o pagină de traducere pe Google în care ai putea introduce un text pentru a fi tradus în toate limbile cuprinse în lista aferentă. În 2006, atunci când software-ul a fost lansat pentru prima dată, acesta a fost o glumă impresionantă: impresionantă prin însăși existența sa, dar o glumă deoarece traducerile erau foarte incorecte, iar propozițiile măcelărite din punct de vedere sintactic. Dacă n-ați mai folosit „Google Translate” de-atunci, ați ratat multe schimbări. Cea mai nouă versiune a Google Translate este o aplicație pentru smartphone, în care puteți nu numai să scrieți orice, ci și să rostiți cuvinte, și nu numai să citiți răspunsul, ci și să-l ascultați în timp ce este rostit. Aplicația poate scana un text cu ajutorul camerei telefonului și apoi poate să-l traducă. Pentru o limbă pe care o stăpâniți foarte bine, și în special în cazul textelor de orice dimensiune, Google Translate se poziționează încă între „rudimentar” și „jenant”, deși se poate dovedi util în cele din urmă, mai ales dacă nu vă aduceți aminte pe moment cum se spune în germană la „obligațiuni garantate cu creanțe” sau „hemoroid”. Pentru o limbă pe care nu o cunoașteți, poate fi extrem de valoros; și merită să reflectați pentru câteva secunde asupra minunăției pe care v-o puteți instala pe telefon, un instrument care va traduce texte din limba malaieză în limba igbo, sau din maghiară în japoneză sau, desigur, din orice limbă în orice limbă, pe gratis.

Google Translate nu a devenit un instrument mai bun întrucât polimații fără bani, umplând încăperi întregi, și-au petrecut mulți ani copiind și făcând trimiteri la liste de cuvinte în format fizic. Îmbunătățirea acestuia este un succes al învățării automate. Software-ul compară textele din perechile de limbi utilizate, astfel încât procesul său de învățare este un proces de stabilire a celei mai mari probabilități statistice ca un text dintr-o limbă să se potrivească cu un text dintr-o altă limbă. Google Translate a adunat cantități enorme de texte puse în paralel în baza de date aferentă. Setul de publicații oficiale ale Uniunii Europene, care sunt traduse în toate limbile țărilor membre, constituie în mod evident o sursă deosebit de bogată ce cuprinde astfel de lucruri utile. În urmă cu câțiva ani, software-ul a ajuns într-un punct în care, după ce a devenit puțin mai bun, a încetat să se mai îmbunătățească, din moment ce procesul de culegere a textelor puse în paralel începuse să adune texte care fuseseră deja traduse de Google Translate. Nu știu cum, dar cred că au rezolvat această problemă, deoarece a început să se îmbunătățească din nou. Ați putea obiecta că acest proces nu are nimic de-a face cu învățarea, și probabil că nici nu are dacă îl privim într-o accepțiune umană. Totuși, este asemănător cu procesul de învățare în ce privește rezultat scontat, dacă definim acel rezultat prin prisma îmbunătățirii software-ului în realizarea unei anumite sarcini.

Dacă luăm în calcul toate aceste aspecte, putem începe să înțelegem motivul pentru care mulți oameni cred că impactul informaticii și al tehnologiei va produce o schimbare majoră în existența noastră cotidiană. Computerele au devenit mult mai puternice și au ajuns să fie atât de ieftine încât sunt practic omniprezente. La fel și senzorii pe care îi utilizează pentru a monitoriza lumea fizică. Și software-urile pe care le rulează s-au îmbunătățit extrem de mult. Brynjolfsson și McAfee susțin că ne aflăm la un pas de o nouă revoluție industrială, una care va avea un impact la fel de mare asupra lumii ca prima. Toate tipurile de meserii vor fi transformate prin intermediul puterii de calcul, și în mod special ca urmare a impactului roboților.

*

Mulți ani de-a rândul problema roboților a constat în faptul că toate computerele sunt foarte bune la acele lucruri pe care noi le considerăm dificile, dar foarte slabe la lucrurile pe care le considerăm ușoare. Acestea sunt sclipitoare la șah, dar groaznice în ce privește abilitățile cognitive care nouă ni se par firești, una dintre aceste abilități fiind denumită de savanți SLAM („simultaneous localisation and mapping”), adică Localizare și Mapare Simultane: abilitatea de a privi un spațiu, de a-l vedea și de a ști cum să te deplasezi prin acesta, și totul în mod simultan și cu o bună aducere aminte. Aceasta și alte abilități esențiale în domeniul roboticii avansate reprezintă un capitol la care computerele sunt inutile. Un robot dedicat jocului de șah îi poate umili pe cei mai buni șahiști din lume, dar nu poate (sau nu ar putea) să egaleze abilitățile motorii și perceptive ale unui copil de 1 an. O celebră demonstrație a acestui principiu a fost realizată în 2006, când oamenii de știință de la Honda au organizat o dezvăluire publică a noului lor robot destinat domeniului sănătății, robotul Asimo. Asimo este scund (~1,30 cm) și alb, având o mască neagră și un rucsac metalic. Arată ca un astronaut neobișnuit de scund. În acea prezentare video, Asimo înaintează către o scară și începe să urce în timp ce-și întoarce capul către audiență de parcă ar spune, în stilul lui Bender din Futurama, „ia uitați-vă la fundul meu metalic și strălucitor”. Urcă două trepte, apoi cade. După care se aud hohote de râs. Este clar că încă nu poate fi vorba de-o nouă era în domeniul roboticii.

Totuși, acest eveniment a avut loc în urmă cu nouă ani, iar legea lui Moore și învățarea automată au continuat să-și facă simțită prezența. Noua generație de roboți nu este ridicolă. Aruncați o privire pe Internet la ultima generație de roboți Kiva utilizată de Amazon în cadrul centrelor logistice unde se împachetează și de unde se expediază coletele companiei. (Înainte de asta luați-vă un moment de respiro și delectați-vă cu rezonanța desăvârșită a sintagmei „fulfilment centres”, adică centre logistice.) Roboții sunt scunzi, lenți și prevăzuți cu accesorii de-un portocaliu prietenos. Aceștia pot ridica 1360 kg odată și pot transporta o întreagă stivă de rafturi într-un singur drum. Fiind dirijați prin intermediul tehnologiei fără fir de-a lungul traseelor preprogramate, aceștia pendulează și dansează unii în jurul celorlalți cu o eleganță surprinzătoare, apoi ridică pachetele potrivit instrucțiunilor imprimate pe codurile de bare scanate automat. Aceștia nu constituie un motiv de îngrijorare, dar prezența lor este inexorabilă și nu vor pleca nicăieri: munca realizată de acești roboți nu va mai fi niciodată prestată de oameni. Arată ca viitorul prezis de Wassily Leontief, economist laureat al Premiului Nobel, care a susținut în anul 1983 că „rolul oamenilor în calitate de cel mai important factor de producție tinde să fie diminuat în aceeași manieră în care rolul cailor în producția agricolă a fost inițial diminuat apoi eliminat de introducerea tractoarelor.”

Foarte multe tipuri de meserii, în special munca precisă și repetitivă din punct de vedere mecanic, au fost deja automatizate, dar specialiștii în tehnologie vizează și alte tipuri de meserii. Brynjolfsson și McAfee:

Rodney Brooks, cofondatorul iRobot, a observat și altceva în legătură cu încăperile fabricilor moderne și extrem de automatizate: oamenii sunt în număr mic, dar nu lipsesc din peisaj. Și o mare parte din munca pe care o prestează este repetitivă și nu necesită niciun efort intelectual. Pe o linie de asamblare unde se umplu borcanele cu dulceață, de exemplu, aparatele eliberează o cantitate exactă de dulceață în fiecare borcan, fixează capacul și lipesc eticheta, dar o persoană poziționează borcanele goale pe banda rulantă la începutul procesului. De ce nu a fost automatizată și această primă etapă? Deoarece, în cazul de față, borcanele sunt aduse la linia de asamblare câte 12 în cutii de carton, borcanele nefiind imobilizate în interiorul cutiilor. Această imprecizie nu este o problemă pentru un om (care vede pur și simplu borcanele în cutie, le ia și le pune pe banda rulantă), dar automatizarea industrială tradițională întâmpină mari dificultăți în ce privește borcanele de dulceață care nu stau mereu în exact aceeași poziție.

Mulți observatori cred că roboții au început să rezolve probleme precum cea descrisă mai sus, precum și altele similare. Aceasta nu este doar o problemă a Lumii Întâi. Compania taiwaneză Foxconn este cel mai mare producător de electronice de larg consum din lume. Dacă citiți acest text pe un dispozitiv electronic, este foarte posibil ca dispozitivul să fi fost produs într-una dintre fabricile Foxconn, din moment ce compania produce iPhone-uri, iPad-uri, iPod-uri, Kindle-uri, componente Dell și telefoane pentru Nokia, Motorola și Microsoft. Compania are aproximativ 1,2 milioane de angajați în întreaga lume, mulți dintre aceștia fiind din China. Cel puțin acesta este numărul din prezent, dar Terry Gou, fondatorul companiei, a adus în discuție dorința de a cumpăra și instala 1 milion de roboți în fabricile companiei. Această dorință nu se va concretiza în momentul de față, dar simplul fapt că planul ne-a fost adus la cunoștință susține un punct de vedere important: roboții nu pun în pericol doar locurile de muncă din țările bogate ale lumii. Tipul de muncă prestată în majoritatea fabricilor și oriunde este nevoie de muncă manuală repetitivă dispare, este înlocuit și e pe punctul de a dispărea.

Și nu este vizată doar munca manuală. Citiți următorul raport din partea Associated Press:

Cupertino, California (AP) Compania Apple Inc. (AAPL) a raportat marți un venit net de 18,02 miliarde USD înregistrat în primul trimestru al anului fiscal.

Compania cu sediul în Cupertino, California a declarat că a avut un profit de 3,06 USD pe acțiune.

Rezultatele au depășit așteptările Wall Street … Producătorul iPhone-urile, iPad-urilor și al altor produse a anunțat o cifră de afaceri de 74,6 miliarde USD pentru perioada respectivă, depășind estimările Wall Street și la acest capitol. Analiștii se așteptau la o cifră de afaceri de 67,38 miliarde USD.

Pentru trimestrul în curs, care se va încheia în martie, Apple a declarat că se așteaptă la o cifră de afaceri între 52 și 55 de miliarde USD. Analiștii întrebați de Zacks se așteptau la 53,65 de miliarde USD.

Acțiunile Apple au scăzut cu 1 procent de la începutul anului, în timp ce indicele S&P 500 a scăzut cu puțin mai mult de 1 procent. În ultimele minute de tranzacționare ale zilei de marți, acțiunile au ajuns la 109,14 USD, o creștere cu 39% în ultimele 12 luni.

Vom reveni imediat la conținutul acestui raport. Acum haideți să ne concentrăm asupra faptului că raportul nu a fost scris de o ființă umană. Acest lucru a făcut obiectul glumelor sau comentariilor hazlii de foarte mult timp – asta sau asta „suna de parcă ar fi fost scrisă de un computer” – astfel încât este dificil să-i faci pe oameni să înțeleagă faptul că știrile generate de computer au devenit o realitate. O companie cu numele „Automated Insights” deține software-ul care a scris raportul AP. Automated Insights este specializată în generarea rapoartelor automate privind câștigurile companiilor: preia datele brute și le transformă în știri. Scriitura nu se ridică la nivelul lui Updike, dar este mai bună decât ce scrie E.L. James și își face treaba, din moment ce treaba respectivă este strict definită: presupune a le prezenta cititorilor rezultatele companiei Apple. Cu toate acestea, adevărul este că foarte puține meserii de birou sunt în esență la fel de mecanice și stereotipizate ca scrierea unei știri pe marginea raportului privind câștigurile unei companii. Ne-am obișnuit cu ideea că tipul de activități caracteristice muncitorilor de la liniile de asamblare vor fi automatizate. Și suntem mai puțin obișnuiți să ne gândim că tipurile de activități întreprinse de vânzători, avocați, analiști financiari, jurnaliști sau librari pot fi automatizate. Adevărul este că pot fi, vor fi, și în multe cazuri sunt deja automatizate. Cartea „Average Is Over ” (Dispariția clasei de mijloc) a lui Tyler Cowen ilustrează un viitor în care este posibil ca toate recompensele să le revină oamenilor poziționați în partea de sus a ierarhiei de distribuție a venitului, cu precădere celor care se adaptează cel mai bine la colaborarea cu mașinăriile inteligente.

Deci, ce se va întâmpla de-acum încolo? Răspunsul preferat al fiecăruia dintre voi depinde de perspectiva voastră asupra istoriei, dar depinde și de faptul dacă voi credeți că lecțiile istoriei sunt utile în economie. Autorii acestor cărți sunt interesați de istorie, dar mulți economiști nu sunt; o atitudine ostilă față de istorie constituie, din perspectiva unui nespecialist, o prejudecată deosebit de puternică în acest domeniu. Cred că are de-a face cu ambiția economiei de a fi considerată o știință. Dacă economia este o știință, lecțiile istoriei se regăsesc „în ecuații” – sunt deja integrate în modelele matematice. Nu cred că mă hazardez dacă spun că ezitarea de a învăța din istorie este unul dintre motivele pentru care economia este atât de ineficientă în ce privește anticiparea viitorului.

O perspectivă documentată din punct de vedere istoric asupra prezentului susține că noua revoluție industrială este deja în curs de desfășurare. Computerele nu reprezintă o invenție de dată recentă, deși impactul acestora asupra economiei s-a manifestat destul de lent. Bob Solow, un alt laureal al Premiului Nobel citat de Brynjolfsson și McAfee, a observat în anul 1987 că „era computerelor este vizibilă pretutindeni, mai puțin în datele statistice privind productivitatea”. Cea mai minuțioasă și apreciată versiune a acestui argument o reprezintă lucrarea lui Robert Gordon, economist american care în anul 2012 a publicat o lucrare cutezătoare și captivantă cu titlul „Is US Economic Growth Over?” (Creșterea economică a SUA a luat sfârșit?). Autorul a comparat impactul informaticii și-al tehnologiei informației cu efectele celei de-a doua Revoluții Industriale dintre 1875 și 1900, care a condus la apariția becului și-a uzinei electrice, a motorului cu combustie internă, a telefonului, a radioului, a muzicii înregistrate și a cinematografului. Autorul subliniază într-un editorial publicat în The Wall Street Journal faptul că a doua Revoluție Industrială a condus și la apariția apei curente și a instalației sanitare interioare, cel mai important eveniment din istoria emancipării femeii, de vreme ce femeile n-au mai fost nevoite să care literalmente tone de apă în fiecare an. (Un non-economist ar fi tentat să se întrebe de ce a fost nevoie în primul rând ca femeile să care apa.) Gordon consideră că ne-am lăsat conduși de consecințele și sechelele acestor invenții până în jurul anului 1970, când

revoluția informatică a preluat conducerea și i-a permis economiei să se mențină pe același trend istoric de creștere anuală de 2%. Computerele au înlocuit mâna de lucru umană și, prin urmare, au contribuit la creșterea productivității, dar grosul acestor beneficii a fost înregistrat la începutul Erei Electronice. În anii ’60, computerele mainframe au scos la foc automat extrase de cont și facturi telefonice, reducând munca de birou. În anii ’70, mașinile de scris prevăzute cu memorie au înlocuit activitățile repetitive de redactilografiere efectuate de armate întregi de asistenți juridici. În anii ’80 au fost lansate computerele personale cu funcția word-wrap (așezarea automată a cuvintelor), precum și bancomatele care au înlocuit mulți casieri și tehnologia de scanare a codurilor de bare care a înlocuit mulți vânzători.

Acestea au fost schimbări tangibile și importante, care au eliminat o bună parte din corvoadă. Cu toate acestea, ce s-a întâmplat ulterior în ce privește impactul legii lui Moore și al miniaturizării a fost un pic diferit:

iPod-ul a înlocuit walkman-ul cu CD, telefonul inteligent a înlocuit telefonul celular banal și „prost”, având funcții care au depășit parțial desktop-urile și laptop-urile, iar iPad-ul a întețit competiția cu computerele personale tradiționale. Aceste inovații au fost adoptate cu entuziasm, dar au reprezentat mai degrabă noi oportunități de consum la muncă și în timpul liber decât o continuare a tradiției istorice de înlocuire a forței de muncă umane cu mașinării.

Cu alte cuvinte, majoritatea beneficiilor concrete ale revoluției informatice în materie de productivitate au fost resimțite în urmă cu câteva decenii. Avem dispozitive mai numeroase și mai „cool”, dar aceste dispozitive nu fac în mare parte decât să ne amuze și să ne distreze. Acestea nu contribuie cu nimic la creșterea productivității, iar multe chiar scad productivitatea. Becul a schimbat lumea, pe când Facebook este doar un mod de a le permite oamenilor să dea „like” la poze cu pisici care seamănă cu colonelul Gaddafi. În continuarea acestei idei, legea lui Moore a condus în special la o explozie de activități digitale care nu prezintă o importanță prea mare. O schimbare în adevăratul sens al cuvântului ar implica o creștere înzecită sau însutită a potențialului bateriilor, dar acest lucru necesită un progres în domeniul chimiei, care este infinit mai dificil decât a îndesa mai multe circuite într-un cip din siliciu.

Analiza lui Gordon se pliază pe filonul clasic de gândire care vizează „șomajul tehnologic”. Termenul a fost inventat de Keynes pentru a descrie faptul că „noi descoperim mijloace de economisire a mâinii de lucru într-un ritm mai rapid decât putem găsi noi întrebuințări pentru aceasta.” Este o formă de progres care elimină locurile de muncă prin simpla viteză a impactului său. O axiomă de bază a economiei spune că procesele economice se bazează pe dorințele umane; și de vreme ce dorințele umane sunt infinite, procesul de satisfacere a acestora este, de asemenea, infinit. Economia nu va dispărea până când dorințele umane nu vor dispărea. Și cum acest lucru nu se va întâmpla niciodată, vor fi mereu suficiente locuri de muncă pentru toată lumea, mai puțin în timpul recesiunilor, depresiilor și crizelor temporare.

Lecția reconfortantă a istoriei pare să confirme acest lucru. Cu toate că în teorie este posibil ca unele noi invenții să elimine o categorie ocupațională atât de repede încât să nu se găsească nicio alternativă pentru a o înlocui, în practică acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Inovațiile elimină unele locuri de muncă și le înlocuiește cu altele. Să ne înțelegem bine: dispariția locurilor de muncă este valabilă pentru indivizi, nu pentru economii întregi. Un loc de muncă pierdut într-un domeniu este substituit de un nou loc de muncă, care poate fi într-un alt domeniu. În anul 1810, un procent de 90% din forța de muncă americană era angajată în agricultură. O sută de ani mai târziu, cifra era de 30% (în prezent este de sub 2%). Deși datele de mai sus arată ca o rețetă pentru subminarea haotică a economiei și pentru șomajul endemic, economia Statelor Unite a trecut cu bine de tranziție, în mare parte datorită efectului tehnologiilor menționate de Robert Gordon (la acestea adăugăm căile ferate). Deci, prin extensie și analogie, poate că nu este cazul să ne temem de șomajul tehnologic nici de data aceasta.

*

Aceasta nu este perspectiva înaintată cu convingere de Brynjolfsson, McAfee și Cowen. De fapt, cele două părți se contrazic cu privire la poziția noastră în raport cu impactul revoluției IT: Gordon crede că suntem deja în plină revoluție IT, ceilalți autori că vom fi, dar încă nu este cazul. Argumentul asupra căruia toți cad de acord – care, din nou, este un argument prin extensie și analogie – este că efectele majore ale primei revoluții industriale au fost vizibile după mult timp. Watt a îmbunătățit eficiența motorului cu aburi cu 300% între anii 1765 și 1776, dar a fost nevoie de mai multe decenii pentru ca transformarea respectivă să aibă un efect complet asupra economiei – calea ferată nu a apărut în toată splendoarea sa decât în ultima parte a secolului 19. Conform lui Gordon, prima revoluție industrială a avut nevoie de cel puțin 150 de ani pentru a-și face vizibilă „gama completă de efecte”. Acesta nu observă o traiectorie similară și în prezent, dar dacă se înșală? Dacă au trecut câteva decenii bune de la începutul noii revoluții industriale și trăim într-o versiune contemporană a anului 1780, adică la câteva decenii de la prima variantă de succes a motorului cu aburi (1712), dar tot înainte de prima călătorie relevantă din punct de vedere comercial a unui tren cu aburi (1804)?

Este o întrebare bună. Dacă ne aflăm în acel punct și – ca să-i parafrazez pe economiști și futuriști – „roboții vor înghiți toate locurile de muncă”? Un studiu amănunțit, apreciat și îngrijorător privind această posibilitate a fost prezentat de doi economiști din cadrul Oxford, Carl Benedikt Frey și Michael Osborne, într-o lucrare din 2013 cu titlul „The Future of Employment: How Susceptible Are Jobs to Computerisation?” (Viitorul câmpului muncii: cât de susceptibile sunt locurile de muncă de a fi computerizate?). Aceștia au elaborat noi metode matematice și statistice pentru a calcula impactul probabil al schimbării tehnologice asupra unei game cuprinzătoare de 702 profesii, de la pedichiuriști/pedichiuriste la ghizi turistici, dresori și consultanți financiari și șlefuitori de podele. Le-a ordonat pe o scară de la 1 (nu vei avea probleme) la 702 (ar fi bine să începi să-ți cosmetizezi CV-ul). Iată care sunt primele cinci meserii din top, în cazul în care vă întrebați:

1. Consilieri psihologici
2. Supervizori direcți în domeniul mecanicii, reglării și reparațiilor
3. Directori în domeniul managementului urgențelor
4. Asistenți sociali în domeniul sănătății și-al abuzului de substanțe
5. Audiologi

Iată care sunt cele cinci meserii din josul listei:

698. Asiguratori
699. Tehnicieni în domeniul matematicii
700. Cusători manuali
701. Inspectori, experți și cercetători judiciari
702. Agenți de telemarketing

Teza este clară: există cerere pentru interacțiunile și raționamentele interumane, nu și pentru sarcinile repetitive. Unele dintre raționamentele autorului par ciudate: coregrafii să se poziționeze oare pe locul 13, înaintea medicilor și chirurgilor, care vor ocupa locul 15, și mult înaintea, să zicem, antropologilor și arheologilor de pe locul 39, ca să nu mai vorbim de scriitorii de pe locul 123 și editorii de pe 140? Totuși, metodologia lucrării este obiectivă și scoate în evidență anvergura impactului schimbărilor tehnologice asupra muncii intelectuale și fizice. De pildă, software-urile au un impact semnificativ asupra profesiei juridice: activitatea de scanare a documentelor pentru căutarea mențiunilor și potrivirilor de natură juridică este mult mai ieftină atunci când este efectuată prin intermediul aparaturilor. (Am văzut cum funcționează un software de căutarea specializat în domeniul juridic și este chiar impresionant.) Și în domeniile serviciilor financiare și gestionării fișelor medicale se întâmplă cam același lucru. Vestea despre „Dispariția clasei de mijloc” este, pentru cei mai mulți dintre noi, o veste rea, din moment ce, prin definiție, aparținem acestei clase.

Concluzia la care au ajuns Frey și Osborne este sumbră. În următoarele două decenii, 47% din locurile de muncă existente se încadrează în „categoria cu grad înalt de risc”, adică „pot fi automatizate”. În mod interesant, deși deloc îmbucurător, cei mai expuși acestui risc sunt muncitorii care nu sunt plătiți bine. În ultimele decenii am asistat la o polarizare a pieței muncii, cu o sporire a forței de muncă în vârful și în partea de jos a distribuției veniturilor și o comprimare a veniturilor medii. „Mai degrabă decât o reducere a cererii pentru profesiile generatoare de venituri medii, așa cum s-a întâmplat în ultimele decenii, modelul nostru anticipează că procesul de computerizare va substitui în viitorul apropiat locurile de muncă ce necesită un nivel scăzut de pregătire și generează venituri mici. Prin comparație, profesiile ce necesită o înaltă calificare și generează venituri mari sunt cel mai puțin amenințate de capitalul computerizat.” Așadar, săracii vor fi afectați, cei aparținând păturii de mijloc o vor duce puțin mai bine decât până acum, iar bogații – surpriză! – nu vor păți nimic.

Vă dați seama că în această lume viitoare productivitatea va crește vertiginos. Productivitatea este exprimată în randamentul unui muncitor pe oră. Este cea mai importantă valoare care determină dacă o țară va deveni mai bogată sau mai săracă. PIB-ul se bucură de-o atenție mai mare, dar induce adesea în eroare, pentru că dacă lucrurile rămân neschimbate, PIB-ul crește atunci când populația crește: dacă populația crește, PIB-ul crește, iar standardul de viață scade. Productivitatea este un indicator mai precis al tendințelor privind standardele de viață – sau, cel puțin, așa era înainte. Totuși, în ultimele decenii, salariile nu au mai fost calculate în funcție de productivitate. Venitul unui muncitor obișnuit din Statele Unite a crescut foarte puțin din 1979, și, în realitate, a scăzut din 1999, în timp ce productivitatea a crescut în mod constant. Volumul de lucru per muncitor a crescut, dar salariile nu. Ceea ce înseamnă că beneficiile profitabilității sporite sunt alocate din ce în ce mai mult capitalului mai degrabă decât muncii. Nu este clar cine poartă vina, dar Brynjolfsson și McAfee susțin în mod convingător că automatizarea sporită reprezintă catalizatorul acestei stări de fapt.

Aceasta este o tendință îngrijorătoare. Imaginați-vă o economie în care 0,1% din populația globului deține mașinăriile, restul de 0,9% se ocupă de funcționarea acestora, iar 99% fie rămân cu firimiturile muncii neautomatizate, fie rămân fără locuri de muncă. Aceasta este lumea sugerată de dezvoltările în materie de productivitate și automatizare. Este lumea lui Piketty, o lume în care capitalul câștigă detașat în fața muncii. Putem arunca o privire în această lume cu ajutorul acelor valori trimestriale înregistrate de Apple, despre care colegul meu robot a scris într-o manieră foarte evocativă. Trimestrul companiei Apple a fost cel mai profitabil din istoria tuturor companiilor: o cifră de afaceri de 74,6 miliarde USD și un profit de 18 miliarde USD. Tim Cook, șeful Apple, a spus că aceste valori sunt „greu de înțeles”. Are dreptate: e greu de procesat mintal faptul că această companie a vândut 34.000 de iPhone-uri în fiecare oră timp de trei luni. Felicitări! – deși ar trebui să ne gândim la tendințele pe care aceste cifre le indică. De dragul conversației, să zicem că cifrele anuale ale companiei Apple urmează același trend, astfel că întregul lor an fiscal va reprezenta o creștere față de anul precedent așa cum s-a întâmplat cu trimestrul despre care am discutat. Acest lucru s-ar traduce într-un profit de 88,9 miliarde USD. În 1960, cea mai profitabilă companie din cea mai bogată țară a lumii a fost General Motors. Calculat în banii de astăzi, profitul GM din 1960 a fost de 7,6 miliarde USD. Și a avut 600.000 de angajați. Cea mai profitabilă companie din prezent are 92.600 de angajați. Așadar, dacă 600.000 de muncitori au generat în trecut un profit de 7,6 miliarde USD, în prezent 92,600 generează 89,9 miliarde USD, o creștere de 76,65 de ori a profitabilității per muncitor. Să nu uităm, vorbim aici doar de profitul încasat de deținătorii companiei, după ce toți angajații au fost plătiți. Capitalul nu numai că învinge munca, dar nu-i dă nicio șansă. Dacă ar fi fost un meci de box, arbitrul ar fi oprit partida.

*

Dată fiind actuala distribuție politică și economică, în mod sigur automatizarea va consolida aceste tendințe. Gândiți-vă la mașina fără șofer dezvoltată de Google. Aceasta este atât minunată, pentru că, în multe privințe, deja funcționează bine, cât și extrem de limitată, pentru că există multe aspecte elementare ale condusului pe care nu le poate stăpâni – spre exemplu, nu poate depăși și nici nu se poate integra în traficul fluid, ceea ce nu-i un lucru de neglijat pe autostradă. Dar imaginați-vă pentru o clipă că toate problemele tehnice rămase sunt rezolvate, și mașina fără șofer complet funcțională devine realitate. Ar fi ceva nemaipomenit, în special când și dacă ar fi disponibilă în combinație cu surse de energie verde. Mașina voastră v-ar conduce copiii la școală în timp ce ei s-ar strădui să-și termine temele, apoi s-ar întoarce acasă pentru a vă conduce la muncă în timp ce voi v-ați ocupa de mail-uri, apoi s-ar parca într-un spațiu special amenajat, după care v-ar lua la sfârșitul zilei de muncă și v-ar duce la cină, apoi v-ar aduce acasă în timp ce voi ați dormi ca să vă reveniți după acel pahar în plus de tequila – datorită rețelelor autonome de prelucrare a informațiilor din trafic din partea altor mașini fără șofer – în mod ecologic și fără dificultăți. Și nici nu este clar dacă mașina va fi în mod obligatoriu a voastră: ar fi vorba de orice autovehicul pe care l-ați putea „chema” oricând ați avea nevoie. Aceasta nu este doar o viziune urbană, din moment ce există multe zone rurale izolate și având mari dificultăți în ce privește mobilitatea care ar putea beneficia foarte mult de pe urma autovehiculelor fără șofer.

Iată șmecheria: toți banii ar urma să-i revină companiei Google. O întreagă structură economică bazată pe munca șoferilor ar dispărea. Doar taxiurile și autovehiculele de închiriat autorizate din Regatul Unit sunt în număr de 231.000 – și sunt mult mai mulți oameni a căror meserie este condusul, și chiar mai mulți pentru care condusul nu reprezintă singura sarcină în cadrul unui loc de muncă, ci o mare parte din ceea ce sunt plătiți să facă. Cred că vorbim de câteva milioane bune de locuri de muncă. Toate acestea ar dispărea sau, la fel de rău, s-ar devaloriza complet. Să zicem că un individ este plătit pentru 40 de ore de muncă pe săptămână, dintre care condusul ar reprezenta jumătate, iar cealaltă jumătate încărcarea și descărcarea bunurilor, completarea formularelor de livrare etc. Jumătatea reprezentată de condus ar fi lipsită de valoare. Angajatorul nu te va mai plăti pentru 20 de ore cu cât obișnuia să te plătească pentru 40, din moment ce 20 de ore n-ai face decât să stai degeaba în timp ce mașina s-ar conduce singură. Asta presupunându-se că cealaltă jumătate nu va fi, de asemenea, automatizată. Lumea autovehiculelor fără șofer ar fi uimitoare, dar ar fi și lumea unde oamenii care dețin mașinile sau care le administrează ar duce-o mult mai bine decât cei care nu dețin și nici nu administrează astfel de mașini. Ar arăta ca lumea din prezent, doar că mai rău.

Această lume ar fi cel mai probabil una care ar avea de suferit din cauza deflației severe. Dacă locurile de muncă sunt în curs de dispariție, atunci oamenii vor avea din ce în ce mai puțini bani, iar când și dacă se va întâmpla acest lucru, prețurile se vor prăbuși. Acesta nu este tocmai tipul de deflație de care am început, în prezent, să luăm cunoștință în multe părți din lumea dezvoltată. Deflația cu care ne confruntăm are de-a face mai mult cu faptul că prețul petrolului a scăzut concomitent cu stagnarea economiilor și cu pierderea încrederii de către consumatori. Dar aceste tipuri diferite de deflație ar putea foarte bine să se suprapună. Larry Page, fondator și CEO al Google, este optimist în legătură cu toate acestea, declarând recent într-un interviu publicat în „Financial Times”:

Acesta vede un alt avantaj în efectul pe care tehnologia îl va avea asupra prețurilor multor produse și servicii de larg consum. Ne paște o deflație majoră: „Chiar dacă mulți oameni își vor pierde locurile de muncă, pe termen scurt e foarte probabil ca acest lucru să se întâmple ca urmare a costurilor în scădere pentru bunurile de care avem nevoie, și cred că este un aspect foarte important despre care nu se discută.”

Noile tehnologii vor ajuta companiile să devină nu cu 10%, ci de 10 ori mai eficiente, a declarat acesta. Numai dacă acest lucru se va traduce în prețuri mai mici: „Cred că lucrurile pe care ni le dorim pentru a duce un trai confortabil ar putea deveni mult mai ieftine.”

Prăbușirea prețurilor pe piața imobiliară ar putea fi un alt aspect în această ecuație. Mai degrabă decât tehnologiei, Larry Page le atribuie acest lucru schimbărilor în materie de politici necesare pentru a se accelera disponibilitatea terenurilor în vederea construcțiilor. Nu există niciun motiv pentru care locuințele obișnuite din Palo Alto, oraș situat în centrul regiunii Silicon Valley, să nu coste 50.000 USD în loc de peste 1 milion USD, a declarat acesta.

Pentru mulți, perspectiva unor schimbări radicale precum această schimbare a statutului economic individual ar putea părea nefondată – ca să nu mai spun extrem de îngrijorătoare. Ideea că milioane de locuri de muncă ar putea fi înlocuite de noile tehnologii, că valoarea locuințelor private s-ar putea prăbuși, iar prețurile bunurilor de larg consum ar ajunge într-o spirală deflaționară nu prea sună ca o rețetă pentru ferirea supremă. Larry Page sugerează că într-un sistem capitalist ineficiența trebuie eliminată cu orice preț prin intermediul tehnologiei.

Aceste perspective sumbre nu reprezintă ceva nou în Silicon Valley și nici în sferele superioare ale clasei dominante. Tonul este fatalist, determinist și triumfător. Degeaba te întristezi, acest lucru se va întâmpla oricum. Da, roboții vor distruge locurile de muncă – locurile de muncă ale oamenilor neimportanți, cel puțin.

Ceva lipsește de aici. O mare parte din discursul economic modern susține într-o manieră axiomatică faptul că doar forțele economice contează. Această idee a fost adoptată și de politică, cel puțin în lumea occidentală: forțele economice au primit statutul de adevăruri inexorabile. Ideea potrivit căreia un val de schimbări economice poate zdruncina ordinea socială atât de puternic încât o întreagă societate s-ar putea răzvrăti împotriva acestui val se pare că a dispărut complet din domeniul posibilului. Dar dispariția unui procent de 47% din totalul de locuri de muncă în decursul a două decenii (potrivit autorilor Frey și Osborne) trebuie să fie limita a ceea ce societatea poate suporta, nu atât din cauza procentului de 47%, cât a intervalului de timp. E adevărat că locurile de muncă dispar; s-a întâmplat de atâtea ori. Totuși, viteza alarmantă cu care locurile de muncă dispar în prezent este un element de noutate, iar căutarea unui precedent istoric, a unor exemple din care putem învăța nu ne va duce nicăieri. Cum se va manifesta această viteză de dispariție a locurilor de muncă în consonanță cu o deflație extinsă? Adevărul este că nimeni nu știe. În lipsa oricărui model sau precedent, ideea că procesul economic va înainta pur și simplu ca un tăvălug, fără nicio opoziție socială sau politică, este trasă de păr. Roboții vor distruge toate locurile de muncă doar dacă le permitem acest lucru.

Și ceea ce nu se spune despre acest viitor robotizat merită adus în discuție. Scenariul care ni se servește – acela fabricat cu scopul de a părea inevitabil – este demn de-o distopie hiper-capitalistă. Avem capitalul care se află într-o postură mai favorabilă ca niciodată, roboții care fac toată treaba și vasta populație a planetei care nu prea face nimic cu excepția faptului că se distrează jucându-se cu dispozitivele sale. (Deși dacă nu vor mai fi locuri de muncă vor apărea întrebări legate de cine își va permite să cumpere acele dispozitive.) Totuși, există o alternativă fezabilă în care dreptul de proprietate și control asupra roboților să nu fie acaparat capitalul în forma sa actuală. Roboții îi scutesc pe marea majoritate a oamenilor de muncă și toată lumea beneficiază de pe urma câștigurilor: nu va mai fi nevoie să muncim în fabrici, să intrăm în mine, să spălăm toalete sau să conducem camioane de mare tonaj, dar putem să realizăm coregrafii, să croșetăm, să grădinărim, să spunem povești, să inventăm lucruri și să începem să creăm un nou univers de dorințe. Aceasta ar fi lumea dorințelor nelimitate descrisă de economiști, cu mențiunea că oamenii își vor satisface dorințele, iar mașinăriile vor munci pentru noi. Eu cred că acest lucru ar putea fi posibil doar prin intermediul formelor alternative de proprietate. Singurul motiv în virtutea căruia trebuie să ne gândim că această lume mai bună este posibilă constă în faptul că viitorul distopic al capitalismului robotizat s-ar putea dovedi mult prea sumbru pentru a fi viabil din punct de vedere politic. Acest viitor alternativ ar arăta ca lumea imaginată de William Morris, o lume compusă din oameni angrenați în activități pline de însemnătate și remunerate corect. În plus, am avea și roboți. Faptul că ne așteaptă un viitor care ar putea arăta ca o distopie hiper-capitalistă sau ca un paradis socialist, iar cea de-a doua opțiune nu este adusă în discuție spune multe despre lumea noastră contemporană.

• The Second Machine Age: Work, Progress and Prosperity in a Time of Brilliant Technologies by Erik Brynjolfsson and Andrew McAfee

• Average Is Over: Powering America beyond the Age of the Great Stagnation by Tyler Cowen

Traducere: I.m.Popa

Sursă: http://www.lrb.co.uk/v37/n05/john-lanchester/the-robots-are-coming

March 6, 2015

Argumentul pentru un venit de bază

Filed under: Cercetare,Sociologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 1:28 pm

de John D. Sutter

(CNN) – Am vizitat la începutul anului un orășel ai cărui locuitori primesc câte un cec doar pentru că există. Nu este vorba de nicio utopie scandinavă. Orășelul nu face parte din niciun stat comunist rezistent. Este vorba de Cherokee din Carolina de Nord, un orășel cu o populație de 8.000 de locuitori ascuns într-o întindere destul de cețoasă din Parcul Național Great Smoky Mountains.

Am fost în Cherokee pentru a explora ideea de „venit de bază universal”, care este doar o sintagmă pompoasă ce exprimă un lucru chiar foarte simplu: dați-le tuturor oamenilor bani pentru că există. Potrivit susținătorilor unei astfel de politici, scopul este de a ameliora, dacă nu de a elimina flagelul sărăciei. Și, mai important, de a reduce problemele sociale – sănătatea precară, performanțele școlare reduse, perspectivele diminuate de găsire a unui loc de muncă și probabilitatea ridicată de a ajunge la închisoare – cu care se confruntă copiii crescuți în sărăcie.

Diferența dintre săraci și non-săraci apare, potrivit susținătorilor venitului de bază (și logicii elementare), doar la nivel financiar. Dați-le oamenilor săraci mai mulți bani, și o vor duce mai bine.

„Rușine morală”

Aceste subiecte mă interesează în mod special, întrucât cititorii acestui site au votat ca eu să tratez asupra sărăciei infantile ca parte a proiectului meu denumit „Change the List” (Schimbarea listei). În cadrul prezentării interactive „The poor kids of Silicon Valley” (Copiii săraci din Silicon Valley) am explorat incredibila sferă de cuprindere a sărăciei infantile din această țară bogată. Am fost surprins să aflu că datele din recensământ arată că unul din cinci copii americani trăiește în sărăcie. Potrivit UNICEF, Statele Unite ale Americii prezintă, de altfel, al doilea cel mai ridicat nivel al sărăciei infantile din țările dezvoltate. Doar România o duce mai rău la acest capitol.

Nici măcar regiunea Silicon Valley – unde își au sediile centrale companii precum Facebook, Google și Apple, care construiește un nou campus ce arată ca o afurisită de navă spațială – nu este scutită de acest flagel. O treime din copiii care locuiesc în zona respectivă – în acest epicentru al bogăției și prosperității – sunt expuși riscului de a face foamea, adică familiile lor nu-și pot plăti toate facturile și pot ajunge astfel să reducă alimentația copiilor pentru a scăpa de datoriile lunare, conform doamnei Caitlin Kerk, purtătoare de cuvânt a centrului de alimente Second Harvest Food Bank.

„Aceasta este rușinea morală a comunității noastre”, mi-a spus domnul Sam Liccardo, primarul orașului San Jose.

Acest nivel de sărăcie în rândurile celor mai vulnerabili oameni din societate, potrivit organizației Children’s Defense Fund (Fondul pentru Protecția Copiilor) și altor opinenți, este atât imoral, cât și costisitor. În mod evident, copiii nu pot să aleagă ce salarii vor urma să câștige părinții lor. Nu-i putem învinui de sărăcie, și totuși aceștia reprezintă, din punct de vedere statistic, categoria cea mai predispusă la sărăcie din America modernă. Ei suportă consecințele în cel mai direct mod posibil. Rezultatele pe care le vor avea în viață, chiar și compoziția chimică a creierilor lor, pot fi modelate la propriu de sărăcie. Chiar și noi, restul oamenilor, plătim pentru acest lucru. Potrivit cercetărilor realizate de Universitatea din Chicago, SUA are de plătit de pe urma sărăciei infantile 500 mld. de dolari pe an. Aici fiind incluse veniturile pierdute, precum și asistența medicală și costurile aferente infracțiunilor.

„Încotro de îndreptăm?”

Pentru o problemă atât de mare – și extrem de costisitoare – o soluție cuprinzătoare precum venitul de bază pare adecvată. Înainte de a merge în munții din Carolina de Nord, m-am documentat temeinic în legătură cu venitul de bază și istoria acestuia. Cu cât am aflat mai multe, cu atât m-am simțit mai hotărât.

Pentru început: acest concept egalitarist, sistematizat nu este ceva nou, iar susținătorii acestuia nu aparțin doar stângii politice radicale. Studiați temeinic bine-cunoscuta carte a reverendului Martin Luther King Jr., „Încotro ne îndreptăm: haos sau comunitate?”, publicată inițial în 1967, anul dinaintea asasinării sale, și veți găsi acolo un punct de sprijin: „Sunt sigur acum că cea mai simplă abordare se va dovedi și cea mai eficientă. Soluția împotriva sărăciei este de a o aboli în mod direct prin intermediul unei măsuri dezbătute pe larg: venitul garantat.” Și Milton Friedman, economist laureat al Premiului Nobel și consilier al conservatorilor Ronald Reagan și Margaret Thatcher, a susținut o variantă a acestei idei.

„Sunt sigur acum că cea mai simplă abordare se va dovedi și cea mai eficientă. Soluția împotriva sărăciei este de a o aboli în mod direct prin intermediul unei măsuri dezbătute pe larg: venitul garantat.”

Reverendul Martin Luther King Jr.

Venitul de bază continuă să aibă un grup variat de susținători – de stânga, de dreapta și libertarieni. Acestora le place conceptul din motive diferite, a declarat Matt Bruenig, scriitor și analist politic, care publică articole pe site-ul Demos. Celor de stânga le place pentru că este egalitarist. Le oferă tuturor șanse egale (sau mai egale) de a reuși în societatea noastră capitalistă. Între timp, unii libertarieni și oameni de dreapta susțin acest concept deoarece îl privesc ca pe-o modalitate de a reduce birocrația guvernamentală. Unora le-ar conveni ca venitul de bază să înlocuiască multe programe existente de asistență socială. Există și o filosofie conservatoare care stă la baza acestor idei: dați-le oamenilor bani, întrucât aceștia, și nu guvernul, știu cel mai bine cum să-i cheltuiască. Ei știu ce le trebuie. Oficialii guvernamentali nu știu.

„8 milioane de monede”

Alte țări iau mai în serios această idee. În toamna anului 2016, Elveția va vota instituirea unui program național de venit necondiționat. Artistul Enno Schmidt, activistul din spatele acestei inițiative, mi-a spus că demonstranții au strâns un morman de monede de 5 franci elvețieni într-o piață publică pentru a face înțeles mesajul că toți cetățenii merită o parte din bogăția uluitoare a țării.

„Sunt 8 milioane de oameni” în Elveția, mi-a spus. „Și s-au adunat 8 milioane de monede.”

Asta înseamnă 16 tone de bani, potrivit acestuia.

În Statele Unite, astfel de discuții au fost mai puțin vizibile.

Dar au loc în acel orășel din Carolina de Nord.

„Sunt extrem de recunoscătoare”

Și în acel orășel totul a început cu un cazino.

Cazinoul Harrah’s este deținut de tribul Eastern Band of Cherokee Indians, care deține și pământul pe care a fost construit orașul de munte. În 1996, potrivit lui Larry Blythe, șeful adjunct al tribului, consiliul tribal local a votat adoptarea unei măsuri destul de neobișnuite: s-a decis ca jumătate din profiturile încasate de cazino să se împartă în mod egal între membrii săi, care acum au ajuns la 15.000. Scopul: întreaga comunitate trebuie să beneficieze de bogăția generată de jocurile de noroc.

Plățile au fost modeste la început – aproximativ 500 USD de persoană anual, a declarat domnul Blythe.

În prezent, sumele anuale ajung și la 10.000 USD de persoană.

Dacă te plimbi prin oraș și vorbești cu localnicii, vei întâlni persoane precum Kaitlin Blaylock, o femeie de 23 de ani care nu are datorii și care a folosit banii pentru a-și plăti educația. „Sincer, nu cred că mi-aș fi permis să urmez școala de studii postuniversitare fără acești bani”, mi-a spus aceasta. Sau James Sanders II, un bărbat de 34 de ani, tuns la chelie și cu barbă. El mi-a spus că investește banii în cei doi băieți ai săi și într-o afacere de sudură și reparații auto, cu care își suplimentează veniturile obținute în calitate de agent de securitate. „Nu trebuie să îmi fac griji că nu voi putea să le pun mâncare pe masă sau că nu voi putea să le cumpăr haine”, mi-a spus. Sora lui James, Lori Sanders, în vârstă de 46 de ani, administrează un salon de înfrumusețare, Lori’s Beauty Box, dintr-o rulotă amplasată pe pământurile familiei sale. Aceasta economisește plățile necondiționate „pe cap de locuitor”, pe care localnicii le denumesc distribuții bianuale, pentru a-și trimite fiul într-o excursie cu școala în Europa. „Sunt extrem de recunoscătoare pentru oportunitatea care mi s-a oferit – să fac ce-mi place cel mai mult”, a spus aceasta, referindu-se la salonul său, al cărui interior este decorat cu postere cu Femeia Fantastică.

„Sincer, nu cred că mi-aș fi permis să urmez școala de studii postuniversitare fără acești bani.”

Kaitlin Blaylock, Cherokee, Carolina de Nord

Acești oameni nu sunt doar niște personaje de poveste. Am discutat cu doamna Jane Costello, cercetătoare în cadrul Universității Duke, care a studiat efectele acestor plăți necondiționate asupra unui număr de 1.420 de copii din regiunea Cherokee pe parcursul unei perioade de 20 de ani. Subiecții au fost copii la începutul studiului, iar acum sunt tineri de peste 30 de ani. Rezultatele studiilor longitudinale efectuate de doamna Costello, care compară viețile copiilor care au beneficiat de plățile necondiționate „pe cap de locuitor” cu ale celor care nu au beneficiat de aceste plăți, au fost de-a dreptul cutremurătoare. Cei mai săraci copii care au beneficiat de acele plăți au fost cu un an școlar înaintea celor care nu au beneficiat de plățile respective, la momentul când cercetătorii i-au intervievat, la vârsta de 21 de ani. Copiii care au fost scoși din sărăcie grație acelor plăți necondiționate au prezentat o scădere cu 40% a problemelor comportamentale. Pentru cele mai sărace familii, venitul de bază a redus cu 22% probabilitatea ca odraslele lor să comită infracțiuni minore până la ultimii ani ai adolescenței.

Cât ar costa?

Bruenig, un susținător al venitului de bază care a scris pe marginea acestui subiect în The Atlantic și în alte publicații, mi-a spus că implementarea unui venit de bază ar putea foarte ușor înjumătăți rata sărăciei în Statele Unite. Acesta a dezvoltat un calculator online pentru venitul de bază pentru a evalua costurile și beneficiile. Utilizând calculele sale, conform cifrelor din 2012, din aproximativ 500 mld. de dolari le-am putea oferi fiecărui bărbat, fiecărei femei și fiecărui copil din Statele Unite 1.610 USD pe an, reducând rata totală a sărăciei de la 15% la 10,8%. Și această sumă reprezintă doar costul sărăciei infantile în Statele Unite în fiecare an.

Sugestia lui Bruenig este de a se oferi ceva mai mult – 3.000 USD pe an – pentru a reduce cu 50% rata totală a sărăciei. Mă preocupă mai puțin ce sumă va primi fiecare în parte decât aproximările financiare: ținând cont de costurile enorme ale sărăciei, implementarea acestei soluții neconvenționale este realizabilă. Banii ar putea fi oferiți printr-un sistem de taxare progresivă și distribuiți într-o manieră similară sistemului de asigurări sociale din prezent, sugerează Bruenig. Plățile ar putea fi distribuite către toată lumea, dar cum cei bogați ar urma să fie impozitați suplimentar aceștia nu ar beneficia la fel de mult de pe urma programului ca oamenii care au nevoie de ajutor. Și mai puțin costisitor ar fi faptul de a viza în mod special familiile cu copii. Într-un fel, conceptul se bazează și pe creditele fiscale – conferindu-le un plus de însemnătate – pe care această țară le oferă deja oamenilor cu venituri scăzute și familiilor cu copii.

SUA a combătut sărăcia în rândurile vârstnicilor, potrivit lui Bruenig, prin investirea în sistemul de asigurări sociale. Gândiți-vă la un sistem de asigurări sociale pentru tineri sau pentru toată lumea.

„Dați-le pur și simplu bani”

Orașul Cherokee colectează și distribuie banii către localnici într-o manieră specifică, și nu poate fi reprodusă la nivel național. Doamna Costello nu pare să fie preocupată de acest aspect. Aceasta este interesată de efectele pe care venitul necondiționat le are asupra familiilor sărace. Și, bazându-se pe ceea ce văzut în orășelul Cherokee, este convinsă că aceste familii folosesc banii pentru a-și proteja copiii de aspectele cele mai crunte ale sărăciei.

„Încetați să-i mai controlați cu strictețe pe săraci și să operați o distincție între «săracii merituoși» și «săracii nemerituoși». Dați-le pur și simplu bani.”

Jane Costello, Universitatea Duke

Aceasta mi-a spus că studiile efectuate au convins-o și mai mult de veridicitatea unui argument pe care anumiți gânditori politici îl prezintă de 100 de ani: „Încetați să-i mai controlați cu strictețe pe săraci și să operați o distincție între «săracii merituoși» și «săracii nemerituoși». Dați-le pur și simplu bani.”

Această abordare are un aer simplu, seducător și echitabil.

În opinia mea, lucrul cel mai important este că întreprindem ceva – și ceva de-o importanță semnificativă – pentru a combate flagelul sărăciei infantile. Există soluții viabile, iar venitul de bază universal ar trebui să aibă prioritate. Alte idei care pot fi luate în considerare – și care ar putea reduce sărăcia infantilă cu 60% – sunt prezentate cu iscusință într-un raport publicat recent de Children’s Defense Fund (Fondul pentru Protecția Copiilor) cu titlul „Ending Child Poverty Now” (Combaterea sărăciei infantile în prezent). Analizez unele dintre ideile prezentate în cadrul acestui raport în prezentarea mea, „Change the List” (Schimbarea listei).

Ideea de ansamblu este că lucrurile nu trebuie să se prezinte astfel.

Trăim într-una dintre cele mai bogate țări de pe planetă.

Nu ne permitem să ne lăsăm copiii să crească în sărăcie.

John D. Sutter
Editorialist, CNN Digital
John D. Sutter este un editorialist premiat al CNN Digital și creatorul proiectului Change the List, care vizează cu precădere subiecte privind echitatea socială.

Traducere: I.m.Popa

Sursă: http://edition.cnn.com/2015/03/01/opinion/sutter-basic-income/index.html

March 4, 2015

Roboții tip Terminator și riscurile asociate Inteligenței Artificiale

Filed under: Cercetare,Psihologie,Psychology,Tehnologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 5:16 pm

Articol de Meia Chita-Tegmark (doctorand în cadrul Universității din Boston, co-fondator al Institutului „Future of Life” – Viitorul vieții)

Mulți cercetători în domeniul informaticii, antreprenori și oameni de știință și-au exprimat recent neliniștile cu privire la riscurile pe care le comportă dezvoltarea Inteligenței Artificiale, fapt care ne determină să ne întrebăm: de ce anume ne este teamă? Cum arată acest lucru îngrijorător? Un număr copleșitor de încercări explicative privitoare la aceste riscuri, vehiculate în mass-media, au fost însoțite de fotografii ilustrând roboți tip Terminator. Dar cu toate că reprezentarea vizuală prevalentă a riscurilor asociate Inteligenței Artificiale a luat forma robotului Terminator, aceasta este, de fapt, departe de cele mai probabile scenarii care indică înspre modul în care Inteligența Artificială se va manifesta în întreaga lume. Așadar, pe măsură ce începem să ne confruntăm temerile, ne dăm seama că înfățișarea a ceea ce ni s-a spus să privim cu frică este complet falsă. Eu mă tem însă că, la fel ca orice reprezentare ce relevă unele lucruri și ascunde altele, ceea ce robotul terminator (*sau, mai degrabă, ideea de robot terminator) relevă este pur și simplu ceva ce are legătură cu mintea noastră și cu prejudecățile acesteia, ascunzând în același timp pericolele reale cu care ne confruntăm.

Robotul terminator a devenit o reprezentare extrem de seducătoare, și acest lucru este cauzat, în opinia mea, de faptul că mințile noastre și temerile pe care le inventează sunt întrupate. Am evoluat în așa fel încât să ne fie frică de atomii în mișcare: de tigrii care ne-ar putea ataca, de tornadele care ne-ar putea dărâma casele, de valurile care ne-ar putea îneca, de dușmanii care ne-ar putea face rău. La fel, roboții criminali din viitor reprezintă un rezultat secundar pe care evoluția culturală l-a plantat în sursele adânc înrădăcinate ale temerilor noastre și față de care am evoluat pentru a reacționa.

Mai multe studii arată că modul în care percepem lumea și maniera în care acționăm sau reacționăm în cadrul acesteia se bazează pe reprezentări personificate. În cartea „Metaphors We Live By ”, autorii Lakoff și Johnson discută despre modul în care ne reprezentăm chiar și cele mai abstracte concepte în relație cu propriile noastre corpuri. De exemplu, ne imaginăm fericirea ca fiind ceva înălțător și tristețea ca fiind ceva care ne trage în jos atunci când ne referim la evenimente care „ne înalță” și la zile în care ne simțim „la pământ”. Aceste metafore pe care le utilizăm pentru a ne reprezenta abstracțiunile în moduri personificate sunt atât de adânc întipărite în limba noastră încât nici măcar nu ne mai gândim că sunt simple figuri de stil. La fel, reacțiile noastre sunt foarte influențate de reprezentările personificate. Mai multe studii au descoperit faptul că, atunci când oamenilor li se arată desene care ilustrează perechi de ochi, aceștia trișează mai puțin și adoptă comportamente mai prosociale decât atunci când nu li se arată astfel de desene. În cele din urmă, modul în care ne comportăm în lume și modul în care percepem acțiunile noastre ca fiind etice sau nu depind de personificare. Variații ale bine-cunoscutei probleme a vagonetului (în care o persoană este întrebată dacă este corect din punct de vedere moral să sacrifice viața unei singure persoane pentru a salva viețile altor cinci prin utilizarea celei dintâi persoane ca obiect menit a opri vagonetul) au arătat că oamenii sunt mai dispuși să susțină că este un lucru etic atunci când e vorba de a trage de-o manetă care ar face ca persoana să cadă în fața vagonetului în comparație cu situația în care cineva ar trebui să împingă efectiv acea persoană în fața vagonetului.

Toate acestea sugerează că motivul pentru care ideea roboților criminali are succes constă în faptul că suntem condiționați să ne fie frică de atomi în mișcare, nu de fragmente de informații în mișcare. Este ca și cum am fi nevoiți să le conferim temerilor noastre un referent fizic, o ancoră personificată, altfel n-am mai avea de ce să ne temem. Dar care este prețul pe care trebui să-l plătim pentru senzațiile de frică alimentate cu necesitate prin intermediul reprezentărilor personificate? Cred că prețul îl constituie ignoranța față de pericolele reale.

Este foarte probabil ca riscurile asociate Inteligenței Artificiale să nu se manifeste sub forma unei armate de roboți care va cuceri lumea, ci într-o manieră mult mai subtilă, prin faptul că Inteligența Artificială ne va lăsa fără locuri de muncă, va controla piețele financiare, uzinele electrice, dronele înarmate, mass-media… Evoluția nu ne-a pregătit pentru confruntarea cu astfel de entități imateriale, care nu se vor manifesta ca niște schelete din oțel cu ochii roșii, ci sub formă de configurații amenințătoare de zero și unu.

În pofida lipsei noastre de receptivitate biologică în fața unor astfel de pericole, am creat societăți care sunt din ce în ce mai dependente de aceste subtile fragmente de informații. Nu mai trăim doar într-o lume guvernată de atomi în mișcare, ci trăim într-o lume guvernată și de fragmente de informații în mișcare. Am ajuns să existăm nu numai prin prisma trupurilor noastre însuflețite, ci și prin intermediul paginilor noastre de Facebook, conturilor noastre de Twitter, căutărilor noastre pe Internet, adreselor noastre de e-mail etc. Nu mai deținem doar monede de aur sau bancnote, ci și numere: numere aferente cardurilor de credit, numere de pașaport, numere de telefon. Noua noastră lume digitală este foarte diferită de cea care ne găzduiește trupurile (**lumea fizică) și dăm dovadă de naivitate atunci când ne gândim că ceea ce stârnește frică în această lume va avea aceleași caracteristici precum ceea ce stârnește frică în lumea fizică. Și doar pentru că mail-urile și căutările noastre pe Internet sunt stocate și citite de alții și acest lucru nu ni se pare la fel de înfricoșător ca o pereche de ochi care ne scrutează tot timpul din umbră, nu înseamnă că nu este așa. Doar pentru că preluarea conducerii, realizată în mod tacit și în taină, de către Inteligența Artificială nu ne provoacă o agitație la fel de mare ca armatele zgomotoase de terminatori, nu înseamnă că nu este la fel de sau chiar mai periculoasă.

Așadar, chiar dacă nu simțim frica, trebuie să o înțelegem. Trebuie să fim foarte conștienți nu de roboții tip Terminator în sine, ci de ceea ce ei ascund și denaturează.

* – completare realizată de traducător
**- completare realizată de traducător

Traducere și adaptare: I.m.Popa

Sursă: http://www.huffingtonpost.com/meia-chitategmark/terminator-robots-and-ai-risk_b_6788918.html?utm_hp_ref=technology&ir=Technology

February 2, 2015

Ne îndreptăm spre un viitor fără locuri de muncă, indiferent de măsurile luate de guverne

Filed under: Cercetare,Tehnologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 2:25 pm

articol de Vivek Wadhwa

Într-un editorial din publicația The Wall Street Journal, Lawrence Summers, fost secretar al Trezoreriei, a reluat o dezbatere pe care o avusesem cu Ray Kurzweil în 2012 pe tema viitorului fără locuri de muncă.

Acesta a declarat același lucru ca Peter Diamandis, care spune că suntem în plin proces de trecere de la o istorie a insuficiențelor, a lipsurilor la o eră a abundenței. Acesta a notat apoi că tehnologiile care fac posibilă o astfel de abundență facilitează o producție mult mai mare cu mult mai puțini oameni implicați.

Summers are dreptate în această privință. Peste două decenii vom avea electricitate, alimente și apă potabilă aproape nelimitate. Progresele din medicină ne vor permite să trăim mai mult și mai sănătos, roboții ne vor conduce mașinile, ne vor produce bunurile și vor prelua sarcinile neplăcute.

Nu vor mai rămâne foarte multe de făcut pentru oameni. Autovehiculele care se conduc singure vor fi disponibile pe piață la sfârșitul acestui deceniu și îi vor înlocui, în cele din urmă, pe șoferi – la fel cum automobilele au înlocuit calul și trăsura – urmând astfel să dispară locurile de muncă ale șoferilor de taxi, de autobuz și de camion. Dronele vor lua locul poștașilor și agenților de livrări.

Dezbaterile următorului deceniu vor avea ca temă întrebarea dacă ar trebui să le mai permitem oamenilor să conducă pe drumurile publice. Oamenii enervanți produc accidente, turbează la volan, se hazardează în ambuteiaje și trebuie monitorizați de poliția rutieră. Da, nu vom mai avea nevoie nici de polițiști rutieri.

Roboții îi înlocuiesc deja pe muncitorii calificați în domeniul produselor manufacturiere. Roboții industriali au ajuns în punctul în care pot realiza aceeași muncă fizică precum ființele umane. Costurile de funcționare ale unor roboți sunt acum mai mici decât salariile muncitorilor chinezi obișnuiti. Și, spre deosebire de oameni, roboții nu se plâng, nu formează sindicate și nici nu-și pierd „concentrarea”. Aceștia lucrează fără probleme 24 de ore și necesită un nivel minim de întreținere. Roboții îi vor înlocui și pe fermieri, farmaciști și vânzători.

Senzorii medicali din telefoanele noastre inteligente, din îmbrăcămintea și toaletele noastre ne vor monitoriza în curând sănătatea din minut în minut. Alături de fișele medicale electronice și de informațiile genetice și despre stilul de viață, aceștia le vor furniza medicilor suficiente informații pentru ca aceștia să se axeze mai degrabă pe prevenirea bolilor decât pe vindecarea acestora.

Dacă medicamentele vor fi necesare, acestea vor putea fi prescrise mai degrabă pe baza genomului unei persoane decât pe criteriile universale din prezent. Problema este că în prezent există atât de multe informații, încât oamenii nici nu le pot analiza. Dar roboții medicali prevăzuți cu inteligență artificială, precum sistemul IBM Watson, pot. Rolul medicilor va fi acela de a oferi alinare și compasiune, nu de a diagnostica boli sau de a prescrie rețete. Cu alte cuvinte, computerele vor prelua și unele sarcini ale medicilor și nu vom mai avea nevoie de un număr foarte mare de medici ca în prezent.

Va fi ca în viitorul pe care mi l-a descris Carl Bass, Directorul Executiv al Autodesk: „Fabrica din viitor va avea doar doi angajați, un om și un câine. Omul va fi angajat pentru a hrăni câinele. Iar câinele va avea sarcina de a-l ține pe om la distanță de aparaturi.”

Cu toate acestea, Summers se înșală atunci când susține că guvernele vor face același lucru ca în era industrială, adică să creeze „suficient de multe locuri de muncă pentru toți cei ce au nevoie să muncească pentru a se bucura de un venit, de putere de cumpărare și de demnitate.” Guvernele abia pot ține pasul cu progresele tehnologice, ca să nu mai vorbim de elaborarea politicilor economice pentru piața muncii. Chiar și tribunalele se confruntă cu dificultăți în ceea ce privește înțelegerea chestiunilor legale și etice ale tehnologiilor progresiste.

Nici ei, nici factorii de decizie politică nu știu cum să ne protejeze datele și informațiile cu caracter personal, să combată monopolurile companiilor furnizoare de televiziune și Internet, să reglementeze progresele înregistrate în genetică și în medicină și să impoziteze economia colaborativă instituită de companii precum Uber și AirBnb. Cum au de gând factorii de decizie politică să contracareze impasurile unor întregi industrii, care au loc la intervale de timp mai scurte decât ciclurile electorale? Era industrială a durat un secol, iar schimbările sale ulterioare au avut loc pe parcursul mai multor generații. În prezent, avem de-a face cu companii recent înființate în Silicon Valley care zdruncină industrii de bază, precum industria televiziunii, hotelieră și a transportului.

Putem să prezicem cu ușurință ceea ce ne așteaptă în viitor. Și totuși, nici cei mai străluciți economiști – și nici viitorologii – nu știu ce-i de făcut.

În dezbaterea la care am participat împreună cu Kurzweil, acesta a spus: „Automatizarea elimină întotdeauna mai multe locuri de muncă decât creează, dacă e să aruncați o privire asupra circumstanțelor imediate din jurul acesteia. Este exact ceea ce au observat ludiții la începutul secolului al 19-lea în industria textilă din Anglia. Noile locuri de muncă au rezultat dintr-un nivel ridicat de prosperitate și din noile industrii care nu erau vizibile.” Argumentul principal al lui Kurzweil a fost că, la fel cum nu am putut prezice noile tipuri de locuri de muncă create, nu putem prezice nici ceea ce va urma să vină.

Kurzweil are dreptate, dar problema este că indiferent care vor fi locurile de muncă din viitor, acestea vor presupune cu siguranță înalte calificări și niveluri sporite de educație – roboții pot efectua toate muncile grele. Producătorii care vor să readucă producția în prim-plan deja se plâng că nu găsesc suficient de mulți muncitori calificați în Statele Unite pentru fabricile lor automatizate. Companiile din domeniul tehnologiei care realizează software-uri se plâng, de asemenea, de numărul redus de muncitori cu abilitățile de care acestea au nevoie. Nu vom putea să reprofilăm majoritatea forței de muncă suficient de repede pentru a prelua noile locuri de muncă din industriile emergente. În timpul revoluției industriale, generațiile tinere au fost instruite, nu vechii muncitori.

Singura soluție pe care o întrevăd este reducerea numărului de ore de muncă pe săptămână. Am putea lucra 10 sau 20 de ore pe săptămână în loc de 40 cât lucrăm în prezent. Iar în urma scăderii exponențiale a prețurilor produselor de bază și a celor considerate în prezent de lux, s-ar putea să nici nu mai fie nevoie ca toată populația să lucreze. Din cauza aceasta, există cu siguranță posibilitatea izbucnirii unor tulburări sociale, dar am putea, de asemenea, concretiza viitorul utopic la care am visat de multă vreme, cu o mare parte din omenire concentrată asupra creativității și culturii.

Orice-ar fi, mai avem în cel mai bun caz 10 sau 15 ani în care oamenii vor juca un rol important în economie. În Statele Unite și în Europa, numărul locurilor de muncă disponibile va crește înainte de a scădea. În China nu mai este timp, deoarece această țară are o economie bazată pe producție, iar locurile de muncă din industria manufacturieră sunt deja pe punctul de a dispărea. China accelerează această tendință prin adoptarea roboticii și tehnologiei de imprimare 3D. Întrucât producția cunoaște o recrudescență în Statele Unite, trebuie construite noi fabrici, roboții trebuie programați, iar noua infrastructură trebuie dezvoltată. Pentru a echipa autovehiculele existente cu hardware-uri și software-uri astfel încât să fie pregătite pentru a se conduce singure, vom avea nevoie de un număr mare de noi mecanici auto. Trebuie să producem noi senzori medicali, să instalăm panourile solare din ce în ce mai eficiente și să dezvoltăm noi software-uri de automatizare.

Așadar, pe termen scurt, viitorul sună foarte bine pentru unele țări, iar pe termen lung este nesigur pentru toate țările. Singura certitudine constă în faptul că ne vom confrunta cu multe schimbări pentru care nimeni nu știe exact cum să ne pregătim.

Vivek Wadhwa este membru al Centrului „Rock” pentru Administrație Organizațională din cadrul Universității Stanford, director de cercetare al Centrului pentru Antreprenoriat și Cercetare Comercială din cardul Universității Duke și membru de onoare al Universității „Singularity”. A mai ocupat funcții și în cadrul următoarelor universități: Facultatea de Drept a Universității Harvard, Universitatea Berkeley din California și Universitatea Emory.

Traducere: I.m.P
Sursă: http://www.washingtonpost.com/blogs/innovations/wp/2014/07/21/were-heading-into-a-jobless-future-no-matter-what-the-government-does/

January 24, 2015

Aspectele psihologice ale venitului garantat

de ERICH FROMM

Această lucrare se concentrează exclusiv asupra aspectelor psihologice ale venitului garantat, asupra importanței sale, asupra riscurilor pe care le comportă și asupra problemelor de ordin uman pe care le aduce la suprafață.

Cel mai important motiv pentru acceptarea conceptului de venit garantat rezidă în faptul că acesta ar putea extinde în mod radical libertatea individului.1 Istoria omenirii ne arată că, până în prezent, libertatea de acțiune a oamenilor a fost limitată de doi factori: exercitarea forței de către conducători (în fond, capacitatea acestora de a-i omorî pe disidenți) și, mai important, amenințarea cu foametea lansată la adresa tuturor celor care nu doreau să accepte condițiile aferente muncii și existenței sociale care li se impuneau.

Toți cei ce nu doreau să accepte aceste condiții, chiar dacă nu era exercitată nicio altă putere asupra lor, se confruntau cu amenințarea foametei. Principiul prevalent de-a lungul celei mai mari părți a istoriei omenirii din trecut și prezent (atât în capitalism, cât și în Uniunea Sovietică) este: „Cel ce nu muncește nu mănâncă.” Această amenințare nu numai că i-a constrâns pe oameni să acționeze în concordanță cu ceea ce li s-a cerut, dar i-a determinat și să gândească și să simtă într-o manieră care nu le-ar fi permis nici măcar să fie tentați de a acționa diferit.

Faptul că istoria este bazată pe principiul amenințării cu foametea își are de fapt originea în faptul că, exceptând unele societăți primitive, oamenii au trăit în condiții de insuficiență, de lipsuri, atât din punct de vedere economic, cât și psihologic. Nu au existat niciodată suficiente bunuri materiale pentru a satisface nevoile tuturor oamenilor, de regulă un mic grup de „directori” au ținut pentru ei tot ce au dorit, iar celor mulți care nu au putut sta la masa bogaților li s-a spus că așa a dat Domnul sau că aceea a fost ordinea naturală a lucrurilor. Dar trebuie să reținem că factorul principal în această chestiune nu l-a reprezentat lăcomia „directorilor”, ci nivelul scăzut al productivității materiale.

Un venit garantat, ce devine posibil în era abundenței economice, ar putea pentru prima dată în istorie să-l elibereze pe om de sub povara amenințării cu foametea, și astfel să-l ajute să devină cu adevărat liber și să fie la adăpost de orice amenințare economică. Nimeni nu ar avea de ce să accepte anumite condiții de muncă din temă de înfometare – un bărbat sau o femeie talentat(ă) sau ambițio(a)s(ă) ar putea deprinde noi abilități în vederea pregătirii pentru un alt tip de ocupație. O femeie și-ar putea părăsi soțul, un adolescent, familia. Oamenii ar învăța să nu se mai teamă dacă aceștia nu ar avea niciun motiv să le fie frică de înfometare. (Acest lucru ar fi valabil, desigur, doar dacă n-ar exista nici amenințări politice în calea libertății de gândire, de exprimare și de acțiune.)

Venitul garantat n-ar pune doar bazele libertății ca realitate, și nu doar ca slogan, ci ar materializa și principiul adânc înrădăcinat în tradiția religioasă și umanistă a Occidentului: dreptul necondiționat la viață al tuturor oamenilor. Acest drept de a trăi, de a mânca, de a avea o locuință și acces la servicii medicale și la educație etc. reprezintă un drept uman fundamental care nu poate fi îngrădit de nicio condiție, nici măcar de una care ar fi „utilă” din punct de vedere social.

Trecerea de la o psihologie a insuficienței la o psihologie a abundenței este una dintre cele mai importante etape în dezvoltarea umană. O psihologie a insuficienței creează anxietate, invidie, egoism (ce pot fi văzute cu preponderență în culturile rurale din întreaga lume). O psihologie a abundenței generează inițiative, poftă de viață și solidaritate. Adevărul este că cei mai mulți oameni sunt încă adaptați din punct de vedere psihologic la realitățile economice ale insuficienței, în condițiile în care lumea industrială este în plin proces de a intra într-o nouă eră a abundenței economice. Dar din cauza acestui decalaj psihologic, mulți oameni nici măcar nu pot înțelege noile idei aferente conceptului de venit garantat, deoarece ideile tradiționale sunt, de obicei, determinate de sentimentele care și-au avut originea în formele anterioare ale existenței sociale.

Un alt efect al venitului garantat, dublat de reducerea drastică a orelor de lucru pentru toți oamenii, ar consta în faptul că problemele spirituale și religioase legate de existența umană ar deveni reale și imperative. Până în prezent oamenii au fost prea ocupați cu munca (sau prea obosiți după muncă) pentru a fi preocupați cu adevărat de problemele ce se regăsesc în următoarele întrebări: „Care este sensul vieții”, „În ce cred?”, „Care sunt valorile mele?”, „Cine sunt?” etc. Dacă oamenii nu vor mai fi ocupați doar cu munca, aceștia vor fi liberi să studieze în mod temeinic astfel de probleme sau vor ajunge aproape de pragul nebuniei din cauza plictiselii acute sau cronice.

Din toate acestea reiese că abundența economică, eliberarea de teama înfometării, ar marca tranziția de la o societate preumană la una cu adevărat umană.

Pentru o perspectivă echilibrată, este necesar să aducem în discuție unele obiecții împotriva, sau întrebări asupra, conceptului de venit garantat. Cea mai evidentă întrebare este dacă un venit garantat nu ar reduce, de fapt, motivația de a munci.

Pe lângă faptul că există deja un sector al populației în continuă creștere pentru care nu există posibilitatea de a munci, și deci chestiunea legată de motivația acestor oameni este irelevantă, această obiecție este, până la urmă, una destul de serioasă. Cred, cu toate acestea, că poate fi demonstrat faptul că motivația materială nu este nici pe departe singura motivație pentru muncă și efort. În primul rând, oamenii sunt motivați și de alte aspecte, precum mândria, recunoașterea socială, plăcerea pe care ne-o procură munca în sine etc. Există suficiente exemple în acest sens. Cel mai la îndemână exemplu ar fi munca oamenilor de știință, a artiștilor etc., ale căror realizări excepționale nu au fost rezultatul motivației de a câștiga bani, ci au reprezentat un complex de factori: în primul și în primul rând, interesul pentru munca pe care au prestat-o; de asemenea, mândria de a fi realizat ceva sau dorința de a avea o reputație. Deși aceste exemple ar părea evidente, nu sunt întru totul convingătoare, deoarece se poate spune că acești oameni de excepție ar fi putut depune eforturi supraomenești tocmai pentru recompensele generoase pe care le primeau, și astfel nu sunt un exemplu sau un model pentru acțiunile persoanei obișnuite. Această obiecție nu pare validă, totuși, dacă luăm în considerare motivațiile din spatele activităților întreprinse de persoane care nu împărtășesc calitățile extraordinare ale persoanelor creative. Și cât de mari sunt eforturile depuse în toate sporturile și în multe tipuri de hobby-uri în care nu există nici un fel de motivație materială! În ce măsură interesul arătat față de procesul de muncă poate fi o motivație de a munci a fost clar demonstrat pentru prima dată de către profesorul Mayo în bine cunoscutul său studiu de la Hawthrone Works, în cadrul companiei Western Electric din Chicago.2 Faptul că muncitoarele necalificate au fost atrase în experimentul care viza productivitatea muncii, în cadrul căruia acestea erau subiecții, faptul că s-au arătat interesate și au participat în mod activ la experiment, a rezultat într-un nivel crescut al productivității, și chiar într-o îmbunătățire a sănătății lor psihice.

Chestiunea devine și mai clară atunci când luăm în considerare formele societăților din trecut. Eficiența și incoruptibilitatea serviciului civil prusac tradițional au fost renumite, chiar dacă recompensele pecuniare au fost foarte scăzute; în acest caz, concepte precum onoarea, loialitatea, datoria au reprezentat motivațiile decisive pentru munca eficientă. Mai există și un alt factor atunci când ne gândim la societățile preindustriale (precum societatea europeană medievală sau societățile semi-feudale din America Latină de la începutul acestui secol). În cadrul acestor societăți, tâmplarul, spre exemplu, voia să câștige suficient de mult încât să-și susțină standardul de viață tradițional și ar fi refuzat să muncească mai mult pentru a câștiga mai mult decât avea nevoie.

În al doilea rând, este un lucru bine cunoscut faptul că omul, prin natura sa, nu este leneș, ci, dimpotrivă, are de suferit de pe urma inactivității. Oamenii ar putea prefera să nu muncească timp de o lună sau două, dar marea majoritate ar implora să muncească, chiar dacă n-ar fi plătiți pentru munca lor. Domeniile care vizează dezvoltarea copilului și bolile mintale ne oferă foarte multe informații în acest sens; avem nevoie de o investigație sistematică în care datele disponibile să fie organizate și analizate din punctul de vedere al perspectivei „lenea ca boală”, iar datele suplimentare să fie colectate prin intermediul unor investigații noi și pertinente.

Cu toate acestea, dacă banii nu vor fi motivația primordială, atunci munca în aspectele sale tehnice sau sociale ar trebui să fie suficient de atrăgătoare și interesantă încât să cântărească mai mult decât neplăcerile cauzate de inactivitate. Omul contemporan și alienat este profund plictisit (de obicei la nivel inconștient) și, prin urmare, tânjește mai degrabă după lenevie decât după activitate. Această dorință în sine reprezintă, totuși, un simptom al „patologiei normalității” din vremurile noastre. O eventuală întrebuințare greșită a venitului garantat ar dispărea după un scurt interval de timp, la fel cum oamenii nu ar mai mânca foarte multe dulciuri după câteva săptămâni de excese, presupunându-se că nu vor fi nevoiți să plătească pentru acestea.

O altă obiecție ar putea fi formulată astfel: Oare dispariția fricii de înfometare l-ar ajuta pe om să fie mult mai liber, în condițiile în care cei ce duc un trai decent sunt probabil la fel de înspăimântați de gândul de a-și pierde un loc de muncă ce le oferă, să zicem, 15.000 USD pe an, precum sunt cei ce ar putea face foamea în cazul în care și-ar pierde locurile de muncă? Dacă această obiecție ar fi validă, înseamnă că venitul garantat ar spori libertatea unei mari majorități, dar și nu libertatea clasei mijlocii și a clasei de sus.

Pentru o înțelegere cuprinzătoare a acestei obiecții, trebuie să luăm în considerare spiritul societății industriale contemporane. Omul s-a transformat într-un homo consumens. Acesta este lacom, pasiv și încearcă să compenseze pentru goliciunea sa interioară printr-un consum neîntrerupt și în continuă creștere (există multe exemple clinice referitoare la acest mecanism în cazurile exceselor alimentare, de cumpărături și de alcool ca reacții la depresie și anxietate) – acesta consumă țigări, băuturi alcoolice, sex, filme, călătorii, precum și educație, cărți, prelegeri și artă. Acesta pare că este activ, „entuziasmat”, și totuși la un nivel profund este anxios, singur, deprimat și plictisit (plictiseala poate fi definită ca fiind un tip de depresie cronică ce poate fi compensată cu succes prin consum). Industrialismul secolului 20 a creat acest nou tip psihologic, homo consumens, în special din rațiuni economice, adică pentru încurajarea consumului de masă, care este stimulat și manipulat de publicitate. Dar odată creat, acest tip de caracter influențează, de asemenea, economia și face din principiul „satisfacției în continuă creștere” un lucru ce pare rațional și realist.3

Omul contemporan prezintă o insațietate nelimitată și canalizată către un consum din ce în ce mai mare. De-aici rezultă o serie de consecințe: dacă nu există nicio limită a lăcomiei consumiste, și din moment ce în viitorul apropiat nicio economie nu poate produce suficient de mult astfel încât toată lumea să consume într-o manieră nestăvilită, niciodată n-o să se poată înfăptui o adevărată „abundență” (din punct de vedere psihologic), atâta vreme cât structura de caracter a lui homo consumens rămâne dominantă. Pentru persoana lacomă există întotdeauna insuficiențe, din moment ce niciodată nu are destul, indiferent de cât de mult are. Mai mult decât atât, aceasta întreține un sentiment de invidie și un spirit de competiție față de toți ceilalți, fiind astfel esențialmente izolată și temătoare. Această persoană nu se poate bucura de artă și de alte stimulente culturale, de vreme ce rămâne, în esență, lacomă. Acest lucru înseamnă că persoanele care ar rămâne la nivelul venitului garantat s-ar simți frustrate și inutile, iar cei care ar câștiga mai mult s-ar simți prizonierii circumstanțelor, deoarece ar fi temători și ar pierde posibilitatea consumului maximizat. De aceea cred că venitul garantat, implementat fără o schimbare în ceea ce privește principiul consumului maxim, ar contribui la rezolvarea anumitor probleme (economice și sociale), dar nu ar avea efectul radical pe care ar trebui să-l aibă.

Ce trebuie făcut, în cazul acesta, pentru a implementa venitul garantat? La nivel general, trebuie să schimbăm sistemul, de la unul de consum maxim la unul de consum optim. Acest lucru ar implica:
O schimbare substanțială în industrie, care să facă posibilă trecerea de la producția de bunuri pentru consumul individual la producția de bunuri destinate uzului public: școli, teatre, librării, parcuri, spitale, mijloace de transport în comun, locuințe pentru populație; cu alte cuvinte, focalizarea asupra producției unor astfel de lucruri ce reprezintă elementul esențial pentru dezvoltarea productivității și activității interioare a individului. Se poate demonstra că rapacitatea lui homo consumens are de-a face în special cu consumul individual de bunuri pe care acesta le „ingerează” (încorporează, asimilează), în timp ce folosirea serviciilor publice, care îi permite individului să se bucure de viață, nu generează lăcomie și rapacitate. O astfel de trecere de la un consum maxim la un consum optim ar necesita schimbări drastice la nivelul tiparelor de producție și, de asemenea, o reducere drastică a tehnicilor de stimulare a apetitului și de spălare a creierului utilizate în publicitate etc.4 Aceasta ar trebui îmbinată, de asemenea, cu o schimbare radicală a culturii: o renaștere a valorilor umanistice ale vieții, productivității, individualismului etc., spre deosebire de materialismul „omului instituționalizat” și al „furnicarelor” manipulate.

Aceste considerații conduc la alte probleme ce trebuie studiate: există criterii valide pentru a distinge între nevoi raționale și iraționale, între nevoi bune și rele sau orice nevoie resimțită în mod subiectiv are aceeași valoare? (Nevoile bune sunt definite aici ca nevoile ce contribuie la elevarea însuflețirii, conștiinței, productivității și sensibilității umane; nevoile rele, acelea care slăbesc sau paralizează aceste potențialități umane.) Trebuie amintit faptul că în cazul dependenței de droguri, excesului alimentar și alcoolismului, toți operăm astfel de distincții. Studiul acestor probleme ar conduce la următoarele considerații practice: care sunt nevoile legitime minime ale unui individ? (De exemplu: o cameră de persoană, un anumit număr de articole vestimentare, un anumit aport caloric, un anumit număr de bunuri de valoare culturală, precum un radio, cărți etc.) Într-o societate relativ abundentă, precum cea a Statelor Unite ale Americii din prezent, ar trebui să fie simplu de dedus care ar fi costurile asociate unui nivel minim de subzistență și, de asemenea, care ar trebui să fie limitele unui consum maxim. Taxarea progresivă a consumului care depășește un anumit prag ar putea fi luată în considerare. Mi se pare important faptul de a evita condițiile de trai mizere. Toate acestea ar presupune îmbinarea principiilor aferente unui venit garantat cu trecerea societății noastre de la un consum individual maxim la unul optim și o schimbare drastică de la producția destinată nevoilor individuale la producția destinată nevoilor publice.

Cred că este important să adăugăm la ideea de venit garantat o altă idee care trebuie studiată: conceptul de consum gratuit valabil pentru anumite bunuri. Un exemplu l-ar putea constitui pâinea, laptele și legumele. Să presupunem, pentru moment, că toți oamenii ar putea intra într-o brutărie și ar putea lua oricâte pâini și-ar dori (statul ar plăti brutăria pentru toate pâinile produse). După cum am spus deja, cei lacomi vor lua inițial mai multe pâini decât ar avea nevoie, dar la scurt timp după aceasta consumul din lăcomie ar scădea, iar oamenii ar lua doar cât ar avea nevoie. Un astfel de consum gratuit ar crea, din punctul meu de vedere, o nouă dimensiune în ce privește viața umană (aceasta dacă nu privim chestiunea ca pe o repetiție la un alt nivel a tiparelor de consum din anumite societăți primitive). Oamenii vor fi eliberați de principiul „cine nu muncește nu mănâncă”. Chiar și începutul acestui consum gratuit ar putea constitui o experiență complet nouă a libertății. Este evident chiar și pentru cine nu este economist că furnizarea pâinii gratuite către toți oamenii ar putea fi foarte simplu asigurată de stat, care ar acoperi aceste cheltuieli printr-o taxă corespunzătoare. Cu toate acestea, putem merge chiar mai departe. Presupunând că nu doar toate nevoile alimentare de bază ar fi satisfăcute pe gratis – pâine, lapte, legume, fructe – ci și nevoile minime de a avea îmbrăcăminte (printr-un anumit sistem, toată lumea ar putea obține, fără plată, spre exemplu, un costum, trei cămăși, șase perechi de ciorapi ș.a.m.d. pe an); iar transportul ar fi gratuit, necesitând, desigur, sisteme foarte îmbunătățite de transport public, în timp ce autovehiculele private ar deveni mai scumpe. În cele din urmă, ne-am putea imagina că asigurarea de locuințe ar putea fi rezolvată în același mod, prin proiecte majore de locuințe cu săli de dormit pentru tineri, cu camere mai mici pentru bătrâni sau cupluri căsătorite, pentru a fi utilizate fără plată de oricine ar dori. Acest lucru mă conduce la sugestia potrivit căreia o altă modalitate de a rezolva problema venitului garantat ar consta în asigurarea consumului minim gratuit pentru toate bunurile de bază mai degrabă decât oferirea de bani. Producerea acestor bunuri de bază, coroborată cu servicii publice extrem de îmbunătățite, ar susține producția, la fel cum ar face-o distribuția venitului garantat sub formă de bani.

Se poate obiecta că această metodă este mai radicală, și astfel mai puțin acceptabilă decât cea propusă de alți autori. Se poate să fie adevărat, dar să nu uităm că, pe de-o parte, această metodă a serviciilor minime gratuite ar putea, la nivel teoretic, să fie implementată în sistemul actual, în timp ce, pe de altă parte, ideea unui venit garantat va fi inacceptabilă pentru mulți, nu pentru că n-ar fi fezabilă, ci din cauza rezistențelor psihologice împotriva abolirii principiului „Cine nu muncește nu mănâncă”.

Trebuie studiată o altă problemă de ordin filosofic, politic și psihologic, aceea a libertății. Conceptul occidental de libertate s-a bazat în mare parte pe libertatea de a deține o proprietate și de a o exploata, atâta vreme cât alte interese legitime nu erau amenințate. Acest principiu a fost, de fapt, fisurat în multe moduri în societățile industriale occidentale prin taxare, care este o formă de expropriere, și prin intervenția statului în agricultură, comerț și industrie. În același timp, proprietatea privată în termeni de producție începe să devină din ce în ce mai mult înlocuită de proprietatea semi-publică a corporațiilor-gigant. Deși conceptul de venit garantat ar presupune unele reglementări suplimentare din partea statului, trebuie să amintim că, în prezent, conceptul de libertate pentru individul obișnuit nu rezidă atât în libertatea de a deține și exploata proprietatea (capitalul), ci în libertatea de a consuma orice dorește. Mulți oameni din ziua de astăzi ar considera o lezare a libertății lor faptul de a se îngrădi consumul nelimitat, deși doar membrii clasei dominante sunt cu adevărat liberi să aleagă absolut orice doresc. Concurența dintre diferitele mărci producătoare de bunuri identice și alte varietăți de bunuri distincte creează iluzia libertății personale, pe când, în realitatea imediată, individul dorește ceea ce este condiționat să dorească.5 O nouă abordare a problemei libertății este necesară, și doar prin transformarea lui homo consumens într-o persoană productivă și activă vor cunoaște oamenii o libertate în adevăratul sens al cuvântului, și nu doar în posibilitățile nelimitate de a alege dintre produse.

Principiul venitului garantat va cunoaște un efect deplin doar dacă va fi completat de: (1) schimbarea obiceiurilor de consum, transformarea lui homo consumens într-un om productiv și activ (pe modelul lui Spinoza); (2) crearea unei noi atitudini spirituale, aceea a umanismului (în forme religioase și non-religioase); și (3) o renaștere a metodelor cu adevărat democratice (de exemplu, o nouă cameră „inferioară” sau a deputaților prin integrarea și însumarea deciziilor luate de sute și mii de grupuri în cadrul ședințelor, participarea activă a tuturor membrilor din orice tip de întreprindere, în management etc.)6. Riscul ca un stat ce are grijă de toți oamenii să devină o zeiță supremă cu trăsături dictatoriale poate fi preîntâmpinat doar printr-o sporire drastică și simultană a procedurilor democratice în toate sferele activităților sociale. (Adevărul este că și în prezent statul este extrem de puternic, fără să ofere astfel de beneficii.)

Pe scurt, în ceea ce privește venitul garantat, trebuie realizate proiecte de cercetare și în alte domenii în afară de cel economic, precum: psihologie, filosofie, religie și educație. Marele pas către un venit garantat va fi încununat de succes, în opinia mea, doar dacă va fi susținut de schimbări în alte sfere de activitate. Nu trebuie să omitem faptul că venitul garantat poate să aibă efectul scontat doar dacă încetăm a mai aloca un procent de 10% din totalul nostru de resurse înarmării periculoase și inutile din punct de vedere economic, dacă oprim răspândirea violenței absurde prin sprijinul sistematic acordat țărilor subdezvoltate și dacă putem găsi metode de a opri explozia demografică. Fără astfel de schimbări, niciun plan pentru viitor nu va avea sorți de izbândă, deoarece nu va mai fi niciun viitor.

Note de subsol
1. Op. cit. discuția pe care am avut-o în legătură cu „garanția universală a subzistenței” din Societatea sănătoasă (New York: Holt, Rinehart și Winston, 1955), p. 355 et seq.
2. Op. cit. Elton Mayo, „Problemele umane ale unei civilizații industriale”, a doua ediție (New York: The Macmillan Co., 1946).
3. Problema este cu atât mai complicată cu cât traiul a cel puțin 20% din populația americană este caracterizat de lipsuri, la fel ca în unele părți ale Europei, în special în țările socialiste, care încă nu au atins un standard de viață satisfăcător, și cu cât majoritatea oamenilor care trăiesc în America Latină, Asia și Africa trăiesc puțin peste nivelul de înfometare. Orice argument care vizează un consum redus se lovește de argumentul că în cele mai multe colțuri ale lumii este necesar un consum mai mare. Perfect adevărat, dar există riscul ca până și în țările sărace din prezent consumul maxim să le ghideze toate eforturile, să le formeze spiritul, și să fie susținut chiar și atunci când nivelul optim (nu maxim) de consum va fi atins.
4. Nevoia de a restricționa publicitatea și, mai mult, de a schimba producția în sensul unei producții mai mari de servicii publice nu reprezintă ceva realizabil fără o intervenție susținută a statului.
5. Și în cazul acesta birocratizarea totalitară a țărilor din blocul Sovietic a stricat reputația oricărei reglementări a consumului.
6. Op. cit. Fromm, Societatea sănătoasă, loc. cit.

Traducere: I.m.Popa

Surse:

http://www.thebigpush.net/uploads/2/2/6/8/22682672/1966_the_psychological_aspects_of_the_guaranteed_income_property_of_erich_fromm_document_center.pdf

http://portland.indymedia.org/en/2006/04/337865.shtml

Next Page »

Blog at WordPress.com.