În vreme ce timpul…

November 19, 2016

Peninsula damnaților

Filed under: Teatru — Ionuţ Popa @ 1:33 pm
Tags: , ,

Motivație auctorială

…Atunci când teatrul coboară în stradă, când reprezentațiile politice inundă întreaga lume, spațiul public, așa cum este organizat în cultura noastră, devine o mare scenă pentru actorii politici, economici, sociali ș.a.m.d., în timp ce spațiul privat îndeplinește „rolul” de culise, acea zonă ascunsă ochiului liber unde realitatea a fost mutată și disputată de o mână de personaje ahtiate după putere. Atunci când minciuna și adevărul se confundă, când cele două fațete ale realității relative se ciocnesc ca două universuri paralele, spectacolul exploziei cauzate de acea coliziune înfățișează pe marea pânză eterică un tablou grotesc pe care oamenii îl privesc în fiecare zi fără să-l înțeleagă și îl gustă fără să-i simtă aroma râncedă. Apoi participă la zugrăvirea acestuia fără să fie, de fapt, prezenți la fața locului cu întreaga capacitate de a-i scana nuanțele absconse. Lumea a fost întotdeauna o scenă – fapt consacrat de marele Will – dar nu s-a mai întâmplat niciodată ca actele principale să fie jucate în spatele unui paravan colorat și dinamic, obscur și static, interpus între actori și spectatori, ca o prelungire a culiselor, lăsându-le spectatorilor libertatea de a interpreta acțiunea după cum cred de cuviință sau, mai bine zis, după propria capacitate de intuiție și tălmăcire a umbrelor. Acestora li se aruncă, din când în când, indicii înșelătoare peste paravanul mediatic care îi ține informați, dezinformați și neinformați în același timp. Abia atunci când spectatorii vor dispărea, întreaga reprezentație va reveni la adevărata natură a lucrurilor, va zdrobi paravanul și va cerși iertare în frunte cu lașii care își arătau puterea din spatele măștilor. Și-i vor ruga insistent (poltronii fără de scăpare) pe cei care nu vor mai fi să asiste la actul final ce va fi absorbit de marea explozie menită a-i înghiți pe toți în același timp, ca idealul uman de nemurire pieritoare al oamenilor neoameni să fie dus la bun-sfârșit odată pentru totdeauna, și nimic să nu mai rămână în urmă.

Partea 1

Oameni vechi, oameni noi

 

Actul Întâi

Duminică. Ultima zi a alegerilor prezidențiale, cea în care cetățenii se vor prezenta la urne pentru a doua oară în decurs de o lună. Doi candidați puternici se întâlnesc în cel de al doilea tur de scrutin în urma căruia unul dintre ei va fi ales președinte al statului semi-colonial Pauperia.

Personaje

(în ordinea intrării în „scenă”):

Grigore Cavalcan

Șoferul

Domnul Detectiv

Membrii de partid

Patru reporteri

Sergiu Pavelin

Ștefan Rapass

Vasile Comănescu

Doi activiști

Septimiu Staviuc

Petrică

Tipa

Șoferul lui Staviuc

Cornel

Doamna Cavalcan

Tabloul I

Palatul Parlamentului. În prim-plan, holul principal în care sunt întâmpinați oaspeții de onoare și personalitățile politice dominante. Draperiile erau trase, o liniște deplină străbătea întreaga construcție-mastodont. Lumina zilei se lăsa îndelung așteptată. Întuneric matinal.

Scena 1

Grigore C., Șoferul

Grigore Cavalcan pătrunse în holul mare și aprinse toate luminile. Șoferul acestuia mergea în spatele său. Cei doi se îndreptau hotărâți spre Sala Unirii, urcând scările de marmură, timp în care Cavalcan își verifica încontinuu telefonul mobil.

GRIGORE C.(cu voce tare, ca să-l audă șoferul său, care mergea în spatele acestuia, la o distanță destul de mică): Niciodată această clădire uriașă n-a stat cu luminile stinse peste noapte. Cică trebuie să facem economie. Păi cum să facem economie? A avea o economie n-are nimic de-a face cu a face economie! S-a votat o lege prin care… Ahhh, mama lor de envaironmentaliști!…

ȘOFERUL: Vă înțeleg…

GRIGORE C. (se întoarse către șofer): Ai închis ușa principală?

ȘOFERUL: Da, domnule Cavalcan!

GRIGORE C. (căscând): Bravo.

ȘOFERUL (pe un ton ezitant): Scuzați-mi indiscreția: la cât o să înceapă ședința?

GRIGORE C.: (puțin mirat de această întrebare): Cam într-o oră. Suntem singuri acum. Mai întâi trebuie să mă întâlnesc cu cineva aici. Aștept un telefon urgent. Sper că nu ți-am stricat planurile duminicale (rosti aceste cuvinte cu un zâmbet sadic în mijlocul feței).

ȘOFERUL (pus în încurcătură): Nu, domnule Cavalcan, Doamne ferește! Cum aș putea…

GRIGORE C.: Bine, bine, lasă astea!

ȘOFERUL (recuperându-și aerul încrezător): Nu vreți să cobor până la poartă, ca să-i spun portarului să-i deschidă persoanei pe care o așteptați? Nu de alta, dar n-o să-i dea voie să intre și-o să trebuiască să coborâți Dvs. pentru a-i da OK-ul…

GRIGORE C. (afișând o expresie de parcă își spunea în sine „vulpe vicleană!”): Da, ar fi o idee bună! Du-te și spune-i să-l lase să intre în curte pe… domnul detectiv.

ȘOFERUL (nemulțumit că nu află mai multe): Da, să trăiți!

(Grigore Cavalcan își scoase din nou telefonul mobil din buzunar și căută numărul detectivului prin noianul de contacte, apoi își plimbă degetele mari pe ecranul policrom al telefonului. În sfârșit, după ce găsi numărul, selectă „Call”.)

GRIGORE C. (pe un ton ferm): Salut, meștere! Ia zi-mi, ai găsit ceva?

DETECTIVUL (pus pe șotii): „Salut, Măria Ta! He! He! He! Stai că vin acum la tine, sunt în mașină! O să-ți placă ce-o să vezi! Mi-e mi-a plăcut enorm! Am dat și una mică de asezonare!”

GRIGORE C.: Ce vrea să însemne asta?

DETECTIVUL: „Las’ că o să-ți dai tu seama în curând!”

GRIGORE C.: Vezi, să-i zici portarului că ești „domnul detectiv” și că trebuie să te întâlnești cu mine de urgență!

DETECTIVUL: „Roger!”

GRIGORE C.: Hai, pa! Te aștept!

DETECTIVUL (cu un aer șugubăț): „Papaceao!”

(Șoferul își făcu apariția fredonând printre buze un cântec vechi, de la mama lui.)

GRIGORE C. (luându-l de sus): Gata, ți-ai dus sarcina la bun-sfârșit?

ȘOFERUL (vădit deranjat de faptul că era luat peste picior): Haideți, domnule Cavalcan, nu mai râdeți de mine… Da, i-am comunicat portarului ce are de făcut. Mai mult de-atâta…

GRIGORE C.: Hai, mă’, vino-ncoa (punându-și brațul pe după umărul acestuia), că glumeam cu tine. Știi că nu mă pot dispensa de serviciile tale!

ȘOFERUL (roșind ca o școlăriță inocentă): Vă mulțumesc, domnule președinte!

GRIGORE C. (zâmbind și privindu-l pe interlocutorul său cu o expresie iertătoare): Vine și vremea noastră, băiete, vine și vremea noastră! Până atunci, du-te până la cel mai apropiat supermarket non-stop și cumpără cinci baxuri de apă minerală, cinci de apă plată, neapărat la doi litri, și ceva de ronțăit. Ia-ți și ție ceva de mâncare, ce vrei (îi înmână o hârtie de 200 de u.m.). Ai grijă să vii înapoi până la ora șase și zece!

ȘOFERUL: Nu-ncape nicio îndoială!

Domnul Detectiv intră pe ușă chiar înainte ca șoferul să iasă, cei doi se salutară cordial, apoi cel dintâi îl urmă pe Grigore Cavalcan într-o sală de conferințe.

Scena 2

Grigore C., domnul detectiv, fără șofer

O sală încăpătoare, cu o masă de conferințe situată în centru, multe scaune de jur împrejurul mesei, detalii luxoase. Grigore Cavalcan și domnul detectiv pătrund în această sală și pornesc o discuție amicală.

GRIGORE C.: Hai că te-am așteptat ca pâinea caldă! Ai ceva interesant pentru mine?

DETECTIVUL (înfățișând o freză a la Elvis și o alură comică): Ți-am zis să te ții bine, nu? Hai că-ți mai zic o dată… Fii antenă… !

GRIGORE C. (tremurând de nerăbdare): Eu cred că tu faci intenționat! Treci la subiect!

(Domnul detectiv, cum stătea lângă Grigore Cavalcan, amândoi rezemați de masa de conferințe, își aruncă servieta pe masă și scoase un CD într-o carcasă transparentă.)

GRIGORE C. (luat prin surpriză): Ce reprezintă aceasta??

DETECTIVUL: Stai că-ți arăt imediat! Ai un laptop la îndemână? A, uite-l acolo! Se poate, nu?

GRIGORE C. (cu o amabilitate nedisimulată): Da, sigur, te rog!

(Domnul detectiv porni laptop-ul, selectă tot ce era de selectat, introduse CD-ul în DVD-ROM și așteptă ca acesta să se încarce.)

DETECTIVUL: Așa-s eu, mai de modă veche… umblu cu CD-uri după mine.

GRIGORE C. (cu o expresie de om dezamăgit): Băi, știam eu că ești un golan și jumătate (dându-i un pumn prietenește în brațul stâng). Vreau să-mi zici ce-ai găsit, nu să ne uităm la filme porcoase!

DETECTIVUL (degajând o inocență perfidă): Păi, asta am găsit! Nu-ți ajunge?

GRIGORE C. (deja furios): Vreau să-mi spui ce-ai găsit compromițător la adresa contracandidatului meu!

DETECTIVUL (indicând cu degetul chipul împricinatului pe ecranul laptopului): Păi, uite-l aici! A vrut să sărbătorească înainte de vreme! Da’ uite că nu știi niciodată cine sare din boschete! E Septimiu Staviuc cu o reputată, sau mai bine zis repurtată, și stimabilă doamnă politician, care se întâmplă să nu fie și soția dumnealui! Comprende??

(Grigore Cavalcan rămase interzis de-a binelea, nu știa cum să reacționeze, pentru că, mai mult ca sigur, nu se așteptase la o astfel de descoperire. Un zâmbet rătăcit începea să i se contureze în miezul feței, ca atunci când te dezmeticești după un eveniment uluitor.)

GRIGORE C.(jubilând): Ah, vulpe bătrână! Știam eu că n-ai să mă dezamăgești! Dar este minunat! Adulter?! Totuși, cum se poate una ca asta? Sincer, nu-mi vine să cred! Dar aceasta este o greșeală de începător, ceea ce nu-l caracterizează pe Staviuc!

DETECTIVUL: Da, avea niște bodyguarzi proțăpiți la reședința stimabilei amante, unul postat la intrarea din față, altul la intrarea din spate, dar i-am anesteziat repede! Nici n-au știut ce i-a lovit! Curat cloroform!

GRIGORE C. (mai vivace ca oricând): Bravo, domnul meu! Dacă ar fi toți oamenii ca tine…

DETECTIVUL (aproape autoironic): Păi, n-ar fi bine deloc! Cine-ar mai spăla pe jos? Ha! Ha! Ha!

GRIGORE C. (antrenat de glumele interlocutorului său): Ha! Ha! Ha! Corect! Tu sigur nu! Ha! Ha! Ha!

DETECTIVUL: Uită-te-ncoace la mine! Eu spăl pe jos cu ei, dar mai mult de-atât, NIET! Nu bag mâna în foc pentru nimeni nici picat cu ceară, darămite să trebuiască să stau toată ziua cu mâna în apă! Ha! Ha! Ha!

GRIGORE G. (temperându-și entuziasmul): Bine, bine, am glumit destul!… Să ne despărțim acum, că avem multă treabă. Ia stai așa! Ai zis ceva la telefon, acum mi-am amintit, ceva de-o asezonare! Înseamnă ce cred eu că înseamnă?

DETECTIVUL: Gicule, nu știu dacă mă înțelegi… eram și eu singur, într-o ipostază parcă prea jenantă pentru a nu deveni un participant indirect la acțiunea celor doi porumbei, măcar așa, mă înțelegi tu, de la distanță… de complezență! Wireless, cum zic tineri! Ha! Ha! Ha!

GRIGORE C.: Scârbos!

DETECTIVUL: N-am ponegrit carcasa CD-ului! Stai liniștit, doar știi că sunt mai strict ca bunica lui Pazvante Chioru’ atunci când vine vorba de igiena corporală, mai ales de cea manuală!

GRIGORE C. (vădit deranjat de obiceiurile interlocutorului său): Hai, că te rețin mai mult decât e cazul! Oricum, și eu mai am de făcut câte ceva pe-aici! Ținem legătura! Rămân dator vândut! După ce câștig alegerile, te așteaptă niște surprize! Pa! Să auzim de bine!

DETECTIVUL: Abia aștept! Succes astăzi! Ce mai, nici nu mai ai nevoie de succes! La norocul tău! Baftă! Vorbim!

Domnul Detectiv ieși din încăpere și părăsi Palatul Parlamentului. Grigore Cavalcan încuie ușa sălii, se așeză pe unul dintre scaunele directoriale, amplasându-și laptop-ul în poală, pentru a analiza în liniște filmarea cu cei doi îndrăgostiți politic, și adormi de-atâta entuziasm.

Scena 3

Grigore C., membrii de partid

Sala Unirii era deja plină. Toți ajunseseră mai devreme cu aproximativ zece minute pentru a nu rata începutul ședinței secrete, care fusese stabilită cu doar o zi în urmă de către Grigore Cavalcan. Acesta, lăsându-se în plata somnului, întârziase nepermis de mult.

GRIGORE C. (fugind prin Palatul Parlamentului ca un veritabil atlet, se întâlni cu șoferul): Hei, bătrâne! Am întârziat mult? Sunt toți în sală?? Nu înțeleg cum de-am adormit și nici cum de-am putut dormi atât de adânc! De ce n-ai venit să mă trezești?

ȘOFERUL (cu un aer de om vinovat): V-am căutat prin toate sălile până la etajul trei, apoi m-am oprit, din moment ce nu avea sens să fiți mai sus de atât.

GRIGORE C.: Am fost în sala de conferințe, în sala mică pe care am inaugurat-o de curând. (Ridicându-și de pe jos paltonul pe care-l scăpase din neatenție) Na c-am șters și praful!

ȘOFERUL (puțin iritat, oferindu-se să-l elibereze pe Cavalcan de povara paltonului și-a servietei): Era încuiată, domnule Cavalcan! Am și bătut la ușă! Se poate… Dați-mi mie paltonul și servita, domnule Cavalcan, se poate să le cărați dumneavoastră cât timp sunt prin preajmă?

GRIGORE C.: Ce-a fost, a fost! Hai mai bine să facem acum ce mai putem, adică să-i dăm bice! Spre Unirii!

(Cei doi păreau destul de agitați și porniseră într-un sprint turbat prin marele hol al Palatului. Odată ajunși în Sala Unirii, aceștia adoptară brusc un aer sobru, nelăsând să se vadă efortul fizic pe care l-au depus pentru a ajunge acolo.)

GRIGORE C. (către șofer): Agață-mi, te rog, paltonul în cuier și pune-mi servieta pe pupitru. Eu merg până la toaletă.

ȘOFERUL: Da, să trăiți!

GRIGORE C.(văzând sticlele de apă pe masa de protocol): A, bun! Văd că ai cumpărat ce ți-am cerut și le-ai și așezat unde trebuie și la timp! Merci, bătrâne! Ți-a rămas ceva rest?

ȘOFERUL (întinzându-i o bancnotă de 50 u.m.): Doar atât!

GRIGORE C.(luând bancnota și îndesând-o în buzunarul de la spate al pantalonilor): Bun! Hai că am ieșit puțin, că mă omoară vezica! Așază-te și tu undeva prin spate. Pe mai încolo!

ȘOFERUL (aproape să ducă mâna la frunte): Să trăiți!

(Grigore Cavalcan ieși în fugă, pentru că deja întârziase aproape o jumătate de oră. La întoarcere, acesta se așeză la pupitru și îi rugă pe colegii săi să facă liniște, nu înainte de a-și cere mii de scuze pentru întârzierea inoportună, dar necesară.)

GRIGORE C.: Stimați colegi, stimată audiență, știm cu toții prea bine că ne aflăm la finalul acestei campanii prezidențiale, și, înainte de a trece la subiect, de a vă dezvălui în exclusivitate ultimele noutăți, vreau să vă mulțumesc tuturor pentru devotamentul și profesionalismul de care ați dat dovadă în îndeplinirea sarcinilor ce v-au fost alocate la începutul campaniei! Vă sunt pe deplin recunoscător!

(O mare de aplauze învăluise întreaga sală, pătrunzând în fiecare colț și îmbrățișând corpurile de mobilier, scaunele, pupitrele, lojele, oamenii, microbii și bacteriile de parcă brațele aplaudacilor căpătaseră elasticitate și pluteau prin întreaga încăpere ca un păienjeniș de liane ce-și gratulau rădăcina dătătoare de viață.)

GRIGORE C.: Stimați colegi, stimată audiență! Să nu credeți că v-am trezit cu noapte în cap pentru a vă povesti cine știe ce bazaconii fără nici un pic de relevanță! Nici vorbă! Știu că este ora 6.45, dar știu și că într-un sfert de oră se vor deschide urnele de vot, la care ne vom prezenta și noi negreșit după ce vom fi terminat cu această ședință, care este mai mult un prilej pentru domniile voastre de a afla deznodământul acestui tur de scrutin chiar înainte de a fi început!

(Toți au început să șușotească și să se foiască în scaunele lor privilegiate. Grigore Cavalcan plantase sămânța curiozității în mințile lor cvasiadormite. Acesta deschise servieta, scoase un CD și îl puse pe masă.)

GRIGORE C. (luând discul de pe pupitru și ridicându-l deasupra capului): Acest disc va decide soarta campaniei prezidențiale în favoarea subsemnatului!

UN SENATOR: Ce conține CD-ul? (Se auzi din primele rânduri)

GRIGORE C.: Răbdare, bunii mei prieteni! Vă voi dezvălui numaidecât natura acestui disc! Datorită unui foarte bun prieten de-al meu, detectiv de profesie, avem aici dovada inexpugnabilă care stă mărturie pentru adevărata structură de caracter a viitorului nostru fost președinte! Prietenul meu detectiv a reușit să înregistreze câteva momente fierbinți pe care viitorul nostru fost președinte le-a întreținut cu o stimabilă doamnă din partidul pe care-l conduce din umbră! Adulter! Ați auzit bine, bunii mei prieteni, adulter!

MULȚIMEA ÎN COR: Adulter!

(Un cor de șușoteli aprinsese atmosfera de victorie care se așternuse peste scăfârliile politicienilor și peste toate scaunele și pupitrele din acea încăpere.)

GRIGORE C.: Așa este, dragii mei prieteni! Adulter! De-aceea v-am chemat în această dimineață fructuoasă, în acest ajun al victoriei mele, pentru a împărtăși cu domniile voastre în exclusivitate această veste minunată (deși informația valoroasă îi parvenise acestuia după ce-a solicitat întrunirea, minciuna nu este mai prejos de adevăr în fața faptelor peremptorii)!

UN DEPUTAT (se auzi din audiență cu o voce tremurândă): Adulter!

GRIGORE C.: Așa este, bunii mei prieteni! Adulter! Iată cum vom proceda. Veți merge la urne, veți vota – eu o să trec mai întâi pe la băieți, ca să le înmânez această minunăție, iar la ora 9:30, ora jurnalului de dimineață, votanții vor afla cine este cel care i-a condus atâția ani!

PRIMUL SENATOR (puțin circumspect): Și credeți că postul nostru de televiziune va fi suficient pentru diseminarea acestei vești minunate în rândurile votanților?

GRIGORE C.: Ați pornit de la un adevăr, noi nu deținem decât două posturi de televiziune, dar la fel și concurența, ceea ce înseamnă că posturile neafiliate vor prelua imediat această știre, de dragul raiting-ului. Desigur, nu mai luăm în calcul și faptul că posturile noastre sunt cele mai vizionate la nivel național, drept care nu mă înșel dacă spun de pe-acum că ne vom bucura de-o acoperire fără precedent! Lupta s-a dat întotdeauna, bunii mei prieteni, pe ultima sută de metri, și diferența a fost făcută de votanții indeciși, aceia care nici în dimineața zilei în care au loc alegerile nu știu cu cine votează, dar pornesc televizorul, analizează, se frământă, vor să fie alături de concetățenii lor, nu se pot decide, dar au cele mai bune intenții și, până la urmă, se decid în funcție de cine joacă mai bine cărțile! Ieri a fost momentul de glorie al lui Staviuc, mai precis aseară, în cadrul dezbaterii „oficiale”, când m-a învins la mustață pentru că a avut o armată de PR-iști mai competenți. Nu-i nimic! Ieri a fost șah la rege, bunii mei prieteni! Astăzi, în schimb, o să fie MAT la președinte! Dar să nu ne mai întindem la vorbă, căci vorba lungă… Știți ce aveți de făcut!

(Toți se ridicară încântați, urmând cu sfințenie cursul dictat de noua întorsătură a lucrurilor. Șoferul se duse la Cavalcan pentru a împărtăși cu acesta propriile opinii și frământări.)

ȘOFERUL: Minunat discurs, domnule președinte! De-a dreptul… mi-a ajuns fix aici (bătându-se cu pumnul în piept)

GRIGORE C. (notând ceva într-un carnețel, ridicând capul din foile caietului și lansând priviri tăioase către șoferul său): Nu-mi mai spune așa, să nu cobim! (Privind din nou în carnețel) Dar da… să sperăm că și ceilalți au fost la fel de impresionați ca tine.

ȘOFERUL (cu o ingenuitate puerilă): Păi nu sunteți președintele partidului?

GRIGORE C. (iritat): Hai, lasă-te de glume, că avem multă treabă!

ȘOFERUL (încercând să schimbe subiectul): I-ați dat gata, domnule… (o scurtă ezitare) Cavalcan. S-a văzut pe chipurile lor! I-ați mobilizat de nu s-au văzut!

GRIGORE C. (serios): Hai, pe cai, du-mă la Orizontul 1!

ȘOFERUL: Așteptați puțin. Cu apa aceea care a rămas ce facem? (Arătând cu indexul înspre sticlele așezate pe masa de lângă pupitrul de discursuri) Mai mult de jumătate din cât am cumpărat a rămas nebăută. O lăsăm așa acolo?

GRIGORE C. (pe picior de plecare): Ia-o tu acasă, dar mai târziu. Acum ne grăbim!

Cei doi părăsiră ultimii Sala Unirii și, implicit, Palatul Parlamentului.

Tabloul II

Orașul fierbea. Știrile clocoteau. Străzile erau împânzite de autovehiculele posturilor de televiziune. Circul ambulant se mutase din marea clădire a marii populații în stradă, mai exact la secțiile de votare din toată țara, accentul punându-se, desigur, pe cele din capitală. Și apoi din stradă, printr-un veritabil fenomen de reflexie, circul era proiectat cu succes pe micile ecrane.

Scena 1

Sergiu P., Ștefan R., Vasile C., patru reporteri

Colegiul Național Maximilian Galeriu din capitală. Toată crema jurnalisticii paupere se afla deja acolo, în fața celei mai titrate instituții de învățământ liceal din întregul stat, în așteptarea politicienilor. Nimeni nu scăpa neintervievat. De îndată ce politicienii sosiră, crema sări ca din tun.

REPORTERUL 1: Domnule Pavelin, domnule Pavelin, cine credeți c-o să câștige alegerile? Îi țineți pumnii domnului Cavalcan? Pe cine puneți ștampila?

SERGIU P. (iritat, grăbind pasul, cu reporterii în urma lui): Votul este secret, nu? În orice caz, mă voi decide la fața locului (voia să-și ascundă zâmbetul ironic, însă îi era aproape imposibil). O să câștige cine merită, nu? Sigur c-o să-i țin pumnii domnului Cavalcan, doar m-am implicat în mod activ în campania sa electorală, suntem colegi de partid etcetera.

REPORTERUL 1 (în spatele acestuia): Am observat că aseară domnul Cavalcan nu s-a simțit prea bine la dezbaterea dintre acesta și domnul Staviuc. Să sperăm că astăzi dumnealui va fi, totuși, în apele sale. Ce părere aveți?

SERGIU P. (întorcându-și umerii,cu o tonalitate gravă): Nu pot să vă spun decât atât: astăzi va avea o prestație de zile mari! Atât!

REPORTERUL 1: Vă mulțumesc, domnule Pavelin, o duminică frumoasă!

SERGIU P. (punând piciorul pe prima treaptă a scărilor de la intrarea în colegiu): Și dumneavoastră!

(Într-o altă parte, pe trotuarul opus, 3 reporteri îi adresau întrebări vicepreședintelui partidului.)

REPORTERA 2: Domnule Rapass, care credeți că sunt șansele ca domnul Cavalcan să urce în grația votanților pentru a-i lua domnului Staviuc un procent de 2% din votanți, acum, pe ultima sută de metri?

REPORTERUL 3: Domnule Rapass, cum vedeți această cursă strânsă între colegul dumneavoastră de partid și domnul Staviuc?

ȘTEFAN R.: Sunt șanse reale ca domnul Cavalcan să revină la cârma acestui al doilea tur de scrutin. Nu se știe niciodată. După cum am mai spus și în alte rânduri, sondajele de opinie au o valoare… așa… mai mult ilustrativă. Nu știu ce pot să spun despre lupta strânsă dintre cei doi candidați la funcția de președinte… mai mult decât că amândoi sunt oameni de calitate! Au calibru, nene, nu jucărie!

REPORTERUL 4: Puneți oboseala domnului Cavalcan din ultimele zile pe seama acestei întreceri acerbe? V-ați așteptat la o astfel de prestație din partea domnului Staviuc și a partidului simpatizant?

ȘTEFAN R.: Sigur că da, tot ce este posibil, doar ați văzut și dumneavoastră că ambii s-au ridicat la înălțimea așteptărilor! Lupta este strânsă, câștigătorul încă n-a fost desemnat. Vă mulțumesc! Să auzim numai de bine!

REPORTERA 2: Succes!

REPORTERUL 3: Toate cele bune!

REPORTERUL 4:  Numai bine! Vă mulțumim!

(Întorcându-se la limuzina cu care sosiseră, aceștia începeau să-și exprime pe rând îngrijorarea pentru absența lui Grigore Cavalcan. Colegii lor de partid încă nu ieșiseră de la urne. Limuzinele îi așteptau.)

SERGIU P.: Voi ați primit vreo veste de la Cavalcan? Nu l-am văzut prin preajmă, deși aici votează și el!

ȘTEFAN R.: Nu, nu am absolut nicio idee…

VASILE C.: Ia stați așa că-l sun eu!

(Acesta din urmă duse telefonul mobil la ureche și, după o așteptare zadarnică de câteva zeci de secunde, îl întâmpină căsuța vocală și se lăsă păgubaș.)

VASILE C: Nu răspunde. Ciudat!

SERGIU P.: Bine, la ce-am asistat mai devreme, nici nu m-aș mira să se fi dus acasă, după ce-a predat CD-ul, ca să se îmbete! Nici nu mai trebuie să voteze!

ȘTEFAN R.: Mda, înțeleg ce zici, dar n-ar fi bine! Totul trebuie jucat CA LA CARTE! Oamenii trebuie să-l vadă, trebuie să apară încrezător și tranșant, cu un aer de învingător, dacă vrea ca efectul mobilizant să aibă și o scânteie de pornire! Hai că vedem noi! Șofer, du-ne la sediul partidului.

Limuzina în care se aflau cei trei membri ai Partidului Pentru Un Trai Mai Bun, plus încă doi, porni în trombă. Pe drum se întâlniră cu Grigore Cavalcan, care le semnaliză prezența sa pe sens opus cu luminile de întâlnire ale automobilului ce-l conducea pe acesta la Colegiul Național Maximilian Galeriu.

Scena 2

Grigore C., cei patru reporteri

Reporterii zăboveau în autovehiculele amplasate de-o parte și de cealaltă a carosabilului, în dreptul Colegiului Național Maximilian Galeriu, așteptând peștele cel mare ce părea că nu mai vrea să muște momeala. La sosirea acestuia, după o așteptare asiduă, toți reporterii ieșiră de pretutindeni ca gândacii după dezinsecție.

GRIGORE C. (ieșind din automobilul cu care venise la urne): Vă rog, oameni buni, vă rog să nu vă înghesuiți. E loc pentru toată lumea! Vă răspund la toți. Haideți, pe rând, să demonstrăm că am intrat și noi, în sfârșit, în rândul lumii civilizate. Voi stați acolo mai în spate, voi veniți spre mine; așa, tu, băiatul cu camera de luat vederi, stai în partea aia și surprinde-mi profilul din partea stângă – același lucru este valabil pentru voi toți, domnilor cameramani (dădea indicații scenice ca un adevărat regizor)! Gata, să începem!

REPORTERUL 1: Domnule Cavalcan, vă simțiți pregătit pentru această zi? Luați în calcul posibilitatea unui eșec în fața contracandidatului dumneavoastră? Ce aveți să le transmiteți celor de acasă care ne urmăresc la această oră?

GRIGORE C.(foarte încrezător): Mă simt mai pregătit ca niciodată, domnule dragă! M-am trezit așa cu un sentiment plăcut, plin de optimism și încredere. Astăzi o să se scrie o pagină de istorie! Astăzi o să câștige nu cel mai puternic, nu cel mai inteligent, ci acela care este cel mai corect, cel mai onest, cel mai familist, așa cum se prezintă majoritatea oamenilor de bună credință din această țară! Sigur, nu exclud posibilitatea ca eu să nu câștig această cursă prezidențială: se pot întâmpla multe lucruri, tot ce ne trece nouă prin cap se poate întâmpla la orice oră – doar este vorba aici de cadrul probabilistic limitat al percepției umane, adică nu ne putem imagina imposibilul! Dar am un feeling că balanța se va înclina în favoarea mea! Ce să le spun celor de-acasă… ? Un singur mesaj am pentru ei: să voteze așa cum le dictează conștiința! Și să iasă la vot – Democrația este în mâinile lor!

REPORTERA 2: Și colegii dumneavoastră degajau aceeași atitudine plină de încredere, v-a mai rămas vreun AS în mânecă? Să ne așteptăm la o surpriză?

GRIGORE C. (cu zâmbetul pe buze): Domnișoară, viața este plină de surprize! Nu trebuie decât să știm să le gestionăm! Tot ce-am avut de spus sau de făcut am spus sau făcut în decursul acestei campanii electorale. Nu mai vreau să subliniez decât un singur lucru: votul fiecăruia contează, doar împreună vom putea fi mai buni!

REPORTERUL 3: Credeți că prestația dumneavoastră de ieri seară va atârna greu de soarta acestor alegeri? Postul de televiziune Paradigma TV l-a declarat deja pe domnul Staviuc noul președinte al Pauperiei! Cum comentați?

GRIGORE C.: Panta Rhei, domnule reporter, Panta Rhei! Trecutul să rămână trecut și noi să ne vedem de treburile noastre! Știți și dumneavoastră vorba aia, câinii latră, ursul merge! Îi invit pe cetățeni să decidă soarta acestei campanii electorale!

REPORTERUL 4: Ce-aveți să le spuneți susținătorilor dumneavoastră care ne privesc chiar în această clipă?

GRIGORE C.: Rămâneți cu mine!

Acesta își croise drum prin marea de reporteri și ajunse, într-un final, în cabina de vot unde cu o mână luă ștampila și o puse pe propriul nume, în timp ce mâna cealaltă și-o plasase strategic pe inimă parcă recitând în gând imnul Pauperiei.

Intermezzo

Ora 9:30. Majoritatea cetățenilor deșteptați erau cu ochii pe cei doi candidați. Cu mici excepții, televizoarele stăteau deschise pe posturile Paradigma TV, deținut de Septimiu Staviuc, și Orizontul 1, deținut de Grigore Cavalcan. Pe postul Orizontul 1, buletinul de știri obișnuit este întrerupt pentru un „breaking news”.

PREZENTATOAREA: Stimați telespectatori, acum o știre de ultimă oră: mi se comunică în cască faptul că postul nostru de televiziune a intrat în posesia unei filmări realizate de un cameraman amator cu ajutorul propriei tablete, care ni-l înfățișează pe actualul președinte al Pauperiei în ipostaze indecente alături de o tânără blondă din fostul său partid, PFU (Partidul Forțelor Unite). După cum puteți vedea, domnul președinte nu se dă în lături atunci când e vorba să sărbătorească viitoarele sale reușite alături de fostele pasiuni (și analiza faptei dezvăluite continuă în aceeași notă strunit ironică și persiflatoare).

Tabloul III

Ziua respectivă se apropia de final; fusese una lungă. Pe buzele oamenilor nu era decât adulterul lui Staviuc. Prezența la vot era una ridicată, 65% din cetățenii cu drept de vot. La sediile celor două partide rivale toată lumea făcea tot ce putea pe ultima sută de metri. Grigore Cavalcan vs. Septimiu Staviuc. Lupta continua, deşi balanţa era înclinată în favoarea celui dintâi.

Scena 1

Doi activiști, Grigore C.

Sediul de campanie al Partidului Pentru Un Trai Mai Bun. O marea sală de festivități. Confeti, sticle de vin spumant, pahare ciocnindu-se în aer, prăjituri de toate felurile – sărbătoare în toată regula. Într-un colț, doi activiști discutau despre alegerile care tocmai se încheiaseră în țară.

ACTIVISTUL 1 (punându-și paharul pe masă și zâmbind malițios): Ia uite-o pe Ecaterina ce mai țopăie pe-aici!

ACTIVISTUL 2: Da, e în culmea fericirii. Stai să vezi când o primi cașcavalul, atunci să te ții! Cutremurul din ’77 a fost mic copil pe lângă ce-o să producă bâțâielile ăsteia!

ACTIVISTUL 1 (răzând): Atunci o să facă bungee-jumping de jos în sus. Poate avem noroc și o să cadă în cer!

ACTIVITUL 2 (cu o mină gravă): Atunci o să mă împușc eu!

ACTIVISTUL 1 (adoptând o postură serioasă la rându-i): Hai, frate, ce-ai cu ea? E simpatică. Las-o, gata, a trecut, bucură-te de banii pe care i-ai câștigat și nu te mai uita în urmă.

ACTIVISTUL 2: O laie! Ce mai șefă de campanie! Ne-a cocoșat pe toți cu sfaturi, sfaturi, sugestii, recomandări și alte bazaconii! Așa e când ești fata lu’ tata!

ACTIVISTUL 1: Hai să nu mai discutăm despre asta. Apropo, am să-ți dau o veste bună și una proastă.

ACTIVISTUL 2: Aaa…

ACTIVISTUL 1: Astăzi m-am despărțit de soție. Adică ea a decis să mă părăsească…

ACTIVISTUL 2: Ah, îmi pare rău să aud asta… Cine-ar fi crezut, nu? Deh, așa e acum în zilele noastre, când, deși legăturile dintre oameni sunt mai flexibile, paradoxal, acestea se rup mai repede. Cei la care ajungem să ținem intră și ies din viețile noastre de parcă am fi într-o piesă de teatru în care decorurile și personajele se schimbă constant, cortina căzând fix atunci când te aștepți mai puțin. Lasă, o să treacă și asta, ca multe altele! Și vestea bună?

ACTIVISTUL 1: Păi asta este vestea bună! Ha! Ha! Ha! Vestea proastă este că va trebui să te muți cu mine, să stăm împreună ca pe vremea studenției. O să fie mișto, o să vezi. Și să știi că apreciez cuvintele tale de încurajare. Ai dreptate!

ACTIVISTUL 2: Asta-i bună! De ce să mă mut cu tine? Va trebui… ? Nu înțeleg de unde și până unde…

ACTIVISTUL 1: În primul rând, pentru că suntem prieteni de-atâta amar de vreme și am nevoie de cineva cu care să stau; măcar o lună până găsesc un coleg de apartament pe care să-l țin cu chirie, în al doilea rând, îmi ești dator vândut – știi tu despre ce vorbesc –  și, în al treilea rând, nu pot să locuiesc singur, mă apucă toți dracii… Ei, ce zici?

ACTIVISTUL 2: Nu poți s-o aduci pe mândra cealaltă la tine?

ACTIVISTUL 1: Cum s-o aduc? E prea mică pentru asta! În plus, ar strangula-o maică-sa cu cablul de alimentare al fierului de călcat!

ACTIVISTUL 2: Mă mai gândesc. Eu stau deja cu cineva în chirie, doar știi prea bine. Să văd… dacă găsesc pe cineva în timp util să-mi ocupe locul pentru o lună sau două.. Nu știu, vedem!

ACTIVISTUL 1: Bine, reflectează asupra propunerii mele și dă-mi un răspuns cât mai repede posibil. Hai să mergem și noi alături de ceilalți! Să sărbătorim, ce dracu’! (ridică paharul de șampanie în semn de toast)!

ACTIVISTUL 2: Da, hai să uităm de neajunsurile vieții și să ne orientăm atenția asupra petrecerii! În cinstea noului președinte (dădu tot paharul pe gât)!

ACTIVISTUL 1: Vezi că încă nu s-au numărat toate voturile. Trebuie să mai așteptăm un pic! Apropo de asta, oare pe unde-o fi Cavalcan?

ACTIVISTUL 2: Se plimbă de acolo până acolo, nu stă nicio secundă. Mai devreme părăsise sediul și se duse dracu’ știe unde. Pana mea… Cică trebuie să vina dintr-un moment într-altul pentru a le ține oamenilor lui un discurs de învingător. Dar asta să n-o spui la nimeni, am aflat din surse sigure. (Își duse arătătorul la gură) Șșșșșttt!

(Cei doi se alăturară mulțimii de petrecăreți. Șampania curgea, petrecerea abia începea, deasupra participanților planând o veselie de nedescris. Se felicitau, ciocneau pahare, râdeau, zâmbeau, râdeau în hohote – totul era permis în ajun de victorie. Toți erau în așteptarea sărbătoritului. Unul dintre consilierii lui Cavalcan intră în sală gâfâind pentru a le comunică faptul că domnul Cavalcan avea să-și facă apariția dintr-un moment într-altul. Totul trebuia să fie perfect – liniște, în primul rând.)

GRIGORE C. (intrând în uralele echipelor sale de campanie): Dragi prieteni, nu merit să fiu primit cu astfel de onoruri… încă! Nu vreau să vă rețin prea mult! Nu vreau să vă stric petrecerea – sper că vă simțiți minunat, eu sigur pot să jur cu mâna pe inimă că sunt în al nouălea cer! – și nici nu vreau să amân prea mult inevitabilul… (ridicând cele două mâini și zâmbind generos) Am câștigat! Da! Avem rezultatele parțiale! Am câștigat și nimic nu se mai poate întâmpla! (O ploaie de aplauze și o mare de fluierături inundau întreaga încăpere) Atenția și implicarea de care dați dovadă mă înduioșează, am fost împreună până acum și vom rămâne împreună pentru cel puțin 5 ani! Sunt al vostru și voi sunteți ai mei! Împreună vom clădi un viitor mai bun pentru țărișoara noastră! (O lacrimă i se aprinse în colțul ochiului stâng și vocea îi tremură puțin)

UN CONSILIER (din spatele lui Cavalcan, apropriindu-se discret de acesta, în șoaptă): Țineți minte, lacrimile trebuie să vi le păstrați pentru televizor. Acum lăsați-o mai moale.

GRIGORE C. (întorcând puțin capul, tot în șoaptă): Bine, bine…

MAI MULTE VOCI LA UNISON (din spatele încăperii): Discurs! Discurs!

GRIGORE C. (satisfăcut de propria-i persoană): Nu am ce să vă mai spun în afară de cele menționate anterior. În aproximativ un sfert de oră este programată apariția mea la TV, așa că vă rog pe toți să veniți în curtea sediului de campanie, să scandați cu toții, să aplaudați, să strigați (modificându-și vocea și piperând-o cu inflexiuni înalte astfel încât să se înțeleagă că strigă) „Cavalcan! Cavalcan!”, să ridicați bannere în aer, v-au pregătit băieții mei pancarte, acolo putând, de asemenea, asculta discursul pe care-o să-l rostesc în fața camerelor de luat vederi. Voi face câteva pauze în anumite momente cheie, atunci vreau ca voi să aplaudați. Sunteți cu mine, prieteni??

(Sala explodă și toți începură să dea curs sugestiilor lui Cavalcan înainte de vreme „Cavalcan, Cavalcan, Cavalcan!” Strigau, fluierau, se mai auzeau câteva pahare ciocnindu-se în aer.)

GRIGORE C.: Așa, așa! Dar nu acum, păstrați-vă pentru când o să apărem la televizor! Deja mă așteaptă aproximativ o sută de oameni afară, aplaudaci plătiți cu ziua, dar vreau să fiți și voi alături de mine, așa cum ați fost și până acum. După ce-o să se încheie transmisiunea în direct, vă puteți întoarce aici ca să sărbătoriți în continuare!

(De undeva din spatele grupului format din zeci de persoane, primul activist ridică mâna pentru a-și exprima nelămuririle.)

GIRGORE C.: Da, dumneavoastră, domnul din spate cu mâna ridicată, vreți să spuneți ceva?

ACTIVISTUL 1: Voiam să știu… când o să avem rezultatele oficiale?

GORGORE C.: Momentan nu le avem decât pe cele parțiale, care spun că am fost votat de 50,3% din votanți, însă această campanie electorală n-are cum să-mi scape printre degete. Totu-i aranjat. Rezultatele oficiale ne vor fi comunicate în jurul orei 2 noaptea. Mâine dimineață vor apărea în toată presa.

ACTIVISTUL 1: Și dacă – să presupunem prin absurd – o să pierdeți? Nu credeți că ceea ce faceți acum o să vă compromită imaginea pe care v-ați chinuit atât de mult s-o consolidați?

GRIGORE C.: Să pierd?! Nici vorbă! Pierde cel care pornește de la premisa asta, domnule meu! Trebuie să gândim pozitiv, să transmitem semnale pozitive în eter, ca Universul să ne sprijine cu puterile lui nemărginite! Nu, domnul meu, așa nu! Niciodată n-am căzut pradă defetismul, și cu siguranță n-am să încep să fac asta tocmai acum.

ACTIVISTUL 1: Da, aveți dreptate, dar dacă și cei din tabăra adversă invocă forțele nevăzute ale Universului, atunci Universul de unde-o să știe care tabără este mai merituoasă, pentru a-i încorona eforturile cu victoria mult-râvnită?

GRIGORE C.: Asta n-o putem ști noi, domnul meu! Dar sunt sigur că Universul este de partea celor care-și doresc mai mult. Cu cât energiile noastre sunt mai puternice și mai pozitive în comparație cu cele ale adversarilor, cu atât vom reuși să atragem mai multe forțe benefice de partea noastră!

ACTIVISTUL 1: Îmi sună ca o competiție tot ce spuneți dumneavoastră. Eu cred, totuși, că la mijloc avem de-a face cu un concurs de împrejurări și nimic mai mult. Dar oricum ar fi, nu este cam târziu acum să apelăm la forțele siderale, când urnele deja s-au închis?

GRIGORE C.: Nu subestima niciodată forța Universului! Nu știi de unde sare iepurele! Sau unde pică curentul! În plus, în străinătate încă se votează. Diaspora nu și-a închis urnele! Așa că… să-i dăm bice cu gândirea pozitivă! Să nu cădem în plasa negativismului, că se duce de râpă totul!

(Aplauzele tuturor celor prezenți în sala de festivitate acoperiră toate eforturile lui Ion Popovicescu de a-i îndemna la calm și temperare. Acesta, văzându-se în minoritate, începu și el să aplaude ca o marionetă plictisită.)

GRIGORE C.: Mi-a făcut plăcere să vă vorbesc, dar, din păcate, timpul mă presează și trebuie să ne despărțim… pentru moment. O să vină cineva puțin mai încolo să vă îndrume către locul în care se va filma discursul meu.

Acesta părăsi încăperea în uralele echipei sale de propagandă virtuală.

Scena 2

Grigore C., mulțimea de aplaudaci

Curtea sediului de campanie al PPUTMB. Susținătorii lui Grigore Cavalcan erau claie peste grămadă. Aleea principală se deschidea într-o alveolă amenajată cu bun-gust. De-o parte și de alta a aleii și de jur împrejurul alveolei erau montate mai multe bănci, dar nimeni nu avea timp de stat. În mijlocul acesteia, pe o scena improvizată, Cavalcan își îmbăia susținătorii cu fraze bine ticluite, cu retorici de estradă care aveau harul de a încânta urechile celor care nici nu doreau să audă altceva.

GRIGORE C. (declamând): Vă mulțumesc că ați venit în seara aceasta aici pentru a fi alături de mine, că ați făcut un efort pentru a putea ajunge, chiar dacă probabil aveați și alte lucruri de făcut. Mă simt obligat să o spun tare și răspicat: sunteți minunați! Cine se uită și privește îndelung la chipurile voastre pline de speranță nu poate să nu observe că… așa arată cetățenii model care au fost întotdeauna de partea schimbării! Așa arată un public dornic de un trai mai bun! Astăzi, cei de bună credință au votat pentru modernizarea țării și, implicit, pentru deparazitarea acesteia! Acum că vă aflați aici într-un număr care, pe mine, personal, nu mă poate lăsa indiferent, și că aceia care ne privesc și care au votat schimbarea sunt în număr de câteva milioane, vreau să vă garantez că tot ce stă în puterile noastre o să fie înfăptuit cu necesitate. Gata, minciunile și manipulările trebuie să înceteze acum! Schimbarea macazului nu mai comportă nicio amânare, pentru că, și asta am văzut-o prea bine cu toții în timpul regimului lui Staviuc, atunci când ignoranța merge mână în mână cu reaua-voință nimic nu poate progresa la nivel național. Adevărata schimbare a fost mult prea așteptată de ceva vreme încoace pentru ca noi să ne mai permitem luxul de a sta cu mâinile în sân! Nu, acest lucru nu ne caracterizează, nici pe mine, nici pe oamenii apropiați mie, care, cu mâna pe inimă și pe Sfânta Biblie, am jurat să ne unim forțele pentru a scăpa scena politică (și, implicit, această țară) de miceliul mafiot care s-a dezvoltat în dedesubturile ei! Am avut nevoie de sprijinul vostru, atât al celor care astăzi vă aflați aici, cât și al celor de-acasă, pentru ca destinul acestei țări și al tuturor oamenilor care se zbat pentru a duce mai departe idealul pauper să ajungă, după o pauză de mai bine de o jumătate de secol, pe mâini paterne, care să se rezume, și subliniez cuvântul „rezume”, la beneficiile pe care li le oferă recompensele pecuniare stabilite prin lege. Aceste mâini părintești (ridicându-și mâinile în aer) nu vor pedepsi, nu vor spolia și nici nu vor fi folosite pentru ca purtătorul lor, întruchipat în persoana mea, să-și însușească o cantitate de resurse vitale pe care nu le merită! Nevoile mele nu sunt atât de diferite de ale oricărui individ de pe stradă. Da, m-ați auzit bine, nu sunt atât de diferit de domniile voastre pe cât aţi fi tentaţi să credeți, și tocmai de-aceea consider că eu, aproapele vostru, sunt cel mai îndreptățit să fiu cel care vă va conduce pe culmile modernizării (în timp ce acesta declama și se bătea cu cărămida în piept, simpaticul său șofer îi lustruia limuzina care-l aștepta la poartă)! Să nu uităm că, înainte de toate, trebuie să lăsăm faptele să vorbească, pentru că prea mulți au vorbit în țara asta fără să dea curs promisiunilor făcute în stânga și în dreapta! S-au spus prea multe și s-au făcut prea puține! Atât de puține încât nu mai are nici un rost ca eu să mai spun ceva pe marginea acestui subiect, pe care-l cunoașteți atât de bine pe propria voastră piele! (O lacrimă în colțul ochiului leneș își etala transluciditatea pentru privitori) Eu, Grigore Cavalcan, voi pune capăt nedreptăţilor la care aţi fost supuşi ani de-a rândul! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Mulţimea era în delir; toţi scandau, fluierau, aplaudau, atmosfera și entuziasmul specific momentelor de glorie fiind transmise tuturor telespectatorilor prin intermediul venelor cablate prin care sângele electric al mass-media circula nestingherit către inima sistemului mediatic ce pulsa în toate colțurile țării, de la cele mai mici sate până la cele mai importante orașe)

Scena 3

Septimiu S., Petrică, Tipa, șoferul lui Staviuc, Cornel

În tabăra cealaltă, la sediul de campanie al Partidului Forțelor Unite, se lăsase o tăcere mormântală. Nimeni nu sufla nici un cuvânt. O încăpere întinsă. Lumina artificială accentua atmosfera apăsătoare: o lumină rece de neon. Septimiu Staviuc se afla în birou și discuta cu mâna sa dreaptă.

PETRICĂ (intrând in biroul președintelui): M-ați chemat, domnule Staviuc?

SEPTIMIU S. (tușind): Măi, Petrică, pe unde tot umblă Corneliu ăsta? Trebuia să îmi prezinte deja raportul referitor la secțiile de votare din străinătate! E imperios necesar să știm cum merge treaba acolo! În țară, lupta este pierdută, nu mai avem ce face. Dar încă ne putem pune speranțe în votul Diasporei. În câteva ore se vor închide și urnele de peste hotare. Trebuie sensibilizați toți cetățenii pauperi stabiliți în Occident. Cei mai mulți dintre ei nu au avut niciodată la suflet partidul lui Cavalcan! Aceasta este cartea pe care trebuie s-o jucăm! Unde mă-sa e Cornel ăsta, că mă bagă în boală?!…

PETRICĂ: Nu știu, domnule Staviuc, nu am mai vorbit cu el de câteva ore bune. Ultima oară când l-am auzit era – sau cel puțin părea – foarte ocupat. Era călare pe telefon, asta-i sigur. Trăgea toate sforile pentru a-i aduce pe acei membri ai PPUTMB responsabili cu supravegherea secțiilor de votare din străinătate de partea noastră. Le-a promis funcții în noul guvern, odată ce dumneavoastră veți fi ales din nou președintele țării, dar nu știu exact câți au fost de acord să colaboreze și câți nu.

SEPTIMIU S.: Ce bine ar fi să meargă mișcarea asta… Fără ea suntem pierduți! M-ai auzit? Pierduți!

PETRICĂ (cu un aer de om aferat):  Nu răspunde la apeluri. I-am lăsat un mesaj. I-am scris să ne contacteze de urgenţă.

SEPTIMIU S. (îngândurat): Da, foarte bine.

PETRICĂ: Păreți obosit… Vreți un pahar cu apă? Sau mai bine o pun pe Magnolia să vă facă niște cafea! Nu?

SEPTIMIU S. (afundându-se în scaunul directorial, cu ambele brațe așezate pe blatul biroului, oftând): Da, n-ar fi o idee rea. Du-te și spune-i să-mi facă niște cafea. Te aștept cam într-un sfert de oră, dar nu mai devreme; am de dat niște telefoane.

PETRICĂ: Sigur, cum vreți dumneavoastră. (Deschizând ușa biroului, dădu să iasă, însă, în urma unei mici ezitări, se întoarse în pragul ușii și, cu un zâmbet forțat, plăsmui câteva cuvinte de încurajare) O să câștigăm, o să vedeți! (Se întoarse stânjenit și închise ușa după el)

SEPTIMIU S.: Să te-audă Domnul, Petrică, să te-audă…

(Septimiu Staviuc își scoase telefonul mobil dintr-un buzunar exterior al sacoului și apelă un număr din agenda telefonică. Suna ocupat. Mai încercă o dată. De data această însă apelul era preluat și aștepta ca persoana de la celălalt capăt să răspundă. O voce de femeie se auzea din receptorul telefonului.)

SEPTIMIU S. (cu o voce mieroasă): Bună, scumpete, ce faci, ești pe drum? Te-a luat șoferul din fața casei, da? Bun, bun! I-am zis eu lui unde să te ducă, la cabana mea din Poiană, n-ai nicio grijă. Acolo o să stai liniștită astăzi și mâine, n-o să te mai streseze nici un reporter sau paparazzi, am mulți paznici, locul este bine păzit, mai ceva ca o fortăreață!

TIPA: „Ahh, ce bine, dragul meu! Dacă ai ști ce agresată am fost de când s-a aflat…” (Oftă)

SEPTIMIU S.: Da, puiul meu, știu, știu prea bine. Eu cum crezi c-am fost…? N-aș fi crezut că jigodia de Cavalcan va juca așa de murdar. Dar a muşcat momeala! Auzi și tu, se crede deja învingător! Dar n-o să-i mai meargă mult!

TIPA: „Ce bine ar fi să câștigi, dragul meu. Să fii din nou domnul președinte! Să-l bagi la închisoare pe Cavalcan! E un măgar și jumătate!”

SEPTIMIU S.: Știu ce-am de făcut, nu te teme! Ia zi-mi, cum e drumul? Pe unde sunteți acum?

TIPA: „Destul de aglomerat… Nu cred că am parcurs nici jumătate din drum. Stai să-l întreb pe șofer.”

[TIPA (luând telefonul de la ureche): Auzi, vreau să știu pe unde ne aflăm acum. Nici nu-mi dau seama (aruncă o privire pe geam, ca să nu pară de-a dreptul aeriană).

ȘOFERUL 2: Mai avem puțin și ieșim de pe autostradă. Nu e chiar așa de aglomerat, au fost dăți în care…

TIPA: Da, da , mersi!]

TIPA (ducând telefonul înapoi la ureche): „Trebuie să ieșim de pe autostradă imediat. Da’ tu ce faci, scumpul meu? Mai poți?”

SEPTIMIU S.: Rezist. Nu am voie să nu mai pot, n-am dreptul la nicio mișcare greșită!

TIPA: „Săracul de tine, cred că ai multe pe cap acum. Te aștept mânie pe-aici? Dai o fugă? O să vreau să fiu prima care-l felicită pe noul președinte!”

SEPTIMIU S. (afișează un zâmbet forțat și mângâie fotografia de familie de pe biroul său): O să mă urnesc spre tine cât de repede o să pot. Doar știi că n-o pot dezamăgi pe cea mai importantă femeie din viața mea!

TIPA (alintându-se): „Hai, du-te aici, că ești un mincinos și jumătate! Nu mă lua tu pe mine cu de-astea, că nu ține, domnul meu! Hi! Hi! Hi!”

SEPTIMIU S.: Ce-ți mai place să faci pe mironosița! Din păcate, sunt nevoit să închid, că nici nu-mi mai văd capul de treabă! Dă-mi-l puțin pe șofer la telefon! Te-am pupat, scumpete! O să mă gândesc numai la tine!

TIPA: „Ai face bine să te ții de cuvânt! Hai că te-am lăsat, nu te mai plictisesc! Te-am pupat și eu. Ciao!”

SEPTIMIU S.: Pa, dragă, pa!

[TIPA (întinzându-se către șofer și oferindu-i telefonul mobil): Poftim, Septimiu vrea să discute ceva cu tine!

ȘOFERUL 2: Da, sigur, dați-mi-l încoace… Așa, stați să nu scap telefonul. Gata, mulțumesc!

SEPTIMIU S. (de la celălalt capăt, vocea lui auzindu-se ca un bâzâit în telefon): „Te salut! Vreau să faci ceva pentru mine, fii atent! Dar să nu repeți cu voce tare ce-ți spun, bagă la cap! Zii «Da» în cazul în care totul e limpede sau «Nu cred» dacă ceva nu ți-e clar! Auzi?”

ȘOFERUL 2: Da, domnule Staviuc, vă ascult.

SEPTIMIU S. (deși nu se vedea prin telefonul, acesta adoptase o mină foarte gravă): „Să fii cu ochii pe ea, să asculți tot ce discută și cu cine, să-i monitorizezi fiecare mișcare! M-ai înțeles?!”

ȘOFERUL 2: Da, sigur că da. Pentru?…

SEPTIMIU S.: „N-are importanță, nu te privește pe tine. Totuși, avem motive să credem că lucrează pentru Cavalcan de ceva vreme, deși încă nu știm nimic sigur. Oricum, trebuie ținută sub observație. Dacă îți face probleme sau vezi că vrea să plece, o să găsești în cabană, o să-ți comunic mai încolo toate detaliile, niște somnifere pe care tu va trebui să i le pui în băutură. Pricepi, da?”

ȘOFERUL 2 (înlemnind la volan): Nu se poate!…

SEPTIMIU S.: „Ba da, totul este posibil! Și ai uitat deja ce ți-am spus?! Fără mișcări bruște sau schimbări în tonalitatea vocii! Fii calm și răspunde cu «Da» sau «Nu știu». Tipa nu e proastă, nu vreau să se prindă că ne-am prins.”

ȘOFERUL 2: Dar ați zis că nu-i nimic sigur…

SEPTIMIU S.: „Băi, tată, băi, mă omori cu zile! Ne-am prins că s-ar putea să fie ceva! Ești mulțumit? Te-am rugat să fii discret! Parcă ai face pe prostul!”

ȘOFERUL 2: Da, da. Mă scuzați, vă rog, nu vă supărați! Așa sunt eu, mă prind mai greu… nu ca alții (plasând o ocheadă în oglinda retrovizoare). Mai e și altceva?

SEPTIMIU S.: „În mare… cam asta e tot. Ai grijă cum te comporți! Dacă ne scapă, tu vei fi tras la răspundere! Și nu glumesc! Dar să ai grijă, nu trebuie să te atingi de ea! Dacă e ceva, în cel mai rău caz, îi dai niște somnifere, așa cum ți-am zis mai devreme. Vorbim după ce ajungeți. Mă vei ține la curent cu ce se întâmplă! Toate bune!”

ȘOFERUL 2: Mult succes în continuare, domnule Staviuc! Să trăiți!

TIPA (curioasă, luându-și telefonul înapoi de la șofer): Ce voia Septimiu? Vești rele? Păreai surprins, nu știu….

ȘOFERUL 2: A, o nimica toată, doamnă, nu vă faceți probleme. Are atâtea pe cap, nici nu mai știe ce zice. Muncă, muncă și iar muncă! Mi-a zis să stau cu dumneavoastră la cabana lui. Desigur, eu voi sta în casa angajaților, care-i în aceeași curte, dar e despărțită de casa cea mare a domnilor. Voi fi la dispoziția dumneavoastră până ajunge domnul Staviuc, pentru tot ce vă va pofti inimioara! Voi fi majordomul dumneavoastră personal!

TIPA: Ce secretoși sunteți voi, bărbații! Mi se pare mie… sau voi ați pus la cale să mă răpiți?! Șmecherilor! Hi! Hi! Hi! (râzând cu poftă, neștiind că, de fapt, în glumă oamenii pot spune adevăruri mai mari decât își pot imagina)]

(Septimiu Staviuc nu slăbea deloc telefonul, încercând să ia legătura cât mai curând posibil cu trimișii săi din străinătate. Îl apelă pe Cornel. Acesta, într-un final, răspunse gâfâind.)

SEPTIMIU S.: Salut, Cornele, mă bucur că te-am prins!

CORNEL (cu o voce care trăda o activitate intensă): „Să trăiți, domnule președinte! Și eu mă bucur să vă aud. Ați încercat cumva să mă contactați și înainte? Am văzut mai multe apeluri de la un număr de telefon pe care nu-l am în lista de contacte, însă n-am știut că sunteți chiar dumneavoastră… Îmi cer mii de scuze!”

SEPTIMIU S.: Ce mai contează acum? Important e că am reușit să dau de tine. Știi cum se zice, mai bine mai târziu decât niciodată! Dar să lăsăm discuțiile inutile! Zi-mi, ai rezolvat ceva cu delegații lui Cavalcan din Diasporă?

CORNEL: „Am niște vești minunate!”

SEPTIMIU S: Serios?! Spune-mi, nu mă lăsa în suspans! I-ai cooptat? Sunt de partea noastră??

CORNEL: „Ce nu poate să facă Corneluș? I-am mituit până le-a ieșit pe urechi! Toți sunt de partea noastră! Mai ales când au auzit că au șansa de a face parte din următorul cabinet de miniștri! Eu însumi, după ce mă veți face prim-ministru, o să-i numesc în posturile cele mai bune!”

SEPTIMIU S: Da, foarte bine ai făcut! Știam eu că ai să te descurci! Apartenența la partid nu are nicio relevanță, sau, mă rog, cel puțin nu ar trebui să aibă! Ha! Ha! Nu? Cu atât mai bine dacă o să numim miniștri din opoziție! După ce Cavalcan va fi demis din funcția de președinte al partidului său, vom înființa o coaliție de guvernare împreună cu succesorul acestuia!

CORNEL (căzut pe gânduri): „Mda… aici am avea o mică problemă… Să vedem cum o s-o scoatem la capăt…”

SEPTIMIU S. (pe un ton aproape agresiv): Cum adică avem o mică problemă? Nu ești de acord cu propunerea mea? Sau ce?…

CORNEL: „Ba da, propunerea dumneavoastră este una excelentă, ar pune într-o lumină foarte bună partidul nostru, ca inițiator al unui proiect de colaborare cu tabăra adversă, și totul pentru binele acestei țări! Da, bine gândit! Problema este că (o scurtă pauză) era vorba ca acei delegați să părăsească partidul lor și să vină la noi, de-aceea am zis…”

SEPTIMIU S.: Dar de unde a venit ideea asta de transfer dintr-un partid în altul? E o condiție de-a lor, sau cum… ?

CORNEL: „A, nu, nici vorbă, eu le-am oferit posibilitatea asta, adică eu le-am spus că ar fi mai bine să vină în partidul nostru, ca să nu pară ceva suspect pe urmă… adică să-i oferim demersului o continuitate partinică, dar cred că ideea dumneavoastră e mai bună, dacă stau să mă gândesc mai bine!”

SEPTIMIU S.: Tot eu să te învăț, Cornelușe? Păi zi și tu! Uite care-i greșeala ta: tu ai gândit practic, ca un adevărat gospodar, dar eu vreau să risc, așa mi-e felul, și, în plus, n-ar bate mai mult la ochi ca exact cei care ar urna să fie aleși în următorul cabinet de miniștri să fie și cei care vin în partidul nostru.. așa, cum să zic eu, peste noapte?

CORNEL: „Da, așa este, așa este, bine gândit. Ei, se vede că nu degeaba sunteți președinte! În plus, rămânând în partidul lor, vom putea miza pe argumentul competenței, despre care știm sigur că are priză la public, spre deosebire de simpla apartenență partinică!”

SEPTIMIU S. (mulțumit de propria idee): Păi, nu? Așa trebuie să jucăm!

(Septimiu Staviuc auzi o bătaie în ușa biroului, apoi consilierul său de încredere se poftise înăuntru fără să aștepte invitația președintelui său)

SEPTIMIU S.: Scuză-mă un pic, Corneluș, a intrat Petrică și cred că are ceva important să-mi spună. Pare agitat. (Luă telefonul de la ureche)

PETRICĂ: Mă scuzați că vă deranjez, dar este important să vedeți ce se întâmplă. Deschideți televizorul pe Orizontul 1.

SEPTIMIU S.: Așa…

PETRICĂ: E Cavalcan în direct, ține un discurs în curtea sediului său de campanie!

SEPTIMIU S.: Opa… Vorbim de lup și lupu’ la televizor! (Duse telefonul la ureche) Dragul meu Cornel, te sun eu mai încolo, că s-a ivit ceva neprevăzut! Ce? A, nu, nimic grav, Cavalcan oscilează pe la televizor ca o molie în jurul unui bec incandescent și vreau să mă distrez puțin! Te sun eu mai încolo, da?

CORNEL: „Da, sigur, nicio problemă, ne auzim noi! Să stați liniștit, totul se desfășoară conform planului!”

SEPTIMIU S.: Mergem pe sugestia mea, le comunici celor cu care ai vorbit că nu mai este valabilă propunerea ta. Ai înțeles?

CORNEL: „E perfect, voi repara totul! Pe mai târziu!”

SEPTIMIU S.: Pa! Vezi ce faci!

(Puse telefonul pe birou, se ridicase și luă telecomanda din spatele său, de pe o etajeră amplasată deasupra biroului)

SEPTIMIU S.: Ia să vedem ce-avem aici! Hai să ne distrăm puțin! Ia un loc, nu sta așa țeapăn ca un par! (Invitându-l pe Petrică, consilierul său, să se așeze pe unul dintre cele două fotolii din piele)

[GRIGORE C.: … vreau să vă garantez că tot ce stă în puterile noastre o să fie înfăptuit cu necesitate. Gata, minciunile și manipulările trebuie să înceteze acum! Schimbarea macazului nu mai comportă nicio amânare, pentru că, și asta am văzut-o prea bine cu toții în timpul regimului lui Staviuc, atunci când ignoranța merge mână în mână cu reaua-voință nimic nu poate progresa la nivel național. Adevărata schimbare a fost mult prea așteptată de ceva vreme încoace pentru ca noi să ne mai permitem luxul de a sta cu mâinile în sân! Nu, acest lucru nu ne caracterizează, nici pe mine, nici pe oamenii apropiați mie, care, cu mâna pe inimă și pe Sfânta Biblie, am jurat să ne unim forțele pentru a scăpa scena politică (și, implicit, această țară) de miceliul mafiot care s-a dezvoltat în dedesubturile ei!]

(Septimiu Staviuc opri televizorul și aruncă telecomanda pe fotoliul alăturat fotoliului în care stătea consilierul acestuia.)

SEPTIMIU S.: Nu-mi zice absolut nimic! M-a plictisit de moarte…

PETRICĂ: E la televizor, știți și dumneavoastră cum e, el nu face decât să respecte regula.

SEPTIMIU S. (căscă îndelung): Ai dreptate, Petrică, ai dreptate. Câteodată mi se face așa scârbă de regulă, nici nu poți să-ți spun. Am obosit. Deși nu-mi place s-o spun sau s-o aud, adevărul nu poate fi estompat de nicio limbă de lemn…  Am îmbătrânit, Petrică, dragă!

PETRICĂ: Se termină și campania asta electorală și o să puteți reintra în confortul rutinei – să sperăm noi – din scaunul de președinte. Până atunci, trebuie să țineți și dumneavoastră un discurs în fața camerelor de luat vederi. În jumătate de oră cred eu c-ar fi cel mai bine. O să termine Cavalcan până atunci.

SEPTIMIU S.: Da, du-te și mobilizează echipele și adună cât mai mulți oameni în curtea sediului! (Scoțând câteva foi de hârtie dintr-un sertar) Eu, între timp, o să repet discursul acesta de mai multe ori, cum m-ai învățat.

Consilierul ieși numaidecât din birou pentru a pune lucrurile în mișcare. Septimiu Staviuc se plimba de la un capăt la celălalt al încăperii, ținea discursul în mâna dreaptă, iar cu stânga gesticula în forţă de parcă dirija circulaţia cuvintelor în eter, repetând în șoaptă punctele principale ale discursului.

Scena 4

Grigore C., Ștefan R., Sergiu P., Șoferul

După cele câteva minute în care Grigore Cavalcan se lăsase filmat din toate unghiurile în timp ce se îmbăia în mulțimea ce-i scanda numele, în curtea sediului său de campanie, acesta porni către limuzina care-l aștepta în parcare. Odată intrat în mașină, se angajă într-un dialog patetic cu Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin.

ȘTEFAN R.: (frecându-și mâinile):Minunat discurs, absolut fantastic! Dragă Grigore, știam că ești bun, dar de data aceasta chiar i-ai dat gata! Ce mai, mă înclin în fața dumitale!

SERGIU P. (făcând o întoarcere de aproape 180 de grade de pe scaunul pasagerului din față): Subscriu celor spuse de prietenul Rapass! Mie mi-au plăcut întotdeauna alocuțiunile tale, Grigore, dar acum a fost ceva diferit, acum s-a simți foarte bine sarea și piperul din bucate! Mai-mai să cred c-ai pus suflet în ce-ai gătit tu acolo sus pe scenă! (Lăsându-și palma să cadă într-o manieră amicală pe umărul drept al lui Cavalcan)

GRIGORE C. (măgulit): Nu știu ce să spun, m-ați luat prin surprindere cu aprecierile voastre, dragii mei, cred că… (Întrerupt de șoferul acestuia)  

ȘOFERUL (cu o stângăcie caracteristică celor din tagma sa, gândind cu voce tare): Au mare dreptate domnii Rapass și Pavelin, chiar le-ați zis-o bine, domnule Cavalcan! Am auzit și eu din parcare, mi-a mers… uite-aici! (Strângându-și cămașa în dreptul pieptului)

GRIGORE C. (afabil): Merci, bătrâne, merci! Du-ne la Hanul lui Brumar dacă tot vrei să te faci util. Ne lași acolo și apoi te duci acasă că și tu ai fost toată ziua pe fugă; să pui capul pe pernă măcar câteva ore, da? O să te sun eu când va fi cazul.

ȘOFERUL: Am și pornit!

GRIGORE C. (către colegii săi de partid, puțin abătut): Laudele voastre îmi umplu sufletul de bucurie, dar o mare lehamite îmi sugrumă entuziasmul cu care am început ziua.

ȘTEFAN R. (părea luat prin surprindere de această schimbare bruscă a registrului): Totul era bine în urmă cu câteva ore, totul merge conform planului. Ce s-a întâmplat?

SERGIU P. (încruntat): Da, chiar, ce-ai pățit?

GRIGORE C.: Cu câteva minute înainte să țin discursul… mi-au parvenit prin telefon niște informații îngrijorătoare de la informatorii mei. De-aceea probabil că am fost puțin prea sentimental și melancolic în timpul rostirii discursului.

SERGIU P.: De-aceea ai renunțat la discursul pe care ți l-am ticluit noi și le-ai vorbit oamenilor, cum să zic… din suflet?

ȘTEFAN R.: O observație pertinentă, Sergiule! Dar eu am mai observat ceva, și anume că mulțimea a vibrat altfel, parcă în seara aceasta a fost conectată mai bine la atmosfera creată de alocuțiunea spontană a lui Grigore, cu siguranță mai bine decât în alte dăți, când recita discursul ca pe-o poezie învățată la grădiniță…

GRIGORE C.: Haideți momentan să lăsăm analizele și interpretările deoparte. E vorba de ceva foarte serios…

ȘTEFAN R.: Dar ce poate fi? Spune-ne!

SERGIU P.: Da, ce??

GRIGORE C.: Am simțit, în sfârșit, gustul amar al trădării! Nu credeam că poate fi atât de dezolant. Dar, știți cum se zice, până nu simți pe pielea ta… Lumea e plină de ignominie, băieți, aflați de la mine!

ȘTEFAN R.: Trădare? Cine a îndrăznit să facă una ca asta?! Să fie imediat exclus din partid și cercetat penal pentru… nu știu, găsim noi ceva, dar să nu fie lăsat în pace!

SERGIU P.: Subscriu!

GRIGORE C.: Liniștiți-vă, calmați-vă, faptul este consumat! În plus, mai e ceva care chiar să ne stârnească mirarea în lumea asta? Pe mine nu mă mai miră nimic, dar m-a lovit în moalele capului când mă așteptam mai puțin. Asta este problema. Mă așteptam la așa ceva pe întreg parcursul campaniei electorale, dar nu mă așteptam ca ultima suflare a lui Staviuc să mă doboare! Doar, gândiți-vă și voi, trădători au existat întotdeauna la nivelul acesta și există și-n tabăra lui Staviuc, chiar plătiți de mine. Dar nu credeam că o să mi se întâmple tocmai mie, și cu atât mai puțin acum, când mai sunt doar câteva ore până la încheierea campaniei electorale…

ȘTEFAN R.: Da, așa este, ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, nu putem preîntâmpina ceea ce s-a întâmplat deja, dar putem încerca să corectăm, în avans, abaterile viitoare și ostilitățile latente. Cineva trebuie să plătească! Acum, haide, spune-ne ce-ai aflat.

GRIGORE C.: Am informații sigure că ai noștri colegi însărcinați cu supravegherea procesului de triere a buletinelor de vot din Diasporă au fost cumpărați de Staviuc și vor închide ochii atunci când acoliții lui vor număra mai multe voturi pentru stăpânul lor pentru a compensa voturile pierdute de acesta în țară și, prin urmare, pentru a-l ajuta să câștige alegerile la mustață! Din păcate, nu putem face nimic pentru a opri această hoție ordinară! Nu putem decât să sperăm că nu-mi vor șuti chiar atât de multe voturi încât să-l propulseze pe Staviuc, încă o dată, în scaunul de președinte.

SERGIU P. (foarte afectat): Ce nenorociți.. I-aș spânzura cu propriile lor mațe de trădători ordinari! Pfff, nu le-ar fi rușine?!…

GRIGORE C.: Nu merită osteneala! În fine, cred că o mare parte din vină îmi aparține, nu trebuia să mă bazez atât de mult pe acea știre. Sigur, reacțiile nu au întârziat să apară, dar mă tem că nu a fost suficient, deși totul părea perfect! E ciudat, băieți, foarte ciudat…

SERGIU P.: Vorbești de înregistrarea cu Staviuc și amanta? N-a fost o dovadă concludentă, până la urmă. Deși cei mai buni oameni ai noștri de la Orizontul 1 s-au căznit să arate ceea ce nu se vedea în filmare, eforturile nu au înregistrat efectul scontat! Da’ ce, tu n-ai văzut înregistrarea difuzată în direct?

GRIGORE C.: Nu, n-am avut timp, dar am văzut filmarea pe un laptop, mi-a arătat-o însuși cel care a înregistrat giugiuleala la fața locului, și mi-a spus fără pic de îndoială că partea masculină era Staviuc. De fapt, mi-a arătat pe display. Ciudat…

SERGIU P.: Da, foarte ciudat… E posibil, dragă Grigore, ca tu să fi văzut ce-ai vrut sau ce-ai sperat să vezi?

GRIGORE C.: Nu, îți zis sigur, era fața lui Staviuc, chelia lui, nasul lui și toate cele! Dacă nici eu nu-l recunosc…

SERGIU P. (tranșant): În filmarea difuzată la televizor nu s-a văzut nici un chip, doar chipul femeii cu care era Staviuc (bine, făcând o paranteză, fiecare telespectator a presupus ce-a vrut). Acesta părea că stă întins pe spate și n-a fost prins de cameră sau ce-o fi fost dispozitivul cu care a fost surprinsă scena. Și nici nu erau la Staviuc acasă sau măcar la birou. Mister…

GRIGORE C.: Nu știu, zău… (Grigore Cavalcan căzuse pe gânduri, dar își revenise imediat) Bine, hai să lăsam asta acum. Consider acest subiect încheiat, cel puțin pentru moment!

ȘTEFAN R. (interveni în forță): Un lucru este cert, cum a sugerat și Sergiu un pic mai devreme, acei indivizi trebuie eliminați din partid! Zero toleranță pentru trădători!!

GRIGORE C.: Dacă pierd alegerile sunt puține șanse de a mai rămâne la șefia partidului. Eu și cu tine, Ștefane, vom fi înlocuiți, aruncați ca niște cârpe!

ȘTEFAN R.: Și cine o să facă asta?

GRIGORE C.: Cum cine, grupurile de presiune, mass-media, opinia publică, oamenii de afaceri cărora le-am făcut promisiuni, corporațiile care au sponsorizat una-alta etc.! Înfrângerea aceasta nu va fi doar a mea, a omului Grigore Cavalcan, ci și a persoanei publice, a președintelui de partid. Prin urmare…

SERGIU P. (vrând să însenineze atmosfera): Mai este până la primirea rezultatelor, atunci o să avem în fața noastră problema reală, nu doar niște date speculative.

GRIGORE C. (vorbea fără vreo urmă de entuziasm): Ce-i corect, e corect… (Adresându-i-se șoferului) Ia zi-mi, bătrâne, nu mai avem mult până la han, nu?

ȘOFERUL: Mai avem vreo cinșpe minute, cam așa, domnule Cavalcan. Îmi pare rău, dar a trebuit să ocolesc mult, că pe Libertății circulația a fost oprită de la un accident.

ȘTEFAN R. (vădit deranjat de situație): Știam eu că ar fi fost mai bine să fi luat limuzinele de serviciu și să mergem în coloană, cu girofarurile aprinse, cu tot tacâmul.

GRIGORE C.: Nu, e mai bine așa, am avut suficient timp la îndemână pentru a vă prezenta frământările mele și, nu în ultimul rând, pentru a vă pune în gardă. Acum vreau să mă scuzați până ajungem la han. O să închid un ochi. N-am mai dormit de aproape 48 de ore.

ȘTEFAN R.: Bagă mare!

SERGIU P.: (întorcând capul către colegii săi de partid): La cât trebuie să ajungem la han?

GRIGORE C. (cu o voce venind de undeva dintr-o altă dimensiune, probabil cea a somnului): La zece și jumătate.

SERGIU P. (verifică ceasul digital al autovehiculului): A, bun, mai avem 45 de minute la dispoziție. Poți dormi liniștit!

(Grigore Cavalcan ațipi aproape instantaneu)

SERGIU P. (vorbind încet către șofer): Mai plimbă-ne prin zonă o jumătate de oră. Nu ne duce direct la han. Să-l lăsăm să doarmă măcar o jumătate de oră.

ȘOFERUL: Cum, să ne plimbăm așa pur și simplu? Dacă vreți pot să opresc undeva ca să doarmă mai bine. Săracul, n-a mai închis un ochi de aproape 2 zile…

SERGIU P.: Nu, că o să se trezească dacă o să oprim. Așa, dacă o să fim tot timpul în mișcare, sau opriți la semafor pentru câteva secunde, corpul lui n-o să simtă nicio schimbare neobișnuită în traiectoria mașinii. Mergi liniștit, pentru benzina noastră plătesc proștii!

ȘOFERUL: Aaaa, că bine ziceți! Aveți o gândire… brici! (Pe un ton de resemnare) De-aia sunt eu unde sunt și domniile voastre sunteți unde sunteți!

Sergiu Pavelin și Ștefan Rapass începură să discute în șoaptă despre noile reglementări privind piața imobiliară. Șoferul, alegând o rută ocolitoare, conducea cu ochii la drum și cu urechile la cei doi.

Tabloul IV

Hanul lui Brumar: o construcție discretă, cu două etaje, având o curte interioară pe care o îmbrățișa cu laturile sale. Grigore Cavalcan îl închiriase integral pentru un dineu cu ocazia căruia dorea să-și sărbătorească așa-zisa victorie. Întunericul se strecura agale printre particulele de ceață.

Scena 1

Grigore C., Ștefan R., Sergiu P., șoferul, diverși invitați

După aproximativ treizeci de minute de învârtit în cerc, ajunseră, în sfârșit, la destinație. Șoferul parcase autovehiculul în parcarea privată a hanului, unde nu mai rămăsese decât un loc liber. Cavalcan se trezi, își frecă ochii și căscă cu poftă. Coborâră din mașină, pe rând, iar Cavalcan îi mustră pentru întârziere. 

GRIGORE C. (căscând încontinuu): Pfff, cât e ceasul… De ce n-am ajuns mai repede? (către șofer) Alt accident, bătrâne?

SERGIU P. (luându-i șoferului vorba din gură): Da, din păcate. Am mers în coloana vreo cincisprezece minute, dacă nu mai mult. Apoi a trebuit să alegem o rută ocolitoare. Asta e, măcar am ajuns înainte de zece jumate!

GRIGORE C.: Mda, mă rog! Și eu am dormit tot timpul acesta… De ce nu m-ați trezit?

SERGIU P.: Ce rost avea? Pentru câteva minute în plus… Vezi-ți de treabă!

ȘTEFAN R. (pe un ton serios): Haideți să intrăm, că și-așa am ajuns printre ultimii!

SERGIU P. (împăciuitor): Nu știi că cei din urmă vor fi cei dintâi?

GRIGORE C.: Așa să fie, bătrânul meu prieten! Să te-audă cine trebuie! (Către șofer) Poți să te duci acasă, te sun eu mai târziu, dacă am nevoie de tine. Hai, du-te și te culcă și tu un pic!

ȘOFERUL: Mulțumesc, domnule Cavalcan. Distracție plăcută!

GRIGORE C. (în grabă): Mulțam! Hai, la revedere!

ȘOFERUL: Să trăiți!

(Se îndreptară grăbiți spre intrarea hanului. Se salutară cu membrii de partid și oamenii de afaceri care erau prin curte, admirară felul în care era garnisită clădirea, și-i dădură ușierului un bacșiș modic. Soțiile lor erau deja acolo.)

UN DEPUTAT (se întoarce către ușă, îi vede pe cei trei intrând și se îndreaptă spre ei): Salutare, domnii mei! V-am așteptat ca pâinea caldă! Se prefigurează o seară de pomină. Grigore a ieșit câștigător în Pauperia! La mustață, dar, până la urmă, iese președinte și cu un avantaj atât de mic!

GRIGORE C.: Entuziasmul tău, Gigele, este cât se poate de molipsitor! Deja mă simt președinte! Vorbele tale calde sunt bine primite! (Îndreptându-și corpul în direcția opusă și întorcând capul către interlocutorul său) Ne vedem pe-aici mai încolo! Vorbim. Ce mai face familia ta? Sper că-s bine toți. Pe mai târziu.

ȘTEFAN R.: (apropiindu-se de Grigore și șoptindu-i la ureche): N-ai de gând să le comunici și lor ce ne-ai spus nouă în mașină?

GRIGORE C.: Nici vorbă! Măcar recepția să fie încununată de succes! Oricum, la ora la care vom afla rezultatele oficiale majoritatea celor de-aici va fi plecată de mult. Trebuie să fim prudenți!

SERGIU P.: Da, Grigore are dreptate! Nu trebuie să trădăm vreo urmă de îndoială! Mai încolo… ce-o fi o fi! Dacă Staviuc… o să iasă din nou președinte, trebuie să ne lăsăm la fel de surprinși ca toți ceilalți! La urma urmei, Grigore (întoarse capul către acesta), dacă n-aveai oameni infiltrați în echipa de campanie a lui Staviuc, nici tu n-aveai de unde să știi ce anume pune la cale. Vom juca această carte a ignoranței până la capăt! Apoi vom denunța furtul și vom face tot ce putem ca să estompăm șocul asupra celorlalți și să-l ajutăm pe Grigore să-și consolideze poziția de președinte al partidului.

ȘTEFAN R.: Da, facem cum spuneți voi; așa poate că o să reușim să salvăm ceva. Va trebui să mă scuzați un pic, eu merg să mă piș.

SERGIU P. (urnindu-se brusc): Hai că vin și eu. Grigore, dragă, ne vedem în sala de mese, da? Să ne păstrezi două locuri!

GRIGORE C. (căzut pe gânduri): Da, da, sigur… mergeți liniștiți!

(Cavalcan pătrunse în aripa vestică a hanului, unde avea loc ceremonia propriu-zisă. Toți îl întâmpinară cu aplauze, cu felicitări, cu strângeri de mână, soția se îndreptă spre el luându-l în brațe și sărutându-l pe obraz. Așezându-se la masă, lângă soția sa, și asigurându-se că rămân două locuri libere lângă el, simți o mână pe umărul drept și tresări ca din vis.)

DETECTIVUL: Salutări, Măria Ta! Nu ne-am mai auzit de-atâta vreme – de azi-dimineață! He! He! He!

GRIGORE C. (cu privirea ațintită în sus): Băi, meștere, era să-mi stea inima-n loc, nu alta! Ce te strecori așa ca apa prin sită?! Și cum ai intrat aici fără știrea mea?

DETECTIVUL: Te-am speriat? Te rog să mă scuzi. N-am vrut! Pe cuvânt de pionier! Cum să intru? M-a băgat șoferul tău; i-a arătat legitimația ușierului și l-a asigurat că tu și cu mine suntem prieteni la cataramă. La care ușierul „Cum vă cheamă? A, atunci de ce nu vă găsesc pe lista de V.I.P.-uri?” Și eu de-acolo „Păi am eu față de V.I.P.?! Eu sunt un N.I.P. Știi ce-i aia?!” îl întreb eu, la care el „Să mă bată mama cu paru’ dacă știu…” și-apoi îi zic „Non Important Person, adică nu-s o persoană care să importe ceva, sunt și eu pe-aici, pe-acolo, de umplutură, ca să zic așa, dar asta nu înseamnă că n-am să-i comunic ceva urgent lui Grigore!” după care m-a lăsat să intru. Simpatic băiat, i-am lăsat și lui un bacșiș frumușel. Părea așa amărât…

GRIGORE C. (glumeț): Crezi că nu știu eu cine sau ce ești tu? Ești un nemernic și jumătate, asta ești!

DETECTIVUL (râzând cu dantura-i cabalină la vedere): Păi, nu bine zice vorba aia din bătrâni, că cine se-aseamănă se-adună?

GRIGORE C.: Ia zi-mi, ce-ai mai făcut astăzi?

DETECTIVUL (aplecându-se pentru a conversa cu interlocutorul său de la același nivel): Ei, una-alta, pe ici, pe colo, m-am învârtit ca un șoarece în labirint pentru brânza cea de toate zilele. Știi și tu cum e… Nimic ieșit din comun. Dar tu, domnul meu? Sau mai bine zis… domnule președinte?

GRIGORE C.: Nu la fel de bine ca matale, din câte observ. Nu mai sunt așa de sigur c-o să câștig această luptă, trebuie să mai aștept!

DETECTIVUL: Cum de nu? Nu ți-am dat eu cd-ul acela bengos? Nu i-ai făcut praf?!

GRIGORE C. (înecându-se cu șampanie, se ridică de pe scaun și-l luă pe detectiv cu el într-un colț): Nu mai vorbi despre asta așa tare! Chiar așa, ce mama mă-sii s-a întâmplat cu filmarea ta?! Ce s-a difuzat la televizor n-a coincis cu ce mi-ai arătat tu azi-dimineață!

DETECTIVUL: Nu înțeleg… (Privea în altă parte)

GRIGORE C: În filmarea difuzată la televizor n-a apărut deloc fața lui Staviuc, așa cum tu însuți mi-ai arătat pe laptop! Oamenii n-au fost convinși. Secvența aceea era crucială!

DETECTIVUL (stânjenit): Hmmm… E clar, cineva te-a tras în piept! Au editat partea importantă și l-au scos pe Staviuc din cadru. Pfff! Și cât m-am chinuit să prind toată scena… Mama lor de trântori!

GRIGORE C. (stupefacția i se putea citi pe chip): Ce-ai spus?

DETECTIVUL: Ce-ai auzit, cineva din redacție te-a săpat! Ai fost lângă ei când au încadrat materialul filmat de mine în buletinul de știri?

GRIGORE C. (încercând să-și amintească exact cum s-a întâmplat): Le-am lăsat cd-ul, le-am explicat că-i important, le-am lăsat indicii cu privire la textul însoțitor și-am tăiat-o imediat, că aveam și altceva de făcut. Da’ tu nu te-ai uitat la televizor când a fost difuzată filmarea?

DETECTIVUL: N-am apucat să văd, căci am fost plecat din localitate cu treabă. O s-o văd în reluare, stai liniștit!

GRIGORE C.: Ce rost mai are?

DETECTIVUL: În fine, s-o lăsăm baltă! Ai văzut doar, eu am fost serios, m-am achitat de promisiuni. Am încercat să te ajut, și ai tăi te-au săpat în cel mai josnic mod posibil. Abominabil, Măria Ta, abominabil! (Abținându-se de la a zâmbi)

GRIGORE C.: Și cu cealaltă… (Întrerupt de domnul detectiv)

DETECTIVUL: Scuză-mă puțin, uite-l pe Cănăchescu acolo, tre’ să vorbesc ceva cu el. Vorbim! Bucură-te de seara asta. E momentul tău de glorie! Papaceao! (Plecase de lângă Cavalcan, angajându-se într-o conversație cu numitul Cănăchescu) „Uite cine-i aici, taurul comunal al orașului, ce-ți mai face soția, v-ați împăcat?” (Dialogul lor devenea din ce în ce mai inaudibil pe măsură ce coborau scările care duceau spre ieșire)

GRIGORE C. (ca pentru sine): Căcat!…

Grigore Cavalcan se întoarse la locul său, le ceru scuze convivilor săi pentru izbucnirea de mai devreme, și reluă șirul discuțiilor de complezență.

 

 

Scena 2

Ștefan R., Sergiu P., un invitat surpriză

Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin se aflau la toaletă, zăbovind mai mult decât ar fi fost cazul. Primul îl aștepta pe cel din urmă să-și termine treaba, sprijinindu-se de canatul ușii închise și bătând ușor în lemn un ritm sacadat cu indexul și degetul mijlociu.

ȘTEFAN R.: Hai, cumetre, odată, că suntem așteptați! Ce tot faci acolo?! Cacă-te și tu acasă ca toată lumea!

SERGIU P. (din cabina închisă): Fugi, mă, de-aici, vezi-ți de treabă! Mai așteaptă un pic, că nu mori! Na, asta-i pentru tine, dedicație din partea mea (și flatulă zgomotos)! Ha! Ha! Ha!

ȘTEFAN R.: Bravo, ești consecvent cu tine însuți – măgar până la capăt! Știi tu cui să-i dedici mizeriile astea, nu trebuie să-ți mai spun!

SERGIU P.: Da’ ce-ți veni tocmai acum să cârcotești… Când nevoile stringente bat la ușă, nu le gonești niciodată, că s-ar putea să-ți intre pe geam! Le poftești înăuntru și le satisfaci toate nevoile!

ȘTEFAN R.: Prietene, nu mă interesează deloc pe unde-ți plimbi curul, dar acum am nevoie de telefonul tău ca să-l sun pe Stănică.

SERGIU P.: Păi, sună-l de pe-al tău!

ȘTEFAN R.: Nu pot, mânca-ți-aș, dacă mi s-a descărcat bateria!

SERGIU P.: Aaah, înțeleg. Puteai să zici așa de la început. Stai un pic.

ȘTEFAN R. (ros de nerăbdare, îndreptându-se spre colegul său imediat ce acesta ieși din cabină): Hai, dă-mi telefonul! (Luă telefonul și începu să formeze numărul, punându-l imediat la ureche) Alo, să trăiești, Stănică, să trăiești! Păi uite, abia acum am găsit momentul potrivit ca să te sunăm. E și Sergiu aici lângă mine.

STĂNICĂ (o voce în telefon): „Ce face Cavalcan?”

ȘTEFAN R: E bine, e în sala de mese a hanului, cu invitații…

STĂNICĂ: „Să nu-l lăsați să plece până nu trec și eu pe-acolo… Ca să-l felicit, nu de alta! Știi că nu-mi stă în fire să-mi ignor vechii prieteni.”

ȘTEFAN R. (cu o anumită reținere): Și cum să-l ținem până vii tu aici?

STĂNICĂ: „Convingeți-l! Îmbătați-l! Nu-mi pasă, vreau să-i transmit felicitările mele pe viu. Cât încă mai este cazul!…”

ȘTEFAN R. (înghițind în sec): Da, bine, așa o să facem. Pe la cât ajungi?

STĂNICĂ: „Maxim 2 – 2 și jumătate. Trebuie să închid acum. Te las. Pe mai târziu!”

ȘTEFAN R.: Da, să trăiești!

SERGIU P. (fără să stea prea mult pe gânduri): Hai în sala de mese!

ȘTEFAN R. (aprobând cu o mină gravă): Haidem!

Scena 3

Doamna Cavalcan, Ștefan R.

Ora 01:55. Toți invitații și membrii partidului petrecuseră pe cinste. Grigore Cavalcan bău până adormise. Cei doi aghiotanți ai săi, Ștefan și Sergiu, se străduiau să-l scoată din sala de festivități a hanului. Toată lumea părăsise hanul, mai puțin doamna Cavalcan.

Dna CAVALCAN (către aghiotanții soțului ei): Vai!… Cum poate să arate Grigore! (Cei doi îl țineau pe Cavalcan la mijloc, în picioare, sprijinindu-l să nu cadă) Ce mă fac eu acum? Cum mai ajungem acasă?

ȘTEFAN R.: Nu vă faceți probleme, avem noi grijă de el. Mergeți acasă liniștită. Stați așa să-l sun pe șofer. O să vină să vă ia și-o să vă ducă direct acasă.

Dna CAVALCAN (îngândurată): Pe șofer, pe șofer… A, da, pe șofer! Sună-l! (O scurtă pauză)Stai un pic, și Grigore?

ȘTEFAN R.: Nu cred că e în stare să părăsească hanul, o să-l ducem noi într-una dintre camere și-o să rămânem cu el. Mergeți liniștită, dragă doamnă, mergeți liniștită. Soțul dumneavoastră este pe mâini bune.

Dna CAVALCAN: Doamne-ajută!

Șoferul sosi în mai puțin de 15 minute, o luă pe doamna Cavalcan și porniră către casă.

Scena 4

Ștefan R., Sergiu P., Grigore C., doi invitați surpriză

Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin îl duseră pe Cavalcan în pivnița hanului, îl dezbrăcară până la piele, lăsându-l în lenjerie, îl așezară pe un scaun și-l legară cu o frânghie groasă astfel încât să nu poată să schițeze nicio mișcare. Capul îi era lăsat în față și ochii închiși. Câteva bătăi puternice în ușa pivniței treziră în cei doi oameni de încredere ai lui Cavalcan instinctul de supraviețuire.

SERGIU P. (agitat, punându-se în fața lui Cavalcan parca pentru a-i anula prezența): Du-te și vezi cine e!

ȘTEFAN R.: Nu-mi găsesc pistolul, dă-mi-l pe-al tău. Cine dracu’ o fi?! Stănică n-are cum să fie, că a zis că ne sună când ajunge.

SERGIU P.: Păi, du-te odată și vezi! Ia pistolul. Și ai grijă! Stai așa să-i acopăr fața lui Cavalcan cu săculețul pe care l-am adus cu noi. Pe unde o fi? A, uite-l pe masa aia! (Trase repede săculețul peste capul lui Cavalcan) Gata, du-te!

(Ștefan Rapass pășea prudent, ținea pistolul în mâna stângă și mâna dreaptă și-o duse spre încuietoare ușii. Ridică pistolul la nivelul capului, descuie ușa și o deschise brusc.)

DETECTIVUL (se sperie și sări la Ștefan Rapass, mobilizându-i brațul cu care ținea pistolul): Ușor, prietene, vrei să ne omori?!(îi luă pistolul din mână, îi scoase încărcătorul și glonțul de pe țeavă și-i returnă pistolul)

SERGIU P.: Tu cine mai ești, frate?!

DETECTIVUL: Cum cine sunt? Nu mă recunoști?! Sunt nimeni! Cel mai cunoscut om din lume! Ha! Ha! Ha!

SERGIU P.: Fane, nu sta acolo ca prostul, sari pe el, imobilizează-l!

„Nu-i nevoie!” (se auzi o voce din spatele domnului detectiv, desprinsă parcă din trupul ce-o lansă în spațiu)

ȘTEFAN R.: Sergiule, liniștește-te, uite-l pe Stănică, a venit!

SERGIU P.: Ce bine!

STĂNICĂ (sigur pe el): Salutare, băieți! Văd că ați făcut deja cunoștință cu amicul meu detectiv.

SERGIU P. (agitat în continuare): Da’ de unde… A dat buzna peste noi, are noroc că nu i-am găurit țeasta!

STĂNICĂ: Hai, gata, terminați! Faceți cunoștință și apoi să trecem la treabă! Ce dracu’, doar suntem din aceeași tabără!

DETECTIVUL: Paul Georgescu, la dispoziția domniilor voastre! Puteți să-mi spuneți Gicu, așa, ca între prieteni! He! He! He!

ȘTEFAN R.: Ștefan Rapass.

SERGIU P.: Sergiu Pavelin.

(Își strânseră mâna fără entuziasm, după care își îndreptară toți atenția către Cavalcan)

STĂNICĂ (îndepărtând săculețul de pe capul lui Cavalcan): Da’ văd că l-ați îmbătat bine, nu glumă! Bravo!

SERGIU P.: Nici n-a fost nevoie, s-a îmbătat singur ca porcu’!

STĂNICĂ: Tacă-ți gura! Nu jigni porcii comparându-i cu scursura asta! (dându-i o palma zdravănă, bătrânească) Ia uite, nici nu se trezește. Să se ducă unul dintre voi doi să facă o cafea tare ca să-l trezim pe-asta. Să aduceți și-un pahar cu apa rece! Vreau să fie treaz și lucid când o să-i comunic marea veste.

ȘTEFAN R.: Mă duc eu.

STĂNICĂ: Foarte bine, te-așteptăm!

(Acesta părăsi încăperea.)

SERGIU P.: Să mă duc și eu?

STĂNICĂ (aruncându-i o privire tăioasă): Nu, stai aici cu noi! (către Paul) Cine-ar fi zis, Gogule, un mielușel ca ăsta (apucându-l pe Cavalcan de maxilar, în timp ce acesta se chinuia să deschidă ochii), cu coarnele încă în fașă, să aibă pretenția de a mă doborî pe mine, un lup bătrân, care, la viața lui, a prins între colți sute de mioare ca el? Nu i-ar fi rușine?! (îi mai dădu o palma părintească peste față)

PAUL G. (privind în altă parte): Dacă s-a crezut mai puternic decât e…

SERGIU P. (cu o voce înecată):  Cred c-ar fi bine să nu-l șifonăm prea tare, să nu-i lăsăm urme. Cine știe ce-o să vorbească pe la televizor… N-avem nevoie de așa ceva!

STĂNICĂ (privindu-l pe Sergiu Pavelin în ochi și adresându-i-se lui Paul): Paule, dragă, îl vezi pe cumătrul Sergiu aici de față?… (îl apucă pe Sergiu de ceafă, îl strânse puţin şi apoi îi dădu drumul) O altă scursură, el și cu Ștefan Rapass, și-au vândut colegul și prietenul pe câțiva arginți! Da’, în rest, niște băieți de treabă! (către Sergiu) Fii pe pace! N-o să-l șifonăm prea tare. Am venit aici doar pentru a-l convinge să părăsească scena politică, să-și dea demisia din funcție imediat după ce vor fi publicate rezultatele alegerilor. Oricum, președinte nu are cum să iasă, căci Staviuc este o persoană indispensabilă pentru patronii statului Pauperia, intermediar de încredere. Ei n-au nevoie de altcineva pentru rolul ăsta! Eu îl cunosc de mult pe Cavalcan și știu că e băiat inteligent, n-are cum să facă nazuri, mai ales c-o să avem grijă ca el și familia lui să nu moară de foame – găsim pentru el o funcție de director pe undeva, nu suntem bestii! Îi dăm de ales: traiul pe picior mare, dar fără să ne încurce, sau răcoarea puşcăriei.

SERGIU P.: Da…

STĂNICĂ (pierzându-și răbdarea): Ce mă-sa face Ștefan acolo sus?

SERGIU P.: Vrei să mă duc eu să văd de ce-i ia așa mult?

STĂNICĂ: Stai cuminte, că trebuie să apară el! Nu ne grăbim nicăieri!

PAUL G. (gânditor, privind către Cavalcan și dând glas unor impresii de moment): Parcă azi-dimineață jubila, prietenul nostru Cavalcan. Se vedea înscăunat! Acum uitați-vă la el, despuiat și țintuit pe o bucată de lemn… Un alt Cristos inutil pe o cruce la fel de inutilă!

STĂNICĂ: Bine spus!

(Se auziră cinci bătăi în ușă, trei rapide și două mai lente)

SERGIU P. (tresărind ca electrocutat): Acesta e Ștefan, recunosc semnalul nostru.

STĂNICĂ: Foarte bine, du-te și deschide-i!

(Îi deschise ușa, după cum primise ordine. Ștefan intră cu o ceașcă de cafea și o cană cu apă, ținându-le pe un singur deget.)

STĂNICĂ (cu hotărâre în glas): Dă-mi cana cu apă!

ȘTEFAN R. (servil): Poftim.

(Stănică luă cana din mâna lui Ștefan și aruncă toată apa pe fața lui Cavalcan. Acesta părea că începe să se trezească. Stănică luă apoi ceașca de cafea și-i dădu să bea.)

STĂNICĂ: Bea, mă, amărâtule!

(Cavalcan luă o sorbitură, pe care apoi o scuipă lui Stănică direct în față)

GRIGORE C.: Staviuc! Canalie ce ești! Trebuia să-mi dau seama! Dezlegați-mă! Putorilor! Voi doi! Voi doi! (arătând cu capul înspre Ștefan și Sergiu) Credeți c-o să scăpați așa de ușor?! Mă ocup eu de voi, nu vă faceți griji!

SEPTIMIU S. (ștergându-se cu o batistă pe care Paul i-o înmână imediat): S-avem pardon, Staviuc sunt pentru partenerii de afacere, ocazional pentru proştii care-mi scandează numele și mă adoră. Știu că sunt adorabil, dar tu poţi să-mi spui Stănică, doar suntem prieteni, ce dracu!

GRIGORE C. (încercând să se elibereze, fără să reușească): Stănică? Ăsta e numele tău de cod? Bine zice vorba aia, peștele de la cap se împute! Adevărul e că nici tu nu stai prea bine cu scăfârlia! Știi ceva?Mă doare în cur de numele tău! Oricum, tu nu eşti cineva decât pe hârtie, în realitate ești cel mult un nimeni plin de bășini! Apari la televizor ca președinte doar pentru că ai lins cu asiduitate cururile seniorilor tăi de peste ocean! Ce te tot bați atâta cu cărămida în piept că ești președinte și că vei rămâne președinte? Te încălzește cu ceva această funcție falsă?Cum poți dormi împăcat cu propria persoană știind că instituția în care ființezi este mai expirată ca glumele emise de jigodia de lângă tine care se recomandă detectiv? Doar un stat suveran poate avea președinte, maître! Colonia asta mizerabilă pe care eu aș fi repus-o pe picioare nu poate avea decât vasali și acoliți. Dar da, tu deții cea mai înaltă funcție în colonie: vasal-șef! Ce mai, Dumnezeu în carne și oase! Îmi spui că pot să-ți spun Stănică? Știi ce pot să-ți spun? Pot să-ți spun că simt o plăcere deosebită la gândul că vei muri plin de regrete și că viermii se vor înfrupta cu poftă din trupul tău umflat artificial cu funcții inutile. Ești o umbră saprofită care se dezvoltă în miezul acestei societăți în descompunere la decăderea căreia tu ai adus cea mai mare contribuție!Dar, până la urmă, cred că vina îmi aparține aproape în totalitate. Trebuia să-mi dau seama că ești un mafiot de cea mai joasă speță!

SEPTIMIU S.: Trebuia, Grigule, trebuia!… Ți-ai jucat rolul până la capăt, îți ajunge! (Se întoarse către Paul să-i înapoieze batista, apoi, printr-o piruetă intempestivă, îi lovise maxilarul lui Cavalcan cu un pumn venit din senin)

GRIGORE C. (scuipând sânge și râzând cu gura până la urechi): Toată viața ta ai călcat pe cadavre și ai lovit oameni căzuți la pământ. Ești cel mai curajos poltron din câți am cunoscut! Și acum ce vrei de la mine?

SEPTIMIU S.: Te-am lăsat să te desfășori, acum hai să revenim la ce ne pricepem cel mai bine, adică la afaceri. (Către Paul) Dă-mi, te rog, hârtia pe care ți-am zis s-o iei la tine și batista aia ca să-l șterg pe amărâtul ăsta. Așa, dă hârtia încoace! Și batista. Sergiule, ține batista asta și șterge-l pe cumătrul Cavalcan!

GRIGORE C. (turbat): Să nu se apropie de mine, că-i mănânc mâna! Mușc în carne vie, m-auziți?!

SEPTIMIU S. (către Sergiu): Dă-o înapoi, că-l șterg eu. Citește-i tu, Paule! (Îi înmână foaia de hârtie)

PAUL G. (într-o engleză stâlcită): “Dear Mister President Staviuc, We are happy to announce you that you will remain the president of Pauperia, and this comes, of course, as a token of our great appreciation towards the political relations that have served both our country and yours throughout the last 5 years. The assiduity with which you provided our biggest companies with many resources, both natural and human, has turned you into an unquestioned friend of our nation and you can rest assured that no other candidate is fitter for this job than you. There is still an issue at steak that has to be discussed further, that is the future of PPUTMB. We have reasons to believe that the current president of this party has engaged in some illegal affairs with communist rebels and terrorists and must resign urgently from the position he is currently holding; also, he must leave the political stage effective immediatelyin order to avoid further misunderstandings!Yours respectfully, N.B., U.S. diplomat in Pauperia.”

SEPTIMIU S.: Na, poftim!

GRIGORE C. (părând să nu bage în seamă cele care tocmai îi fuseseră prezentate): Rapass, Pavelin, spuneți-mi sincer… că oricum nu mai contează, șoferul meu a avut vreo legătură cu această mârșăvie?

(Cei doi se uitară unul la altul nedumeriți, dând din cap în semn că nu)

SERGIU P.: Grigule, din câte știm noi, nu…

GRIGORE C.: Nu-mi mai zice așa, jigodie, că vă crăp capul dacă pun mâna pe voi! (răsucindu-se ca un animal turbat în scaunul în care era țintuit)

SEPTIMIU S.(asumându-și rolul de mediator): Terminați odată! Șoferul tău n-a avut nicio treabă cu asta, e la fel de neștiutor cum a fost întotdeauna.

GRIGORE C.: Doamne-ajută!…

SEPTIMIU S.: Deci, să nu mai tragem atâta de timp, că se rupe! Ai luat cunoștință de conținutul scrisorii electronice adresate subsemnatului, da? Hai, ca să-ți fac un rezumat: e obligatoriu să-ți depui demisia din funcția de președinte al partidului PPUTMB imediat după ce rezultatele oficiale vor fi publicate în presa scrisă și audiovizuală. Să-ți zic un secret… Dar să nu mai spui la nimeni, da? (Apropiindu-se de acesta, se aplecă pentru a-i șopti la ureche) Grigule, am ieșit președinte! (După o scurtă pauză) Nu mă feliciți?

GRIGORE C. (cu o tonalitate de om plictisit): Hai sictir!

SEPTIMIU S. (reveni la o poziție perfect verticală, îndreptându-și sacoul): Bine, cred că ai înțeles. Din păcate, oricât de mult ne-ar face plăcere să mai rămânem cu tine, trebuie să plecăm, așa că n-o să te mai reținem. Poți respira ușurat, spectacolul s-a încheiat! O să te dezlegăm acum. Ștefane, îndreaptă pistolul în direcția cumătrului Cavalcan, iar tu, Paule, du-te și dezleagă-l. (Din nou, către Cavalcan) Dacă faci vreo mișcare bruscă, Ștefan o să tragă; va începe cu un picior, continuând cu celălalt, apoi cu o mână și tot așa.

GRIGORE C.(ca sculat dintr-un coșmar): Joci la cacealma! Paule, nu te apropia de mine!

SEPTIMIU S.(trecând în spatele lui Ștefan Rapass, punându-i mâna pe umăr): Fane, trage un foc în perete ca să vadă că nu ne jucăm!

(Ștefan se conformă, iar Cavalcan înlemni. Paul se apropie ușor, scoase un briceag și începu să taie frânghia care-l ținea pe Cavalcan strâns legat de scaun. Acesta din urmă se eliberă în sfârșit, se ridică brusc, iar Ștefan încărcă pistolul, dar nu apucă să-l folosească întrucât Cavalcan se dezechilibră și căzu înapoi pe scaun. Musafirii pășeau ușor spre ieșire, mergând cu spatele.)

GRIGORE C.: Domnule ofițer, te felicit, bătrâne! O să-mi iau revanșa pe lumea cealaltă!

Cei patru părăsiră pivnița și Hanul lui Brumar, demarând în trombă și pierzându-se în ceața deasă. Grigore Cavalcan rămase pe scaun, anesteziat de atâta deznădejde. Pleoapele îi cad peste ochi.

Cortina

 

Actul al Doilea

O tăcere cumplită va cuprinde întreaga lume. Actorii politici vor deveni captivi într-o distribuție complet aleatorie, jucându-și propria supraviețuire pe o scenă imensă.

Personaje

(în ordinea intrării în „scenă”):

Grigore Cavalcan

Vasile Comănescu

Paul Georgescu

Ion Popovicescu

Septimiu Staviuc

Ștefan Rapass

Sergiu Pavelin

Vandalim Ciudor

Femeia leșinată

Doamna Staviuc

Tabloul 1

Hanul lui Brumar se arăta în toată splendoarea lui, iar razele de soare, care-i loveau fațadă cu o viteză amețitoare, subliniau contururile-i clasice. Cerul era senin. Ora 9 dimineața găsea hanul aruncat într-o liniște mormântală. Totul era pustiu. Piața Unirii se transformase într-un deșert urban.

Scena 1

Grigore C., Vasile C.

Grigore Cavalcan se trezi în sfârșit după somnul lung în care-l aruncaseră beția și veștile proaste. Își găsi hainele, se îmbrăcă și părăsi hanul. Ajuns în stradă, observă că surprizele se țineau lanț.

GRIGORE C. (extrem de nedumerit, vorbind singur): Ce mama dracu’?!…

(Alergă în sus pe bulevard. Stupefacția i se putea citi pe chip. Își sună soția. Aceasta nu răspunse. Formă numărul șoferului. Același rezultat. Reușise să dea de un membru din partidul al cărui președinte încă era sau încetase definitiv să mai fie.)

GRIGORE C. (răsuflând ușurat): Vasile? A, ce bine că am dat de tine! Vai, ce m-am speriat! Vasile, ceva nu-i în regulă! Unde ești acum?

VASILE C. (căscând la telefon): „Uite, acum m-am dat jos din pat. Am băut cam mult azi-noapte. Mă doare capul de nu mai pot! Tu cum ești? Din câte am putut să-mi dau seama, pentru că eram și eu cherchelit, abia te țineai pe picioare. Cred că ai o mahmureală de toată frumusețea!”

GRIGORE C.: Lasă astea acum! Avem o mare problemă! (Scăpă telefonul pe jos) Scuze, mi-a scăpat telefonul din mână. Deci…nu știu mâncați-aș ce se întâmplă!… Și da, am o durere de cap de nu mai știu pe ce lume mă aflu! Uită-te și tu pe geam, te rog eu, că nu mai pot, cred că am pulsul 120, și zi-mi… mi se pare mie sau vezi și tu ce văd și eu?

VASILE C.: „Păi tu ce vezi?”

GRIGORE C.: Nimic!

VASILE C. (contrariat): „Cum nimic?”

GRIGORE C.: Așa cum ți-am zis!

VASILE C.: „Ce-ai pățit, Grigule, ai orbit? (Bătând în lemn) Doamne-ferește!”

GRIGORE C.: Nu-i vorba de asta, cumetre, nu mi-am pierdut vederea! Dar nu e nimeni pe stradă! E luni, ce pizda mă-sii se întâmplă? A pus cineva la cale vreo glumă proastă? Nu mai înțeleg nimic! Și mă doare și capul de nu mai pot…

VASILE C.: „Acum privesc pe fereastră, nici la mine pe stradă nu e nimeni, dar în general nu e nimeni la mine pe stradă, căci locuiesc în cel mai select cartier din capitală, am foarte puțini vecini. Niciodată nu e forfotă aici la mine. Nici nu înțeleg ce vrei să-mi spui…”

GRIGORE C. (tremura ca un câine în frig): Bine, uite cum facem, suie-te în mașină și vino în centru. Ne întâlnim la KFC-ul de la Unirii. Stai liniștit, am impresia c-o să fim singuri.

VASILE C.: „Singuri? La ora asta?! Te-ai apucat să închiriezi și KFC-ul acum?” (Râzând cu poftă)

GRIGORE C. (deloc impresionat de gluma lui Vasile): Fă cum și-am zis și o să vorbim la fața locului. O să ajungi repede, nu e trafic!

VASILE C.: „Ok, ok, cum spui tu. Mă îmbrac, mă urc în mașină și ne vedem. Sper să nu fie vreo farsă!”

GRIGORE C.: Mă jur pe ce-am avut mai sfânt! Hai odată!

VASILE C.:„Hai că te-ai scrântit de-a binelea. Viu acuși, la revedere!”

GRIGORE C. (privind în toate direcție ca un om urmărit): Pa, pa…

Scena 2

Aceiași, Paul G.

Vasile Comănescu ajunse numaidecât și parcase undeva la întâmplare în fața KFC-ului. Nu opri mașina și intră ca un uragan în restaurantul fast-food.

GRIGORE C. (văzându-l pe Vasile intrând val-vârtej): Ce bine că ai ajuns! Începusem să mă simt atât de singur! Pot să jur că mi-a intrat frigul în oase!

(Cei doi își strânseră mâna cu mai multă fermitate ca niciodată și aveau fețele palide ca de ceară. Rămaseră în acea strânsoare timp de câteva secunde bune.)

VASILE C. (respirând greu): Ce mama mă-sii se întâmplă aici?

GRIGORE C.: Păi, crezi că eu știu? De-aia te-am sunat și ți-am zis să vii aici de urgență!

VASILE C.: Acum înțeleg… Străzile sunt pustii, nici urmă de om, doar câini vagabonzi care se aleargă ca într-o pădure de asfalt… Pe drum am văzut multe mașini ciocnite, abandonate una într-alta, în flăcări, mașini intrate în stâlpi, în copaci, dar niciun om, nici măcar un om, rănit, mort, în viață, în flăcări, nimeni!Cred că ne-am trezit într-un coșmar!

GRIGORE C. (cu un zâmbet amar pe fața-i palidă): Mai rău, ne-am trezit într-o realitate!

VASILE C.: Ai mai vorbit cu cineva? (Oftă puternic) Sau am rămas singuri pe lume?

GRIGORE C.: N-am mai încercat să sun pe nimeni. Am intrat repede în KFC și te-am așteptat. Îmi vine să vomit, nu te mint. Nu știu dacă e de la băutură sau de la sentimentul acesta de dezolare care-mi răscolește mațele.

VASILE C. (pe un ton serios, mai calm decât colegul său): Hai să mâncăm ceva și să plecăm repede de-aici.

(Amândoi își scoaseră portofelele din pură obișnuință. Își aruncară câteva priviri nedumerite și începură să zâmbească amar.)

GRIGORE C. (aruncându-și portofelul pe jos): Cred că n-o să mai avem nevoie de astea. Hai să ne luăm ceva, să vedem dacă a rămas ceva peste noapte în spelunca asta.

VASILE C.: Așa începe totul… Mai întâi ajungem să mâncăm ca săracii, apoi… Ah, la dracu’! Hai că vedem noi. După tine.

(Cei doi se ridicară de la masă, intrară în spațiul rezervat fostului personal angajat al restaurantului și luară ce găsiră, niște chifle, aripi de pui, cartofi prăjiți rămași peste noapte, își turnară două pahare de suc și se așezaseră la aceeași masă. Telefonul lui Cavalcan începu să vibreze.)

GRIGORE C. (către Vasile): E Paul Georgescu, detectivul care m-a tras în piept. Abia aștept să-i văd pe el, pe Staviuc și pe putorile de Rapass și Pavelin! O să ne distrăm de minune!

VASILE C.: Hai, răspunde-i odată!

GRIGORE C. (preluând apelul și luându-l pe Paul la mișto): Salutări, Măria Ta! Ați dormit bine?! Păi, cum să nu dormiți bine? Staviuc cred că te-a răsplătit regește ca să-mi jucați farsa aia. Ia să te văd eu ce-o să faci tu acum cu banii! Să ți-i bagi în cur, c-au dispărut sclavii!

PAUL G. (de la capătul celălalt): „Hai să nu mai vorbim despre asta! M-am trezit și-am vrut să mă duc la serviciu, când acolo… N-am zărit nici măcar un om pe drumul către sediu! Ce se întâmplă?”

GRIGORE C.: Eu de unde vrei să știu ce se întâmplă? Sună-l pe stăpânul tău, pe Staviuc!

PAUL G.: „În primul rând, nu e stăpânul meu, ci clientul meu, în al doilea rând… l-am sunat, dar nu răspunde.”

GRIGORE C. (cu un aer triumfal): Clientul tău, stăpânul tău, tot un drac! Poate că l-a mâncat și pe el neantul! Amin!Azi-noapte rădeați de mine că m-am crezut mai puternic decât sunt. Ha! Toți ne-am crezut mai puternici decât suntem noi de fapt! Nu mai scăpăm așa de ușor! Dumnezeu a înviat! I-a luat pe oameni la Judecata de Apoi. Pe noi ne-a lăsat aici, ca să ne arate cât de mici suntem de fapt! Ha! Nu-mi pasă dacă putrezesc în cazanele Iadului atât timp cât știu că vă iau și pe voi cu mine!

PAUL G. (de-a dreptul îngrijorat): „Unde ești acum? Ar trebui să îngropăm securea războiului, e grav ce se întâmplă, grav de tot! Trebuie să fim uniți, măcar până vedem care-i treaba.”

GRIGORE C.: Sunt la KFC-ul de la Unirii,alături de Vasile Comănescu. Chiar te invităm, fii și tu alături de noi; mai presus de toate, vreau să-ți văd fața aia de atotputernic, mânca-te-ar tata de zmeu! Hai, la revedere!

(Îi închise telefonul în nas. După ce terminară de mâncat, Cavalcan îi povesti lui Comănescu tot ce se întâmplase. Paul Georgescu intră în grabă, împiedicându-se și împrăștiindu-se pe jos. Se ridică. Tremura din cap până în picioare.)

PAUL G. (țipând): Apocalipsa! Apocalipsa! Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri! (Privea în gol și, trecând de masa la care stăteau Cavalcan și Comănescu, îngenunche și începu să bată mătănii ca un om disperat, făcându-și încontinuu semnul crucii și rugându-se la fel cum privea, în gol)

VASILE C.: Ăsta a înnebunit de-a binelea! Trebuie să facem ceva cu el! Să-l aducem printre noi! Asta ne mai lipsește acum, nebuni!

GRIGORE C. (neimpresionat, scobindu-se între dinți): Mdea! (Către Paul): Domnule detectiv, scularea, ce-i aici, mănăstire?! Hai, lasă show-ul ăsta ieftin! (Se ridică de pe scaun și, împreună cu Vasile Comănescu, îl luă de pe jos.)

PAUL G. (începând să plângă): Doamne, ajută și păzește! Doamne, prostul de mine se căiește! Aud trompetele, aud trompetele!

GRIGORE C. (către Vasile, așezându-l pe Paul pe un scaun și dându-i să bea din sucul său): Așa-s oamenii care trăiesc la extreme: când se cred stăpâni pe situație, sunt cei mai fioroși și aroganți titani, iar când le fuge pământul de sub picioare, plâng ca niște copii cu degetul mare în gură și imploră iertare Providenței. Halal!

VASILE C. (așezându-se și el pe scaun, oftând): Uite, mi s-a făcut pielea de găină. Se vede că n-are stomacul tare. La rece, toți își permit să se gândească la propria lor dispariție pentru câteva secunde și după aceea să-și vadă de treabă puțin sau deloc impresionați. Dar când gândești la cald, când contempli moartea în miezul deplinei sale desfășurări de forțe, nu-ți mai vine să treci peste, te chircești într-un colț și începi să te legeni. Drept să-ți spun, golul pe care-l simt în stomac mă face să zbier și să bat cu pumnii în pământ, dar mă încearcă o migrenă atât de puternică încât mă deranjează până și ecoul propriilor gânduri. (Întorcând capul către Paul și adresându-i-se lui Cavalcan) Să sperăm că o să se liniștească în curând.

GRIGORE C. (căzut pe gânduri): Ar trebui să-l ajutăm pe-ăsta să-și revină și-apoi să mergem în explorare, ca să evaluăm situația de la fața locului. Trebuie neapărat să vedem cine mai e în viață! Trebuie să ne strângem toți supraviețuitorii și să stabilim un plan de acțiune. Avem nevoie de cel puțin un doctor și un pilot.

VASILE C. (zâmbind): Și de femei!

GRIGORE C. (pe același ton distant): Hai să nu ne prostim! A, și, desigur, trebuie să încercăm să luăm legătura cu omologii noștri din lumea întreagă. Dracu’ știe ce-o mai însemna „lumea întreagă” acum. Pun pariu că distanțele s-au mărit considerabil.

VASILE C. (adoptând o mină ceva mai gravă): Distanțele au rămas aceleași, capacitatea noastră de-a le parcurge în timp util, mă tem, a fost serios avariată!

GRIGORE C.: Mda!

VASILE C. (către Paul): Ce zici, domnule, poți să te deplasezi pe picioarele tale?

PAUL G. (pe scaun, cu privirea în pământ): Dracu’ mai știe…

GRIGORE C.: Haideți să ne mișcăm mai repede. Nu-i timp de pierdut. Vasile, ajută-l pe amărâtul acesta să se scoale. Cară-l în spate dacă este nevoie.

Aceștia părăsiră localul și porniră în căutare de supraviețuitori.

Scena 3

Aceiași, cetățeanul Xulescu

Cei trei o luară în sus Pe Bd-ul Cornel Sagitariu, trecând pe lângă șirul interminabil de mașini parcate sau avariate în urma accidentelor petrecute noaptea trecută imediat după dispariția oamenilor. Se opriră brusc. Un individ se afla pe trotuarul alăturat, fiind căzut pe jos, cu fața în sus și brațele întinse. Nu schița nicio mișcare.

VASILE C. (primul care îl observă): Opriți-vă! Uitați-vă un pic spre trotuarul de pe partea cealaltă. În dreptul magazinului „La plăcințica”. Este un individ care stă întins pe jos și nu mișcă.

GRIGORE C.: Haideți să vedem ce este cu el.

PAUL G (dând înapoi): Poate este bolnav sau ceva. Nu vrem să ne contaminăm, puteam să mai supraviețuim câteva zile bune! În plus, trebui să contactăm de urgență puterile vestice să vedem dacă este o problemă globală sau doar la noi în ogradă s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

GRIGORE C. (privindu-i peste umăr): Taci, băi, Gâgă! Ți-a pierit curajul de ieri până astăzi?! Mergem să vedem ce-i cu el. Dacă n-aveți sânge-n pulpă, mă duc singur.

VASILE C. (cu un aer de om hotărât): Eu vin cu tine, Grigule. Am încredere în instinctele tale.

PAUL G.: Eu unul n-aș avea, cel puțin nu după evenimentele recente.

VASILE C. (către Cavalcan): Ce vrea să spună cu asta?

GRIGORE C.: Elucubrații și nimic mai mult. Moașă-sa pe gheață! Hai să traversăm. Nu este nicio trecere, dar, din nou, nici oameni…

(Vasile îi dădu drumul lui Paul și îl urmă pe fostul său coleg de partid. Domnul detectiv îi urmă cu pași mărunți și plin de circumspecție.)

PAUL G. (pe un ton pierdut): Stați așa că vin și eu! Nu fugiți! Mama lor de friguri! Nu mă mai lasă nicicum…

GRIGORE C. (răzând, cu un aer triumfal): Vezi, cumetre, că ți-ai revenit. Știi și tu, până la urmă, că nu există o cale mai dreaptă decât mersul înainte! Hai, înainte marș, un-doi, un-doi, un-doi (trecând în spatele domnului detectiv și imprimându-i o urmă de pantof pe spate – acesta din urmă se împrăștie pe jos). Ia vino tu încoace, `tu-ți paștele mă-tii de pramatie! (îl ridică de jos și începu să-l lovească puternic cu dosul de palmă) Știi, mă, ce pățesc trădătorii de neam și patrie?! Mor, mă, mor! De mâinile mele!

(Vasile apucă să îl imobilizeze pe Grigore Cavalcan și să îl liniștească astfel încât să nu îl omoare pe domnul detectiv Paul Georgescu. Individul întins pe spate începea să miște discret indexul mâinii stângi.)

VASILE C.: Grigule, uită-te la individul acela, începe să miște. Stai să iau un băț ceva. Vezi tu vreun băț pe aici?

GRIGORE C. (cu o prezență de spirit ieșită din comun): Nici nu o să avem nevoie de așa ceva. Cred că ăsta e beat criță. (Se îndreptă către individ și începu să-l miște cu vârful pantofului) Stimate cetățean Xulescu, vă somez să vă ridicați de îndată și să vă legitimați! Ce credeți că este spațiul public, dormitor pentru derbedei?! (Către Vasile C.) Băi, Sile, nu știu de ce, dar fața ăstuia îmi pare cunoscută! De unde dracu ar putea un om de statura și statutul meu să cunoască un pierde vară ca ăsta?

PAUL G. (Încă întins pe jos, făcând eforturi susținute pentru a-și calibra maxilarul cu mâna dreaptă): Poate e un spion de-al dumitale, cine știe?

GRIGORE C.: Tacă-ți gura, jigodie, că își mut maxilarul la ceafă numaidecât!

VASILE C. (zâmbind forțat): Sunt curios ce s-a întâmplat mai exact între tine și domnul pe care tocmai l-ai șifonat bine.

GRIGORE C. (fără să schițeze nicio expresie): Ți-am zis mai devreme în restaurant, până să intre jigodia asta. Îți mai zic o dată, dacă e nevoie. Între timp, ridică-l pe „domnul” (făcând cu degetele semnele citării) de acolo și eu mă ocup de amărâtul cestălalt. Ce-am ajuns, măturători stradali! Să adunăm gunoaiele de pe jos!…

VASILE C. (adoptând o atitudine împăciuitoare): Grigule, nu te supăra pe mine, dar nu țin minte să te fi văzut vreodată atât de recalcitrant. Înțeleg că situația în care ne aflăm acum și-a pus amprenta și asupra ta, însă tocmai de aceea ar trebui să ne străduim să fim mai înțelegători unii cu alții, mai ales că nici nu știm exact câți am rămas în viață.

GRIGORE C. (pe un ton ceva mai calm, în timp ce-l împungea pe individul întins pe jos cu vârful pantofului): Ai și tu dreptatea ta, Sile. Adevărul este că mă simt ca un animal încolțit. Mi-e frică, pentru prima dată în viața mea mă simt așa cum probabil se simt șobolanii când sunt exterminați în masă de echipele de deratizare și când, încolțiți, încearcă să se strecoare prin cel mai mic orificiu și aleargă înainte și înapoi, amețiți de pericolul iminent ce le amenință întreaga specie.

VASILE C.: Bine spus, Grigule, bine spus… (Scoase 2 șervețele și i le întinse lui Paul) Ține aici. Ia și șterge-te că văd că ai buza de jos spartă. Te ridici singur?

PAUL G.: Da, merci. Mă ridic singur, cât încă mai e cazul.

(Cetățeanul care în tot acest timp stătea întins pe trotuar începea să deschidă ochii. Reușind să se ridice cu mari dificultăți și sprijinindu-se pe antebrațul mâinii stângi, privea nedumerit în toate direcțiile.)

GRIGORE C. (rânjind de-a binelea): Dar ce-avem noi aici? Bună dimineața, soare! Te-ai decis să li te-alături celor trei care au speriat vestul? (Referindu-se cu ironie și autoironie la propria-i persoană și la ceilalți doi)

CETĂȚEANUL XULESCU (tușind, cu privirea în pământ): Cine sunteți voi și ce vreți de la mine? Am o durere de cap, mamă, mamă! De toată frumusețea.

GRIGORE C. (cu un aer pseudoafabil): Eu sunt Grigore Cavalcan, poate ai auzit de mine. De fapt, nici nu aveai cum să nu auzi, asta dacă nu locuiești în peșteră! Cel de aici (arătând înspre fostul său coleg de partid) este Vasile Comănescu, și de el trebuie să fi auzit, iar în partea cealaltă, detectiv ca hobby și japiță de meserie, este Paul Georgescu. Dar tu cine ești, stimate domn?

CETĂȚEANUL XULESCU (ridicând capul din pământ): Cum, Grigore Cavalcan, cum se poate așa ceva? Ce cauți dumneata în plină stradă, la ora asta?! De fapt… (scanând împrejurimile cu privirea-i amețită) ce dracu înseamnă toate acestea? Unde ne aflăm?

(În tot acest timp, Vasile Comănescu și Paul Georgescu șușoteau în spatele lui Grigore.)

GRIGORE C.: Domnul meu, așa arată cel mai groaznic coșmar al dumitale! Te-ai trezit, ca noi toți cei ce suntem încă vii, într-o realitate inefabilă, nu există cuvinte pentru ce s-a întâmplat noaptea trecută, dracu’ știe ce s-o fi întâmplat. Cert este că au dispărut oamenii. Păi, privește în jurul tău, mai vezi vreun om? Și doar e luni dimineața. Acest bulevard trebuia să colcăie de oameni. Pe când, așa cum poți vedea, nu mai e nici dracu’. Au dispărut toți, mânca-i-ar neantul! Dar tot nu ai răspuns la întrebare, cine ești matale?

CETĂȚEANUL XULESCU (vomitând și ștergându-se la gură cu mâneca gecii sale din piele întoarsă): Incredibil! A, da, Ion Popovicescu (ridicând mâna dintr-un reflex necondiționat). Am băut prea mult azi-noapte după ce am plecat de la sediul de campanie al PPUTMB, și cred că am leșinat aici pe trotuar. Am lucrat pentru dumneata, în echipa de campanie online. Am și schimbat două, trei vorbe la sediul de campanie când ați venit să ne anunțați că ați câștigat.

GRIGORE C.: Măi să fie! Știam că fața ta îmi este cunoscută, dar nu îmi aminteam exact de unde. Da, totul se leagă. Tu erai tipul antipatic care încerca să mă tragă de limbă.

ION P. (încercând din răsputeri să se ridice în picioare): Exact.

GRIGORE C. (ajutându-l să se ridice): Știi unde ești acum? Știi ce se întâmplă în jurul tău acum?

ION P.: Ce-mi aduc aminte este că am plecat din Club 7 mult după miezul nopții, foarte amețit, eram cu un prieten, apoi totul s-a petrecut ca într-un vis, iar faptul că eram într-o profundă stare de ebrietate m-a făcut să nu dau atenție lucrurilor care se petreceau în jurul meu. Când vedeam în fața ochilor un om, când nu-l mai vedeam, dar, cum am mai spus, fiind atât de beat am pus toate acestea pe seama stării mele de atunci.

GRIGORE C. (plin de curiozitate, îndreptându-se cu o amiciție disimulată spre Ion): Ce experiență! Ce experiență!.. Spune-mi, altceva îți mai aduci aminte? Gândește-te bine și relatează-mi totul cu lux de amănunte, bine, în măsura în care îți mai amintești, dată fiind starea ta de atunci.

ION P.: Da, corect, dată fiind starea mea de atunci. Păi, stați un pic, poate dacă îmi încordez memoria suficient de mult, poate îmi amintesc mai multe detalii în legătură cu noaptea trecută.

(Vasile Comănescu, urmat de Paul Georgescu, se îndreptă spre cei doi, părând să aibă ceva de discutat cu Grigore Cavalcan.)

VASILE C.(cu o oarecare urmă de reținere, către Ion Popovicescu): Eu sunt Vasile, acesta de lângă mine este, din câte am aflat și eu mai devreme, Paul Georgescu. (cei trei făcură cunoștință din priviri, apoi Vasile își îndreptă atenția către Grigore) Grigule, haide să ne mobilizăm mai repede, trebuie să încercăm să intrăm în legătură cu Staviuc, apoi trebuie să elaborăm un plan de acțiune, trebuie să stabilim prioritățile noastre cele mai stringente, după care trebuie să ne asigurăm că avem toate resursele la dispoziție pentru următoarea săptămână, trebuie să ne echipăm, trebuie să alocăm sarcini și, atunci când va fi cazul, să plecăm din țară atâți câți om fi în viață, nu înainte însă de a intra în legătură cu ceilalți conducători din celelalte state. Acum mai mult ca niciodată trebuie să urmăm cu sfințenie matricea lui Eisenhower! Important și urgent este să rămânem în viață.

GRIGORE C.: Și provincia? Crezi ca doar în Tristești sunt supraviețuitori?

ION P. (intrând în discuție fără nicio reținere): Dacă îmi permiteți să vă atrag atenția asupra unui aspect deloc de neglijat, ia priviți în direcția clădirii Judecătoriei (această clădire impunătoare se vedea cel mai bine din locul în care cei patru se aflau la momentul respectiv), vedeți haitele de câini care s-au adunat în tot acest timp? Cei care erau liberi pe stradă, în număr de câteva zeci de mii, alături de cei care probabil că au evadat din padocuri și adăposturi, s-au înhăitat și încă o să se înhăiteze și mă tem că vor fi mult mai mulți decât noi. Cât despre ceea ce îmi amintesc din tot ce s-a întâmplat noapte trecută, am să vă povestesc cu lux de amănunte atunci când vom fi cât de cât în siguranță.

(În depărtare, un val de câini vagabonzi se îndrepta cu viteză spre bulevardul Corneliu Sagitariu.)

GRIGORE C.: Tânărul are dreptate, trebuie să mergem numaidecât la mașină. Vasile, o luăm pe a ta?

VASILE C. (luând-o la fugă): Da, am lăsat-o în față la KFC. Haideți repede, să nu ne prindă javrele pe stradă, că nu scăpăm cu viață!

(Toți patru o luară la fugă în jos pe bulevard. Ajunși la mașina lui Vasile Comănescu, constatară că, din moment ce acesta uită să o oprească, îi murise bateria, și deci nu mai aveau posibilitatea să părăsească perimetrul.)

GRIGORE C. (către Paul Georgescu, adoptând o atitudine mai binevoitoare): Cumetre, tu ai venit cu mașina?

PAUL G.: Nu, am venit pe jos, alergând. Era să mă și muște un dulău, noroc că l-am alungat cu pietrele. Am rămas fără benzină la Universitate. Mi-am lăsat mașina acolo.

GRIGORE C. (nervos, lovind cu piciorul în roata mașinii): Futu-i mama ei de treabă! Aici o să rămânem! Nu vreau să mor mâncat de javre, mă auzi?! (îl apucă pe Vasile Comănescu de cravată, strângându-l foarte tare) Fă ceva, bătrâne!

ION P. (eliberându-l pe Vasile din mâna lui Grigore): Haideți să nu ne pierdem calmul. Intrăm în KFC și acolo vom fi în siguranță pentru moment.

PAUL G.(prinzând curaj): E o idee foarte bună, tinere domn, doar că nu putem sta la nesfârșit acolo! Câinii se vor înmulți, voi fi din ce în ce mai mulți pe străzi, și cum numărul lor va fi mult mai mare decât numărul nostru, vom fi sfârtecați la primul pas greșit.

ION P.: Să ne gândim, care este la momentul actual cea mai sigură zonă sau clădire în care ne-am putea adăposti și construi o bază? Trebuie să putem să ne deplasăm prin oraș, să intrăm în magazine, să luăm tot ce putem lua, apă, mâncare, provizii adică, și să le punem la adăpost.

GRIGORE C.: Haideți repede înăuntru!

(Cei patru intraseră în KFC. Erau la adăpost, pentru moment.)

GRIGORE C.: Așa! Păi, Palatul Parlamentului este cel mai sigur perimetru în care ne-am putea construi o bază. Eu am cheile de la poarta principală, nicio entitate străină nu poate pătrunde acolo. Problema este să ieșim din încurcătura asta. Ia uitați-vă afară, deja s-au adunat cred că 20 de dulăi în fața restaurantului. Nu putem să alergăm până acolo, asta e sigur. Încerc să dau de Staviuc. Vasile, încearcă și tu. Domnule detectiv, de matale nici nu mai zic, pune-te pe apeluri. Tu, tinere domn, pune-ne niște băuturi de la dozatoarele alea.

ION P.: Aveți vreo preferință?

GRIGORE C.: Mai contează? Pune acolo ce o fi!

(În tot acest timp, întreg bulevardul se umpluse deja de câini vagabonzi, care lătrau, se alergau, se mușcau, se împerecheau și tot așa.)

ION P. (turnând suc în pahare): Dumnezeule! Ce poate să fie afară, ia priviți! De aici trebuie să vină cineva să ne ridice cu duba.

GRIGORE C. (cu telefonul la ureche): Sau cu tancul!

Paul Georgescu reușise să îl prindă pe Staviuc la telefon.

PAUL G. (către ceilalți): Faceți puțină liniște! Stănică, salut, maestre! Pe unde ești?

SEPTIMIU S. (prin receptor): „Salut, prietene! Uite, eu și câțiva membri ai partidului meu, alături de Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin, suntem la Palat. Ce necaz o mai fi și acesta pe capul nostru acum?”

PAUL G.: Acesta da necaz!

SEPTIMIU S.: „Tu ce faci, pe unde ești? Mă bucur să aud că ești în viață!”

PAUL G.: Eu mă aflu momentan la KFC-ul de la Unirii, alături de Grigore Cavalcan, Vasile Comănescu și un cetățean pe nume… am și uitat. Stănică, trebuie să veniți să ne luați de aici, mânca-ți-aș! E dezastru ce-i afară. Sunt cel puțin 50 de câini aici în fața restaurantului, nu putem să ieșim. Veniți cu niște arme, eventual într-o mașină mare, dubă, sau ceva. Altfel nu putem scăpa de aici. Trebuie să fim cât mai mulți acum. Și să vedem exact cine mai este în viață.

SEPTIMIU S.: „O să venim, o să venim. Momentan, soția și cele două fete ale mele sunt în viață, niște oameni de afaceri importanți, mai mulți membri de partid. Hai, că mai vedem noi. Stați acolo că venim!” (închise)

GRIGORE C.: Ei, ce ai aflat?

PAUL G.: O să vină să ne ia. Ce ușurare!

Uniră două mese după care se așezară în jurul acestora. Nimeni nu mai zicea nimic. Sorbeau cu paiul din sucul acela stătut. Afară, câinii produceau un zgomot infernal.

Intermezzo

Aceiași, Septimiu S.

Cei patru adormiseră cu brațele și capetele pe cele două mese unite. Dintr-o dată, mai multe focuri de armă urmate de schelălăiturile disparate ale câinilor se auzeau venind de afară.

SEPTIMIU S. (gâfâind, ținând în mână un pistol-mitralieră): Scularea, prințeselor! Am venit să vă salvăm din burta balaurului!

PAUL G.: A venit Stănică, a venit Stănică! (Ridicându-se de pe scaun, alergă înspre noul venit și-l luă în brațe) Nici nu știi cât de mult mă bucur să te văd!

GRIGORE C. (puțin impresionat): Salve!

SEPTIMIU S. (eliberându-se cu greu din îmbrățișarea domnului detectiv): Salutare, bătrâne! Ia uite ce bine arăți, nici nu zici că ne aflăm pe lumea cealaltă! În sfârșit, ne întâlnim unde ai vrut. Să vedem cine scapă primul!

GRIGORE C. (privind în altă parte): Domnule fost ofițer, cu toată stima: hai, sictir!

VASILE C.: Să lăsăm copilăriile! Haideți să ieșim de-aici. Cu cât ne organizăm mai bine și mai repede, cu atât vom supraviețui mai mult.

ION P. (căscând): Subscriu.

SEPTIMIU S. (mirat): Acesta cine mai e?!

GRIGORE C. (cu dispreț): Propria lui moarte!

ION P. (degajând un autentic aer de amabilitate, vrând să dea mâna cu fostul președinte): Încântat de cunoștință, domnule Staviuc!

SEPTIMIU S. (neimpresionat): Las-o baltă! (Împingând ușa restaurantului și întorcând capul spre ceilalți) Țineți-vă după mine!

Septimiu Staviuc goni câinii adunați în fața restaurantului cu ajutorul pistolului mitralieră, făcu loc pentru el și ceilalți și se urcară în duba care-i aștepta pe trotuar.

Tabloul II

Palatul Parlamentului. Ceața reapăru în peisaj. Duba care transporta o parte din supraviețuitori intră în curtea Palatului. Câinii care se strecuraseră în curte alergând după autovehicul fură imediat anihilați. De atâta liniște, Palatul Parlamentului părea mai mare ca niciodată.

Scena 1

Septimiu S., Ștefan R., Grigore C., Ion P., Vasile C.

Holul Palatului. Șase persoane stăteau împrăștiate pe ici, pe acolo. Septimiu Staviuc trânti ușa principală. Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin schimbau câteva vorbe în șoaptă, trăgând cu ochiul la cei șase indivizi care tocmai intrară, în special la Grigore Cavalcan.

SEPTIMIU S. (declamând): V-am adus carne proaspătă!

ȘTEFAN R.: Vedem, vedem.

ION P.: Câtă lume bună!…

SERGIU P.: Câtă lume nebună, vrei să zici!

SEPTIMIU S. (ridicând tonul): Să nu vă aud că vă certați, că nu știu ce am să vă fac!

GRIGORE C. (calm): Nu este cazul, sunt persoane în această încăpere care pentru mine au dispărut alături de marea majoritate a oamenilor. Și, crede-mă, n-am obiceiul de a mă certa cu morții!

VASILE C. (citindu-se pe chipul său o îngrijorare autentică): Stăteam și mă gândeam pe drum, oare cât o să mai fie utilizabile rețelele de telecomunicații? Până când o să mai putem lua legătură cu cei de la distanță?

SEPTIMIU S. (tranșant): Cel puțin o săptămână, dacă nu o să avem prea multe pene de curent.

GRIGORE C.: Trebuie să strângem toți supraviețuitorii laolaltă și să creăm mini-ministere. Trebuie să avem mai multe echipe către care să putem distribui responsabilități în materie de chestiuni urgente. Avem nevoie de o echipă care să se asigure că nu rămânem niciodată fără provizii, spre exemplu.

SEPTIMIU S.: Da, să știi că și eu mă gândeam la același lucru. Fiecare dintre noi trebuie să încerce să dea de cunoscuți, rude, prieteni etc. Va trebui, de asemenea, să căutăm supraviețuitori prin tot orașul, cu două sau trei mașini. Dacă este nevoie, luăm niște coli A4, scriem pe ele numerele noastre de telefon și le lipim peste tot prin oraș. Dacă în caz cineva le citește, ne sună și ne spune unde se află. Astfel ne putem deplasa la față locului și îi putem ridica pe respectivii supraviețuitori.

GRIGORE C.: Să știi că este o idee foarte bună. Trebuie să descindem în librării, în magazine, în supermarketuri și să luăm tot ce putem lua, ca să aducem aici. Cât preconizezi că o să mai avem curent electric?

SEPTIMIU S.: După calculele mele, și după informațiile pe care le am, orașul va mai fi alimentat cu energie electrică fără să intervenim la nivel de centrale, hidrocentrale și alte bazaconii de-astea maxim două săptămâni. Nu ar fi bine să mai rămânem pe-aici prea mult timp.

GRIGORE C.: Da, într-adevăr, nu ar fi deloc bine. Câți suntem acum aici de față? (Cavalcan îi numără pe toți)Deci douăsprezece persoane, opt bărbați și patru femei. Șase dintre noi trebuie să se deplaseze pe teren numaidecât. Paul Georgescu și domnul Popovicescu să formeze o echipă, Ștefan Rapass și Sergiu Pavelin o a doua echipă, iar Vasile Comănescu și șoferul tău (întorcând capul către Staviuc) să alcătuiască o a treia echipă.

SEPTIMIU S.: Șoferul meu, așa cum i-ai spus tu, este de fapt mâna mea dreaptă, și poartă numele de Petrică. Dar da, sunt de acord cu împărțeala făcută de tine. Încă ceva (se adresa celor trei echipe) Există în fiecare echipă măcar un șofer? (Toți dădură din cap în semn de aprobare)

GRIGORE C.: Perfect! Uite cum veți proceda: Mergeți toți șase cu duba până la cea mai apropiată reprezentanță de autovehicule tip van. Mai luați două dube de acolo și o să avem trei autovehicule. Apoi o luați în direcții diferite, căutați supraviețuitori, lipiți afișe cu numerele noastre de telefon, strigați, țipați, colindați străzile, luați și niște portavoce cu voi, intrați în blocuri, spargeți apartamentele, luați tot ce credeți că ne-ar trebui, iar după ce o să se lase întunericul, treceți toți pe la niște hipermarketuri și luați de mâncare, de băut și tot ce ne mai trebuie. Înainte să plecați, treceți toți pe la mine și pe la Staviuc să vă lăsăm numerele de telefon, cei care nu le aveți, și să ni le lăsați și voi pe ale voastre. Totul e clar?

ION P. (prinzând curaj): Clar ca lumina zilei! Că tot veni vorba de resurse, avem rezerve suficiente de combustibil?

SEPTIMIU S. (își scărpină obrazul drept): Asta nu mai știu, dar benzinării sunt destule. Le secăm pe toate, după aceea mai vedem noi.

ION P.: Și arme? Cred că o să avem nevoi de arme în timpul expediției noastre.

GRIGORE C. (interveni brusc): Ai dreptate! Știi să tragi cu pistolul?

ION P. (cu jumătate de gură): Nu…

GRIGORE C. (schiță un rânjet forțat): Știam eu. Dar ce știi să faci, mai bine zis?

ION P. (intrând în defensivă): Vorbesc trei limbi străine la nivel avansat, sunt traducător și scriitor! Sunt un om al artelor!

GRIGORE C.: Și la ce te ajută toate astea acum? Cu limbile tale străine nu poți să îmblânzești nici câinii, nici foamea! În fine, ai noroc, te-am băgat în echipă cu domnul detectiv, trăgător de meserie – trage cu arma, trage pe sfoară, trage la măsea și câte și mai câte.

SEPTIMIU S. (interveni pentru a aplana un eventual conflict): Mda! (către cele trei echipe) Ați înțeles ce aveți de făcut? (toți aprobară) Bine, atunci scoateți-vă telefoanele din buzunar și scrieți (Îi așteptă pe toți, apoi începu să-și rostească numărul de telefon) Îl invit pe Grigore Cavalcan să facă același lucru.

După ce toți își notaseră ce aveau de notat, se îndreptară către dubă fără să schițeze nici cel mai mic gest. Doar Paul Georgescu și Ion Popovicescu făcură cunoștință și se angajară într-un dialog de complezență.

Scena 2

Septimiu S., Grigore C.

Septimiu Staviuc își condusese soția și cele două fiice într-una dintre camerele Palatului. Întors în holul cel mare, îl invită pe Cavalcan într-o sală de ședințe. Sala avea în mijloc o masă ovală. Totul era confecționat din lemn masiv și tapiserie scumpă.

SEPTIMIU S. (după ce închise ușa, adresându-i-se lui Cavalcan pe un ton defensiv): Sper să poți lăsa deoparte tot ce s-a petrecut ieri. S-a întâmplat într-o altă lume. Și tu ai fi făcut la fel în locul meu. Odată ce ai intrat în rol, trebuie să joci până la capăt. Păpușarilor nu le scapă nimic, știi și tu.

GRIGORE C. (zâmbind forțat): Ai dreptate, și este exact ceea ce am să fac: am să joc până la capăt.

SEPTIMIU S.: S-o iau ca pe-o amenințare?

GRIGORE C. (râzând): Nu, ia-o ca pe-o provocare. He! He! He!

SEPTIMIU S. (se întunecă dintr-o dată): Nu crezi că este prea târziu acum să faci ceea ce trebuie să faci?

GRIGORE C.: Dacă ar fi prea târziu, n-ar mai trebui. Așa că…

SEPTIMIU S.: Tot ce vreau de la tine este să colaborezi. Știi foarte bine că în condițiile date avem mare nevoie unul de celălalt. Noi suntem conducătorii lor acum. Puținii oameni care au mai rămas depind întru totul de inteligența și abilitățile noastre de conducere.

GRIGORE C. (cu gândul în altă parte): Așa o fi… Știi, eu nu am primit încă nicio veste de la soția mea. Unde au dispărut cu toții? Ce s-o fi întâmplat?! (se străduia să-și ascundă cele câteva lacrimi din colțul ochilor)

SEPTIMIU S. (cu mâinile la spate, privind în zare haitele de câini de la fereastra sălii de ședințe): Eu am o bănuială, dar nu pot spune nimic până nu aflu mai multe. Oricum am lua-o, ne aflăm într-o situație fără precedent.

GRIGORE C. (privind în gol): Să fie oare Proiectul Alpha care a scăpat de sub control?

SEPTIMIU S. (întorcându-se spre Cavalcan): Nu știu, ți-am zis, nu îmi permit să speculez nimic pe tema asta, până nu aflu mai multe!

GRIGORE C.: Ne-a mai rămas altceva de făcut în afară de a specula?

SEPTIMIU S. (așezându-se pe un scaun): Dragă Grigore, dacă înainte ne permiteam să speculăm, dacă înainte ne permiteam să mințim, să manipulăm, să înșelăm, să ne vedem de propriile interese, acum suntem mult prea puțini ca această roată a norocului să se întoarcă iar în favoarea noastră. În plus, dacă bănuielile îmi vor fi confirmate, atât pot să îți spun: în viață nu vor fi rămas decât oamenii așa-zis importanți, politicienii, oamenii de afaceri, magnații cei mai mari din toate statele, deci crema cremelor. Dar văzându-i pe individul acela cu care ai venit și pe cumătrul Paul, nu putem fi siguri. Până atunci, știi cum zic anglo-americanii (cu un accent stâlcit) we must come clean.

GRIGORE C.: Și oamenii de știință, medicii, savanții, inginerii?

SEPTIMIU S.: Da, câțiva. Dar nu de la noi. Momentan cred că am rămas descoperiți.

GRIGORE C.: Noi ne-am pricopsit cu un scriitor și cu un detectiv! Ha! Ha! Ha! O să-l trimitem să le recite câinilor, poate o să moară toți de plictiseală!

SEPTIMIU S. (conturându-i-se un zâmbet în mijlocul feței): Găsim noi ceva și pentru cei mai amărâți dintre amărâți. (O scurtă pauză) Ne-am luat cu vorba și avem foarte multă treabă. Încearcă să-ți mai suni rudele, apropiații, soția etcetera. Eu o să cobor până la mașină să iau ceva. De fapt, vino cu mine.

(Cei doi părăsiră sala de ședințe. Coborâră scările și ajunseră în holul cel mare.)

SEPTIMIU S.: Tu stai aici de pază, eu am de făcut niște drumuri. Te las în grija soției și fiicelor mele.

GRIGORE C. (încruntându-se): Nu crezi că este o dovadă de imprudență să pleci singur? Ai vreo armă la tine, măcar?

SEPTIMIU S.: Da, am două pistoale în mașină și multe cartușe. Am și un încărcător de telefon, ca să pot fi contactat tot timpul. Tu cum stai cu bateria?

GRIGORE C. (își scoase telefonul din buzunar și-l inspectă cu atenție): Mă mai ține maxim o jumătate de zi. Trebuie să-l sun pe Vasile Comănescu să-mi facă rost de un încărcător. (După o scurtă pauză) Spune-mi, unde te duci?

SEPTIMIU S. (expeditiv): Nu este o chestiune care să te privească în mod direct.

GRIGORE C. (calm, zâmbind malițios): Ba din contră, acum că am ajuns să batem palma, orice întreprinzi din acest punct mă privește în mod direct.

SEPTIMIU S.: Dacă e chiar așa de urgent să știi, află că am să mă duc până în Poiană. Niște persoane dragi mie locuiesc sau cel puțin locuiau acolo. Trebuie să văd ce s-a întâmplat cu ele. Să știi, apreciez că te-ai decis să mi te alături, mai ales că acum suntem doi împotriva tuturor.

GRIGORE C. (aproape deloc impresionat): Dacă așa vrei tu să fie!… Însă ai grijă, doi împotriva tuturor înseamnă că trebuie să fim complet sinceri unul cu altul. În altă ordine de idei, să mai încerci să intri în legătură cu oficialitățile americane și canadiene. Eu o să încerc să dau de nemți și de ruși.

SEPTIMIU S.: Foarte bine! Te-am lăsat. Dacă se trezesc soția și fiicele mele înainte să mă întorc, spune-le că m-am dus pe teren să-i ajut pe băieți. Între timp, ia o masă și un scaun, așază-le într-un colț și stai de veghe. Dacă vin băieții cu produse, să le treci pe toate într-o condică. La fel, să încerci să întocmești o gestiune a tuturor oamenilor în viața.

GRIGORE C.: Da, așa am să fac. Poate mai încolo vom organiza și niște alegeri, ca unul dintre noi să devină regele prăpădiților!

SEPTIMIU S. (râzând): Așa îmi place să te văd, domnul meu, hâtru ca întotdeauna, nu bosumflat și proferând insulte în stânga și în dreapta. Te-am lăsat! Noroc. Ne auzim la telefon, dacă intervine ceva.

GRIGORE C.: Salve. Da, ne auzim.

Cei doi își strânseră mâna. Staviuc părăsi clădirea și curtea Palatului, iar Cavalcan începu să facă pregătirile necesare.

Scena 3

Grigore C., Paul G., Ion P., câțiva supraviețuitori

Paul Georgescu și Ion Popovicescu, împreuna cu câțiva supraviețuitori, băteau în ușa de la intrare a Palatului. Era întuneric și extrem de frig. Urletele și lătrăturile câinilor se auzeau cu ecou dincolo de poarta Palatului. Paul își scoase telefonul din palton.

GRIGORE C. (frecându-și ochii): Intrați, intrați.

ION P. (bucuros că li s-a deschis ușa): Am adus întăriri! He! He! He! Mâncarea și sticlele de băutură le-am lăsat în dubă, dar le aducem noi după aceea. Trebuie să ne încălzim un pic!

GRIGORE C.: Foarte bine, foarte bine. Celelalte două echipe unde sunt, știți ceva?

ION P.: Păi, n-au venit cu noi, că ne-am despărțit după ce am mai făcut rost de două autovehicule de la o reprezentanță din centru.

GRIGORE C.: Aha!

ION P.: Spuneți-mi, unde găsesc și eu o toaletă pe aici?

GRIGORE C.: Drept înainte, cotești la stânga, pe urmă la dreapta și tot înainte. O să vezi și niște semne.

ION P. (grăbind pasul): Mulțumesc!

GRIGORE C. (în șoaptă, către Paul Georgescu, făcând referire la Ion Popovicescu): Ce-a pățit omul ăsta la mână? (Mâna-i stângă sângera vizibil) Sper că nu v-ați încăierat sau ceva?…

(Între timp, supraviețuitorii intraseră și ei în Palat, ducându-se care încotro. Toți erau politicieni, oameni de afaceri, unii chiar niște cunoștințe de-ale lui Cavalcan. Se salutară discret din priviri ca și când s-ar fi întâlnit la o înmormântare.)

PAUL G.: Nici vorbă, și-a făcut-o cu mâna lui! E o poveste pe alocuri haioasă, dar tristă dacă stai să te gândești mai bine.

GRIGORE C. (cu mâinile în buzunare): Ascult!

PAUL G. (tratându-l cu indiferență): Să-ți spună el, dacă vrea.

GRIGORE C. (nervos, ridicând tonul):Vezi că n-am uitat cine ești, nu-ți permit să-mi vorbești de sus, ca te pun imediat cu botul pe labe!

(Ion Popovicescu se întorcea de la baie în timp ce Grigore Cavalcan mai avea puțin și sărea la gâtul domnului detectiv.)

ION P. (se apropie în fugă de cei doi): Ce se întâmplă aici? Vă rog să încetați imediat, nici acum nu puteți să dați mâna, când suntem pe marginea prăpastiei?!

GRIGORE C. (răstindu-se la Ion): Tu vorbești de marginea prăpastiei, derbedeule?! Cât timp eu și Staviuc suntem în viață, conducătorii voștri de drept, cât timp depindem unii de alții pentru a supraviețui, trebuie să știm ce se întâmplă cu fiecare fir de păr din capul vostru! Tocmai, suntem pe marginea prăpastiei și tu te iei la bătaie cu dracu’ știe cine?!

ION P. (arătându-i mâna rănită): Te referi la asta? A, mă tem că-i o neînțelegere, nu am rănit pe nimeni în afară poate de propria persoană, dar nici eu nu pot să mă plâng. Aș prefera să nu vorbim despre asta, nu are rost, îmi trezește amintiri neplăcute.

GRIGORE C. (zbierând): Te somez să-mi zici imediat ce măgărie ai făcut!

ION P.: Vreau să stau puțin jos, mă dor picioarele în ultimul hal. O să îți povestesc. Paul m-a oprit la timp, altfel nu știu…

GRIGORE C. (temperându-și avântul): Vino și stai la masa de acolo, e și-un scaun pe care te poți așeza.

PAUL G. (se ținea după cei doi, gânditor): Avem cu ce să-i bandajăm mâna?

GRIGORE C: Da, este un cabinet medical la etajul 1. Și acolo găsești mai multe truse de prim-ajutor, să mergi și să aduci una. Cum urci scările, o iei la stânga și o ții tot înainte, ultima cameră fiind cabinetul medical. Cred că ușa este deschisă; dacă nu, descui-o cu cheia asta.

(Paul Georgescu urcă scările în grabă. Cavalcan stătea sprijinit de masa pe care tot el o așezase în holul mare, iar Ion stătea pe scaun, cu brațele pe masă și cu capul pe brațe. Acesta din urmă izbucnise în lacrimi.)

GRIGORE C. (întoarse capul către rănit): Plângi acum până mai avem timp. În curând o să înlocuiești suspinele cu scrâșnitul din dinți.

ION P. (din ce în ce mai descurajat, cu un glas sacadat și pițigăiat): Cum s-a întâmplat una ca asta?! Cum e posibil să fi dispărut 99% din toți oamenii care până mai ieri râdeau, plângeau, făceau sex, se masturbau, pescuiau, dansau, mâncau, dormeau, se înșelau, se băteau, se omorau… votau? Refuz să cred! Vreau să mă trezesc, nu poate fi adevărat! Nu pot să suport o astfel de singurătate. Familia mea, prietenii mei, iubitele mele pierdute, acum pierdute pentru totdeauna! Tu cum reziști? Spune-mi, te rog! Fie-ți milă! (Luându-l pe Cavalcan de mâneca sacoului) Ceva mă roade pe dinăuntru, e teribil! Mă strânge inima, aș smulge-o din piept și-aș călca-o în picioare!

GRIGORE C.: Au dispărut cei fără de putere. Și cred că 99% e puțin spus. Noi suntem privilegiații, cei fără de care pământul nu se poate învârti! Înghite-ți lacrimile, asta îți va da puterea de care ai nevoie să supraviețuiești printre noi!

ION P. (continuând pe un ton patetic): Dar singurătatea?! Cum poți vorbi cu atâta nonșalanță despre cei pe care i-am pierdut?

GRIGORE C. (zâmbind): De unde știi că noi i-am pierdut pe ei și nu ei pe noi?

ION P.: Singurătatea, domnule Cavalcan, singurătatea!

GRIGORE C. (încruntându-se): Întotdeauna ai fost singur, dragul meu, doar că nu ai avut timp să conștientizezi acest lucru. Ți-ai îmbrăcat singurătatea în cărnurile altora, până ai uitat de tine. Noi, cei care v-am condus, am știut întotdeauna că suntem singuri, ceea ce ne-a întărit și ne-a dat puterea să vă servim un spectacol fără de care ați fi murit fiecare de gât cu fiecare. Oamenii ca mine și ca Staviuc s-au sacrificat de-a lungul mileniilor ca oamenii precum matale să nu aveți timp să vă gândiți la moarte și la singurătate.

ION P. (ștergându-și lacrimile cu mâneca gecii): Și oamenii ca mine care, totuși, s-au gândit?

GRIGORE C.: Au pierdut totul: au murit până au murit! (O scurtă pauză) Copile, nu te mai gândi la moarte; în viață poți să fii mort, dar în moarte nu poți să fii viu! Alegerea îți aparține.

ION P. (zâmbind): Pe-asta a mai zis-o cineva, într-o altă formă.

GRIGORE C.: Da, un om mort.

ION P.: Până și pe-asta a mai zis-o cineva.

GRIGORE C.: „Până și pe-asta a mai zis-o cineva” a mai zis-o cineva.

ION P.: „«Până și pe-asta a mai zis-o cineva» a mai zis-o cineva”… a mai zis-o cineva.

GRIGORE C.: Mult prea multe lucruri s-au zis și, în schimb, mult prea puține s-au făcut.

ION P. (gânditor): Da…

GRIGORE C. (tresărind): Tu câți ani ai, omule?

ION P.: 28.

GRIGORE C. (cu un rânjet macabru pe buze): Ți-aș zice mulți înainte, dar nu vreau să crezi că sunt ironic!

ION P.: Aș prefera mulți înapoi!

GRIGORE C.: Ascultă la mine, tinere domn, dacă vrei să îmbătrânești înainte de vreme, scufundă-ți creierii în regrete!

(Paul se întorsese cu o trusă de prim-ajutor, transpirat și cu o julitură în mijlocul frunții.)

GRIGORE C. (râzând cu poftă): Astăzi toată lumea e rănită! O fi un semn că moartea bate la ușă.

PAUL G.: Moartea nu bate niciodată la ușă,intră prin efracție când vrea dumneaei! Poftim, am adus o trusă. Cheia nu e bună, a trebui să sparg ușa, că tot veni vorba de ușă.

GRIGORE C. (către Ion Popovicescu): Vezi, asta înseamnă să fii un bun lider: îi dai omului o undiță ruptă ca să învețe singur să prindă pești cu mâna! Dacă-i dădeam domnului detectiv aici de față cheia cea bună, l-aș fi privat de această experiență care, fără doar și poate, l-a făcut mai puternic. Dacă nu-i dădeam nicio cheie, ar fi venit înapoi să-mi ceară una. Vezi ce a făcut civilizația din om: nu vă descurcați în afara labirintului decât cu mari dificultăți!

PAUL G. (ofuscat de-a dreptul): Te ții de glume proaste!…

GRIGORE C.: Ba deloc, ba deloc, domnul meu! Drept să-ți spun, n-aveam cheia de la cabinet, așa că ți-am dat-o pe cea de la ușa pivniței. Când n-ai ce-ți trebuie la îndemână, trebuie să te descurci cu ce ai!

(Grigore deschise trusa și-i dădu lui Ion Popovicescu apă oxigenată ca să-și curețe rana și pansament ca s-o acopere.)

GRIGORE C. (arborând din nou o mină gravă): Ei, acum îmi spui ce-ai pățit?

ION P. (oftând): Nu obișnuiesc să cad în ridicol, dar astăzi mi-am vărsat furia, frustrarea și sentimentul de neajutorare pe un lucru neînsuflețit.

GRIGORE C. (începând să râdă): Cum, l-ai șifonat pe domnul detectiv?! Ha! Ha! Ha!

(Nici Ion, nici Paul, pe seama căruia Grigore făcea glume, nu schițaseră nici un gest, nu trădaseră nicio expresie facială care să sugereze vreo urmă de amuzament.)

ION P. (continuând): După ce ne-am despărțit, mă refer aici la cele trei echipe, eu și Paul am colindat orașul în lung și în lat în căutare de supraviețuitori, și după cum poți vedea, am adus ce am găsit. Am fost și prin câteva papetării să luăm ce ne trebuie, am lipit afișe prin cât mai multe locuri posibile, cam asta am făcut toată ziua. La întoarcere, trecând printr-un hypermarket și ridicând de-acolo mâncare și băutură pentru noi toți, am luat și câteva sticle de whiskey și vin roșu. Dintr-un impuls apăsător am început să beau încă din mașină. Vinul roșu a fost întotdeauna o slăbiciune a mea. M-am amețit bine, trebuie să recunosc. Văzând o bancă la un colț de intersecție, i-am zis lui Paul să oprească de urgență. A crezut că trebuie să vomit, așa că a oprit numaidecât. Am intrat în acea bancă, am mângâiat pereții, am zăbovit puțin într-o stare de totală muțenie, apoi mi-am dat drumul. Am vomitat din abundență. Ce-a urmat după cred că e și mai interesant, cel puțin pentru un observator din afară. Am început să strig (ridicând glasul și declamând): „Unde sunteți voi acum? Unde sunteți voi acum? Da, da, cu voi vorbesc! De ce nu îmi răspundeți, voi, atotputernici și proprietari de sclavi moderni? A, nu-mi puteți răspunde, ați murit?! V-ați prăpădit? Dar cine ar fi putut crede, domnilor, voi cu cravatele voastre scumpe și pantalonii plini de bășini! Na, că acum mă piș pe voi și pe atotputernicia voastră!” Am scos mațul și am început să urinez pe jos, pe aparate, pe bancomate, pe pereți, după care, surescitat cum eram, am început să lovesc cu pumnii și cu picioarele în bancomate, în pereți, în ușile termopan și să strig din nou (încercând să se imite pe sine în momentul acțiunii): „Luați de-aici, jigodii ordinare, ați furat oamenii și i-ați înrobit, m-ați obligat să semnez hârtiile voastre mânjite cu sângele verde al copacilor și cu sângele roșu al oamenilor pe care i-ați lăsat fără case, și pentru ce, pentru un acoperiș deasupra capului? Jigodii ordinare, ați violat declarația drepturilor omului, futu-vă-n gură de morți! V-ați căcat în sutele de ani de umanism și în mințile care s-au sacrificat întru elevarea umanității, ați descărcat peste milioane de oameni afacerile voastre murdare ca niște tone de bălegar peste o grădină de flori! V-ați căcat pe mormintele unor minți ca Bellamy și Fourier, și proștii au fost alături de voi! Mi-ați vrut sângele?! Mi-ați vrut sudoarea frunții?! Foarte bine, acum îmi puteți gusta și pișatul cald pe care îl revărs asupra memoriei voastre așa cum voi ați revărsat asupra noastră căcatul modern!” Desigur, fiind beat, n-am putut să mă abțin. La un moment dat, am căzut și m-am lovit la spate. Atunci a intrat Paul Georgescu și m-a luat de acolo, auzind probabil sunetul produs de acea căzătură. Nu mai țin minte cu exactitate ce s-a întâmplat apoi, îmi amintesc doar că mă aflam în dubă ținând în mână un pahar de plastic cu niște cafea în el. Am început să mă trezesc din beție treptat-treptat.

GRIGORE C. (nu-i mai venea să râdă): Mda… Ai băut vin roșu, zici? Nu degeaba se zice că adevărul e în vin! Și eu am fost dator la bancă, dar m-am pișat pe ei într-un mod mai elegant. Pur și simplu, nu le-am dat banii. I-am avut la mână, aveam informații sigur cu privire la ilegalitățile comise de aceștia. Natura funcției pe care am ocupat-o mi-a permis să le dau cu tifla!

(Telefonul lui Cavalcan începu să sune. Îl scoase din sacou și răspunse. Era Vasile Comănescu. Găsiseră supraviețuitori)

GRIGORE C.: Vasile Comănescu și mâna dreaptă a lui Staviuc au găsit și ei supraviețuitori. Ne înmulțim, ne înmulțim, și asta e bine. (Către Paul și Ion) Să vă spun un mic secret, în curând o să putem avea alegeri din nou.

ION P. (de-a dreptul șocat): Alegeri, pentru ce?!

GRIGORE C.: Trebuie să desemnăm un lider, un adjutant de lider și, de asemenea, trebuie să creăm mini-ministere. E imperios necesar de a ne organiza cât mai repede cu putință. O să trebuiască să părăsim țara cât de repede posibil!

PAUL G. (rupse tăcerea): Și o să candidăm toți supraviețuitorii?

GRIGORE C.: O întrebare bună, răspunsul este:NU!

ION P. (indignat): Atunci?

GRIGORE C. (pe un ton plin de optimism): Eu și Staviuc, firește! Doar că de data aceasta voturile voastre chiar o să conteze. Cine o să iasă lider, o să lucreze cot la cot cu toți ceilalți, deci e mai mult o formalitate, ca atunci când puterile occidentale se vor prezenta și la noi, să avem ce să le raportăm.

ION P. (reticent): Și în funcție de ce vom putea alege între tine și Staviuc?

GRIGORE C. (dispus să le dea explicații): Asta n-am discutat-o încă, dar eu am o idee și trebuie să mă sfătuiesc și cu Staviuc. Amândoi avem discursurile pregătite, nu trebuie decât să le scoatem de la naftalină. Le vom prezenta pe rând în fața voastră, a tuturor supraviețuitorilor, și voi veți îndeplini rolul de juriu, ca să spun așa. Veți alege după criterii meritorii.

ION P.: Cine are cel mai bun discurs?

GRIGORE C. (tranșant): Da!

ION P.: Da’ ce, suntem la școală?

GRIGORE C.: Școala vieții, dragul meu, școala vieții!

ION P (cu eu aer expeditiv, părând să își dea importanță): Nu am încredere în această formă viciată de democrație. Vreți să vă spun eu ce înseamnă democrația în termeni reali? Că în termeni demagogici, cu toții știm ce se vrea a fi. Deci, să presupunem că o țară este alcătuită din 7000 de persoane, 2000de înțelepți și 5000de nebuni. Candidații pentru funcția de conducător vor fi un înțelept și un nebun. Toți au drept de vot. Înțelepții vor vota pentru înțelept, iar nebunii pentru nebuni. Rezultatul? O mare nebunie!

GRIGORE C (iritat): Și ce vrei să spui cu asta, că proștii nu ar fi trebuit să voteze?

ION P.: Nu spun asta, dar vreau să sugerez că atunci când prostimea reprezintă o majoritate covârșitoare și e chemată să decidă soarta tuturor, efectele nu vor fi vizibile decât mult timp de la derularea evenimentului, iar măsurile corective se vor lua întotdeauna prea târziu, dacă se vor mai lua. A da unui om de rând dreptul la vot fără a-l educat e ca și cum i-ai înmâna primului om întâlnit pe stradă un bisturiu și l-ai pune să opereze fără a-l instrui câțiva ani buni într-ale medicinii. Efectele ignoranței celui din urmă se vor vedea imediat, pe când efectele ignoranței celui dintâi vor face ravagii pe termen mediu și lung. E greu să întreții o continuitate în gândire și să nu rupi lanțul cauzal în decursul mai multor decenii, de aceea pare firesc ca proștii să aibă drept de vot! Pe ignorantul care face ravagii imediate, îl trimiți la reeducare și eventual îi suspenzi dreptul de liberă practică. Pe ignoranții care, învestiți cu o putere decizională ce-i va afecta pe toți de-a lungul mai multor ani sau decenii, îi celebrăm și apoi le suflăm în cur din cinci în cinci ani. În ultimă instanță, este ca și cum i-ai da unui cimpanzeu o mitralieră ca să vâneze cai verzi pe pereți.

GRIGORE C. (interveni în grabă, arborând expresia omului care vrea să spune ceva cu orice preț): Da, are sens ce spui. Ar fi avut și mai mult sens dacă votul vostru chiar ar fi contact! He! He! He! Votul oamenilor nu a schimbat niciodată nimic, află de la mine! Deci, soarta voastră nu a stat în mâinile proștilor, ci soarta noastră, a celor care ne-am luptat pentru voturile voastre, a fost într-un fel influențată de alegerile pe care le-ați făcut. De-aceea interesul nostru, s-o spun pe-aia dreaptă acum în ceasul cel din urmă, a fost ca prostia să prolifereze. Nu mi-e rușine să spun, dragul meu, că v-am jucat pe degete! Abia acum avem cel mai mult de suferit, când proștii au dispărut!

ION P. (lăsând să se vadă câteva grimase în timp ce-și ștergea rana cu apă oxigenată): Ar trebui să-ți fie rușine, totuși!..

(Telefonul lui Cavalcan începu din nou să sune. Acesta răspunse imediat.)

GRIGORE C.: Da! Ai ajuns? Calmează-te, calmează-te odată! Vrei să vin afară? Bine, hai că vin. Ești în fața Palatului, deci. Bine, bine. Nu ești singur? Cum adică? Stai acolo că vin acum. (Către Ion și Paul) Ies până afară. Stați aici, vă las răspunzători în locul meu. Nu vă mișcați din loc, e valabil pentru toți! (Către toți supraviețuitorii care se așezaseră de-o parte și de cealaltă a holului)

Acesta se îndreptă grăbit către ieșire, dădu mâna cu câțiva supraviețuitori care ținuseră cu tot dinadinsul să-l salute, și dispăru de îndată ce închise ușa după el. 

Scena 4

Grigore C., Septimiu S., o prezență neașteptată

Curtea Palatului. Staviuc îl aștepta pe Cavalcan stând pe capota mașinii. Fuma o țigară. Pe scaunul pasagerului din față, lăsat de tot pe spate, o tipă stătea întinsă și părea că doarme adânc.

GRIGORE C. (pe un ton aferat): Deci, cumetre, ce s-a întâmplat?

SEPTIMIU S.: Un căcat!

GRIGORE C. (apropiindu-se de mașină, încercând să privească prin geamurile fumurii care, în întuneric, păreau de nepătruns): Dar cine e aici cu noi? O pasăre, un avion… o păsărică!

SEPTIMIU S. (expeditiv, plantând pe suprafața asfaltată a parcării o flegmă sănătoasă de fumător): Să știi că n-am chef de TINE în seara asta. Dacă vrei să mă ajuți, bine, dacă nu, piei din fața mea!

GRIGORE C. (fără să țină cont de răspunsul lui Staviuc, absorbit de noile evenimente): E cine cred eu că e?

SEPTIMIU S.: Depinde cine crezi tu că e!

GRIGORE C.: Cum cine?.. Pisicuța!

SEPTIMIU S.: Da, dacă ții morțiș!

GRIGORE C.: Și cu ce vrei să te ajut?

SEPTIMIU S.: Vreau să o ducem într-una dintre încăperile ascunse ale Palatului. E prin spate o intrare. Eu o voi ține de încheieturile brațelor și tu de picioare.

GRIGORE C.: În regulă.

SEPTIMIU S.: Stai să-mi fumez țigara.

GRIGORE C. (apropiindu-se de Staviuc, punându-i mâna pe umăr): Am o idee, pentru când o să ne strângem toți supraviețuitorii. Vreau să organizăm alegerile, așa cum am stabilit, și mai vreau ca noi doi să ne rostim discursurile în fața tuturor. Astfel, ei pot delibera și alege în consecință.

SEPTIMIU S. (lansându-și vorbele pe un covor de fum): Da, nu-i o idee rea.

GRIGORE C.: E foarte bună chiar!

SEPTIMIU S.: Vreo veste din partea familiei tale?

GRIGORE C. (privi în altă parte și dădu din cap dezaprobator, înghițindu-și suferința și strângând din pumni): …

SEPTIMIU S.: Să lăsăm trecutul să doarmă acolo unde-o fi. Ne așteaptă un viitor plin de incertitudini.

GRIGORE C. (privind din nou în interiorul mașinii prin geamurile fumurii): Arată chiar bine pisicuța asta a dumitale! Trebuie s-o ții departe de soție, ei?

SEPTIMIU S.: Îți dai seama. De scandal mai avem nevoie acum?

(Septimiu Staviuc aruncă mucul de țigară și-l stinse sub greutate piciorului drept. Cei doi deschiseră ușa mașinii și o luară pe tipă așa cum stabiliseră.)

GRIGORE C.: N-o să ne vadă soția ta de la fereastră?

SEPTIMIU S. (vădit incomodat de greutatea femeii, gâfâind și chinuindu-se să-i răspundă): Nu, nu, mi-am dus soția și fiicele în marea sală a Unirii, și acolo n-au acces la ferestre, știi și tu, sunt guri de aerisire, dar nu ferestre.

GRIGORE C.: Bravo!

Cei doi se grăbeau să ajungă la intrarea secretă. Staviuc, depășit de efortul fizic, o scăpă pe tipă cu spatele de ciment. Această nu schiță nimic;părea în comă. O ridicară de pe jos și continuară să o transporte cu mari dificultăți.

Scena 5

Paul G., Ion P.

Paul Georgescu cerceta discret foșnetul care se auzea venind de afară. Apropiindu-se de una dintre ferestrele mari ale clădirii, îl chemă pe Ion Popovicescu să vadă și el ce se întâmplă.

PAUL G. (ascuns după perdea, încercând să treacă neobservat de cei doi de afară): Ioane, ia vino puțin încoace să-ți arăt ceva!

ION P. (pe scaun, bandajându-și rana): Ce este?

PAUL G. (ridicând tonul): Hai odată, nu mai pune atâtea întrebări! Vino să vezi ceva frumos. Niște câini care se împerechează. (Spunând tare și răspicat ca să audă și ceilalți, pentru a nu intra la bănuială)

(Ion Popovicescu se ridică de pe scaun și se îndreptă spre fereastra unde se afla domnul detectiv.)

PAUL G. (luându-l pe după umeri): Ia uită-te tu acolo, Staviuc și Cavalcan duc o cucoană leșinată prin grădina palatului. Cred că vor să o depoziteze într-una dintre încăperile secrete ale clădirii ăsteia! Să fie oare trafic cu supraviețuitori? Trebuie să-i urmărim să vedem ce au de gând!

ION P. (surescitat): Interesant! Hai să ieșim.

PAUL G.: Tânărul meu prieten, nu fi prost! Stăm aici momentan. Să vedem ce vor să facă! Dacă ajung de partea cealaltă a clădirii, ieșim și noi, ne ascundem după arborii tuia și îi urmărim.

ION P.: Da, e mai bine așa!

PAUL G.: Bineînțeles că e mai bine!

(După ce Staviuc și Cavalcan se pierdură după clădire, Paul și Ion ieșiră și, pășind prudent, ajunseră la colț, de unde îi urmăreau pe primii doi transportând-o pe femeia leșinată. La un moment dat, primii doi se opriră și, înlăturând un arbust care stătea aproape lipit de o bucată de perete, spre capătul celălalt al clădirii, deschiseră o ușă și intrară, strecurând-o pe femeia leșinată cu mare atenție.)

PAUL G.: Bingo! Hai înapoi acum, ne întoarcem mai târziu să vedem despre ce este vorba.

ION P.: În mod sigur! Dar de ce-am vrea să facem asta?

PAUL G. (contrariat): Cum de ce? Dacă ăștia pun ceva la cale, trebuie să fim pe urmele lor!

ION P.: Da, da…

PAUL G.: Ok, hai să ne întoarcem în clădire. La noapte, când toată lumea o să sforăie bine, o să ne întâlnim pe hol și-o să mergem să inspectăm chestiunea de la fața locului.

ION P. (mângâindu-și bărbia în sens contemplativ): Și dacă ușa încăperii secrete o să fie încuiată?

PAUL G.: Păi, așa o să și fie. O sparg și intrăm, nu-i problemă. Nu uita că am antrenament! He! He! He!

(Cei doi se strecuraseră înapoi în marea clădire, Ion Popovicescu trântindu-se înapoi pe scaun și Paul Georgescu punându-se în șezut pe unde apucă.)

PAUL G. (către supraviețuitorii care își ridicaseră privirea din pământ): Am fost de ne-am pișat la gard, ca bărbații!

Scena 6

Septimiu S., Grigore C., Paul G., Ion P., Vasile C. și câțiva supraviețuitori.

Staviuc și Cavalcan, puțin șifonați și vădit extenuați, se întoarseră în cele din urmă în Palat. Staviuc se îndreptă spre sala Unirii, iar Cavalcan se așezase la masă în locul lui Ion Popovicescu, dându-l pe acesta la o parte. Celelalte două echipe urmau să ajungă, la rândul lor, cu mai mulți supraviețuitori.

PAUL G. (către Staviuc și Cavalcan): Ce rău arătați! Ați pus țara la cale fără noi?!

SEPTIMIU S. (aranjându-și sacoul și cravata): Nu e treaba ta, domnule! Mai bine vino cu o idee care să ne ajute pe toți să ieșim cât mai puțin șifonați din toată treaba asta.

PAUL G. (zâmbind tăios): Ideea mea e simplă, la gunoi cu gunoaiele!

GRIGORE C. (interveni în forță, ridicându-și privirea din foile la care începu să scrie): Un om simplu nu poate avea decât idei simple!

SEPTIMIU S.: Orice disensiune în punctul acesta nu poate fi decât contraproductivă. Trebuie să ne odihnim în noaptea asta, mâine ieșim cu toții în căutare de supraviețuitori. Cine trăiește și nu dă niciun semn de viață până mâine la miezul nopții, poate să se ducă dracului!

(Ușa palatului fu trântită de perete, producând un zgomot puternic. Vasile Comănescu și Petrică, mâna dreaptă a lui Staviuc, se întorseseră și eu cu niște supraviețuitori, nu mai mulți de 15. Unul dintre ei spumega și lansa amenințări și injurii la adresa tuturor.)

PAUL G. (către Ion): L-au găsit pe Vandalim Ciudor. Să te ții, circul de-abia acum începe!

ION P. (mișcând din cap într-o notă dezaprobatoare): E ultimul lucru care ne mai lipsea!

VANDALIM C. (îndreptându-se cu repeziciune către Staviuc): Staviuc, futu-ți paștele mă-tii să-ți fut! Jigodie ordinară, vino încoace nemernicule, că ai distrus o țară întreagă, o lume întreagă a pierit de mâna ta puturoasă de oligarh îmbăiat în sângele patriei mamă! Te omor cu mâna mea, m-auzi?!

SEPTIMIU S. (începând să alerge pe scări): Fraților, țineți-l că a înnebunit! Vrea să murim unul de gâtul celuilalt! (Spori viteza cu care urca scările) Vandalime, vino-ți în fire! N-am avut nici un amestec în asta, animal turbat ce ești!

(Trei dintre supraviețuitorii proaspăt sosiți alergară după Vandalim și-l imobilizară ca să nu se năpustească asupra lui Staviuc. Îl conduseră într-un colț și-ncercară să-l liniștească.)

VANDALIM C. (întorcând capul către Staviuc): Ne mai întâlnim noi, căcat uman! Atâta-ți zic, păzește-ți spatele și dormi cu un ochi deschis!

(Acesta se lăsase condus într-un colț al holului, alături de indivizii care l-au calmat, și începu să plângă înfundat și să bată cu pumnul în podea.)

PAUL G. (pe un ton sarcastic): Asta a fost tot? Dezamăgitor!…

SEPTIMIU S. (către Cavalcan): Grigore, pe unde-or fi Rapass și Stavelin? Au rămas ultimii. Trebuie să vedem câți supraviețuitori am cules de pe drumuri și câți suntem în total.

GRIGORE C. (ridicând din nou privirea din hârtiile care parcă-l absorbiseră): Cine sunt acești indivizi? Nu-i cunosc!

SEPTIMIU S.: Hai, mă, dă-i dracu’! Vorbim despre lucruri serioase și grave aici. Tu ce-ai fi făcut în locul lor?

GRIGORE C. (ridicând tonul): Mi-aș fi tras un glonț în cap. Și punct!

(Ușa palatului fu iar trântită de perete, de data aceasta însă cu mai puțină furie. Rapass și Stavelin intrară, urmați de un grup mare de supraviețuitori. În jur de 20 de oameni, dintre care 5 femei, toți oameni politici și de afaceri.)

SEPTIMIU S.: Ok, las-o baltă, uite c-au venit! (către cei doi) Seara bună, domnii mei! Văd că ați adus carne proaspătă, și… (întrerupt de Paul Georgescu)

PAUL G.: Și încă în ce cantități! (Cântărindu-le cu atenție pe fiecare dintre cele cinci femei.)

ION P. (în șoaptă către Paul, dându-i un cot): Ai ce mânca la iarnă, moșule! He! He! He!

PAUL G. (răspunzându-i la șoaptă, tot în șoaptă): Taci, că-mi plouă în gură! (Scanându-i cu privirea pe noii veniți, către Ion): Uite doi capi ai mafiei naționale, i-au pescuit de prin buncărele lor secrete, pasămite! Ăștia s-au pregătit de sfârșitul lumii încă de când au intrat în sistem. Au știut c-o să contribuie cu vârf și îndesat la decăderea omenirii! De exemplu, acolo e Laurențiu Cîntu, a făcut pușcărie un an și apoi s-a întors la ciolan. A fost unul dintre cei mai bogați pauperi, sărac cu duhul și idiot spiritual, dar și-a învârtit oamenii cum a vrut și a reușit performanța de a-și crea un cerc propriu de marionete politice. Uită-te cu atenție la el, dar cu coada ochiului. Cugetă, gândește, pun pariu că se gândește la cum să ne tragă în piept mai bine pe cei rămași în viață și să ne exploateze întru propășirea propriului interes. Lângă el, Daniel Roșca, un alt plutocrat și păpușar talentat, a făcut afaceri cu statul și n-a plătit niciodată în viața lui vreun ban la buget. Cei doi au fost sponsorii lui Staviuc. Și mai sunt câțiva baroni locali, dar aserviți, fără vreo putere deosebită în lumea cea veche. Păpușarii lui Cavalcan încă se ascund, asta dacă nu cumva au plecat din țară către nava mamă.

ION P.: Interesant! Bine, îi cunosc pe toți din ce s-a scris în presă și spus la televizor, dar îi cunosc prea puțin de fapt. Crezi că o să conducă din subteran?

PAUL G. (cu o privire persuasivă, aranjându-și freza de Elvis): Fii sigur de asta. Lumea cea veche a avut mult încăperi în care n-au încăput decât foarte puțini. Organele vitale ale economiei subterane au supraviețuit, chiar dacă elementele de suprafață ale corpului social au dispărut complet.

(Cei doi oameni de afaceri se semnară pe lista lui Cavalcan, fiind apoi escortați de aghiotanții lor într-una dintre sălile de la etajele superioare.)

VASILE C. (ducându-se în centrul holului și adresându-le tuturor câteva cuvinte): Stimați supraviețuitori, țin să vă anunț cu o jumătate de gură tristă, iar cu cealaltă jumătate zâmbind că numărul nostru a ajuns la 53. Avem mari speranțe că mânie o să fim încă pe atâția. Cred cu tărie că, atunci când o să aflăm numărul total de supraviețuitori din toate țările pământului, vom fi cel puțin 100.000 de oameni, ceea ce ne îmbunătățește, desigur, șansele de viață. Eu sunt foarte obosit, am umblat toată ziua, nu cred c-am muncit niciodată în viața mea cât am muncit astăzi. Haideți să ducem mâncarea și sticlele de băutură în sala de mese a Palatului, să le luăm din dube și să le punem bine. După aceea, aș vrea să închin un pahar cu voi toți aici de față și să ne bucurăm măcar pentru câteva minute și să-i mulțumim domnului că încă suntem în viață.

ION P. (către Paul, în șoaptă): Pe-ăștia ar trebui să-i învățăm să vorbească. Văd și aud că au rămas cu reflexul condiționat de a se pierde în cuvinte; ce să le faci, defectul meseriei de a minți pe față!

PAUL G.: Just!

(Paul și Ion se ridicară și, împreună cu alți supraviețuitori, se urniră către dubele parcate în curtea palatului pentru a aduce mâncarea și băutura. După ce depozitară totul în sala de mese, luară câteva sticle de vin și whiskey și turnară în pahare. Ion continuă cu sticla lui de vin, iar Paul îi dădea cu whiskey. Toți ceilalți se pierdură și ei, naufragiați pe fundul sticlelor de alcool.)

PAUL G. (cu privirea încețoșată, șoptindu-i lui Ion la ureche): După ce adorm porcii ăștia, mergem să vedem care e treaba.

ION P. (dând din cap): Da, da, nu am uitat!

PAULG.: Hai, bea că viața-i scurtă!

După ce toți supraviețuitorii din palat băuseră suficient cât să nu mai miște, adormind în holul mare, Paul și Ion se ridicaseră în picioare fiind doar pe jumătate turmentați, ca să-și poată duce misiunea la bun-sfârșit.

Scena 7

Paul G., Ion P.

PAUL G. (către Ion, cu o privire indecisă): Ce mai stai, mișcă-te către ușă! Stai, stai așa, încotro alergi ca bezmeticul? Ia uită-te puțin la putorile astea cum arată, parcă ar fi în…zi să-i zic, așa – comă alcoolică!

ION P.: Stai puțin, că nu știu unde-mi sunt picioarele, trebuie să le iau cu mine, nu pot merge așa cu una, cu două!..

PAUL G.: Ha! Ha! Hai că ești bou! Păi cum așa, ți-ai uitat picioarele? Nu, nu, stai… Cred că ele te-au uitat pe tine! Mânca-te-ar tata de ipochimen! (Îl luă în brațe și îl sărută pe sprâncene) Nelule, află de la mine (râgâi, emanând un puternic damf de whiskey) ești copilul pe care nu mi l-am dorit niciodată! Dar te iubesc oricum!

ION P.: Stai, stai să mă leg la picioare și mergem! Simt că mă împiedic, hopa! Uită-te în spatele tău, atenție (lovind cu pumnii în aer)! Bancherii, futu-le muma-n cur! Băăă, veniți încoace la mine, putorilor, v-ați căcat pe… ! (Către Paul) Unde mergeam?

PAUL G. (eructând, apoi emițând un sunet indefinit care de obicei anunță un început de vomisment): La femei!

ION P.: Ia-mă și pe mine, ia-mă și pe mine!

PAUL G.: Te iau, mă, dă-te dracu’! Hai, mișcă-te către ieșire! Vezi să nu te împiedici de picioare! Ha! Ha! Ha!

(Cei doi reușiră să deschidă ușa de la intrare, și coborâră scările exterioare cu mari dificultăți. Paul Georgescu începu să cânte un cânte de jale.)

PAUL G. (oprindu-se din cântat): Trebuie să ajungem de partea cealaltă a clădirii.

ION P.: Nemaipomenit! Dacă e să cad, mă ridici tu, dacă e să cazi, te ridici tot tu, da?

PAUL G.: Hai că-mi ești simpatic! Să ne mișcăm mai repede, că se face ziuă și ne văd câinii!

ION P.: Care câini?

PAUL G.: Cum care câini, ăia răi!

(Se mișcau încet, dar reușiră să treacă de colțul clădirii și se îndreptau spre ușa secretă. Începuse să ningă și oricine s-ar fi uitat de jur împrejur ar fi zis că un strat subțire de zăpadă creștea direct din suprafața cimentată a curții palatului. Frigul îi mai trezi din beție pe cei doi.)

PAUL G. (îi tremurau mâinile de nerăbdare): Ia uite, acesta e tufișul, se vede că a fost proaspăt mișcat din loc!

ION P.: Stai așa că-l dau eu la o parte. (Încercă să-l apuce de la mijloc, nu reuși să-l ridice) Văd că tufișul e în ghiveci. (Încercă să-l ridice de la bază) Nu pot singur, e prea greu, mama lui! Apucă-l tu de-o parte și eu îl apuc de cealaltă parte.

PAUL G.: Imediat. Așteaptă un pic, trebuie… (Făcuse trei pași înapoi și se întoarse cu spatele la Ion, apoi vomită) Foaie verde vărsătură, mi-a ieșit spanac pe gură! He! He! He!(Se șterse la gură cu mâneca paltonului și apucă ghiveciul dintr-o parte.)

ION P.: Gata! Hai să vedem. Mda,desigur, ușa este încuiată.

PAUL G.: Dă-te le o parte, vine tăvălugul de serviciu! (Făcuse trei pași în spate ca să-și ia avânt și să spargă ușa)

ION P. (punându-se în calea domnului detectiv): Așteaptă puțin. Am o idee. Mai ai cheia pe care ți-a dat-o Cavalcan pentru a deschide ușa de la cabinet, cea care nu s-a potrivit?

PAUL G. (iritat de faptul că a fost oprit din drumul său glorios): Da, cred că da. Însă ce-are asta a face cu faptul că eu vreau să-i proiectez una ușii ăsteia?!

ION P.: Păi, are! Ia gândește-te puțin, sunt șanse ca această cheie să deschidă ușa. Cavalcan ți-a dat-o în batjocură înainte să o aducă pe tipesă aici, în camera asta. Chiar el ne-a spus că este cheia de la pivniță. Și dacă îți aduci aminte, ușa aceasta a deschis-o Staviuc. Hai, dă-o încoace!

PAUL G. (căutându-se în toate buzunarele de la pantaloni și palton, o găsi): Ține-o.

(Ion Popovicescu, clătinându-se din cauza beției, încercă de mai multe ori să vâre cheia în broască, însă nu reuși decât din a cincea încercare. Cheia se potrivi și descuie ușa. Cei doi rămăseseră cu gura căscată, uitându-se unul la altul fără să înțeleagă ce se întâmplă.)

PAUL G. (sclipindu-i ochii și luându-l în brațe pe Ion): Genial! Ai stofă de detectiv, felicitări, felicitări!

ION P.: Nici chiar așa, eu doar am lucrat cu ce am avut, detectivul adevărat ești tu, care ai ales să păstrezi cheia dintr-un instinct inefabil. Experiența vastă ți-a modelat instinctele, obișnuințele și chiar simțurile.

PAUL G. (fără să mai stea la discuții și analize): Hai să intrăm, ai grijă la trepte și la cap.

(Cei doi coborâră scările cu mare atenție, domnul detectiv în față, Ion Popovicescu în urma acestuia. Ajunși la ultima treaptă, o lumină puternică de neon îi izbi în frunte. Încăperea era spațioasă, mobilată în stil vechi, corpurile de mobilier erau masive, din lemn veritabil, și o bibliotecă impozantă îmbrăca pereții camerei. Încadrată aproape simetric, la o distanță aproximativ egală de cele trei laturi ale bibliotecii, o canapea mare din piele pe care stătea întinsă o femeie.)

ION P. (scanând camera de-a lungul și de-a latul): Am ajuns. Și acum ce facem? (Se apropie de bibliotecă pentru a citit numele cărților, luă o carte) Pfff, Principele în ediție veche din 1900 și ceva, îmbrăcată în piele.

PAUL G. (frecându-și mâinile): Mai știu eu ceva de-aici care o să fie îmbrăcată în piele!

ION P. (întorcându-se către Paul): La ce te referi?

(Paul nu-i răspunse, în schimb se îndreptă grăbit către femeia care stătea leșinată pe canapea. Se puse în genunchi și-și apropie urechea de gura femeii, ca să verifice dacă respiră. Ion rămase încremenit în dreptul bibliotecii. În ochii domnului detectiv se putea citi pofta milenară a tuturor amanților înfierbântați. Încercă s-o trezească pe femeie, dându-i câteva palme ușoare, fără nici un rezultat. Își dădu jos paltonul și puloverul, pantalonii și chiloții și se întinse pe canapea, în spatele femeii. Îi ridică fusta, îi umezi bine zona intimă și-ncepu să pompeze căldură în abdomenul ei leșinat printr-un amplu proces de frecare, luându-i urechea în gură. Nici așa nu se trezi, dar domnul detectiv continuă să pompeze.)

ION P. (punând cartea la loc): Bine, eu am plecat de-aici!

PAUL G. (în patima actului): Ce vorbești? Hai și tu! (Apucând-o pe femeie de bărbie cu mâna onctuoasă) Ia uite aici ce minunăție, sculptură în carne vie.

ION P. (urcând scările, întoarse capul): Ai dreptate. Ne vedem afară.

PAUL G. (mișcându-se mai repede): Mai lasă-mă câteva minute și vin și eu.

Ion Popovicescu îl așteptă întins în zăpada ce creștea în înălțime. După ce ieși din încăpere și încuie ușa, Paul Georgescu se postă în picioare lângă Ion, își deschise șlițul și desenă în zăpadă o inimă galbenă.

PAUL G.: Ești tânăr și sensibil, te înțeleg. Așa eram și eu cândva.

ION P. (făcu un bulgăre de zăpadă și îl aruncă în domnul detectiv): Și acum ce ești?

PAUL G. (desenând și o săgeată străpungând inima din care ieșeau aburi): Un supraviețuitor.

Intermezzo

Dimineață. Zece autovehicule de lux așteptau la poarta palatului pentru a intra în curte. Câțiva supraviețuitori reușiseră să ajungă prin mijloace proprii la sediul central al statului colonial Pauperia. Vasile Comănescu le deschise, iar aceștia intrară și se alăturară celorlalți. După lungi dezbateri și activități organizatorice, porniră în căutare de supraviețuitori. Dubele și cele zece autovehicule de lux acoperiseră întreg orașul Tristești. La sfârșitul expediției, rândurile supraviețuitorilor crescuseră vizibil. Numărătoarea inversă putea să înceapă.

Scena 8

Grigore C.

Înapoi la palat, Grigore Cavalcan trecuse toți supraviețuitorii în condica lui. Numărul total: 101.

GRIGORE C. (în fața supraviețuitorilor, care se ridicaseră cu toții în picioare, vorbind la portavoce): Avem numărătoare totală, 101 de supraviețuitori și pot să spun că acesta este un număr mai mult decât rezonabil pentru ca împreună să putem părăsi granițele acestei țari dezolante și, alături de supraviețuitorii celorlalte state, să creăm o nouă societate. Acum că ne-am adunat cu toții aici (în holul cel mare luă naștere un zumzet general din discuțiile particulare) putem să trecem la următoare etapă din noua noastră viață: organizarea alegerilor pentru desemnarea liderului de drept al supraviețuitorilor din Pauperia. Eu și fostul președinte al poporului pauper, Septimiu Staviuc, așa cum ne cunoașteți cu toții aici de față, vom candida pentru această funcție. Pentru că nu mai avem foarte mult timp la dispoziție, voi rosti discursul meu în fața domniilor voastre, apoi același lucrul îl va face și Staviuc, după care puteți vota. Cum serviciile de telefonie încă funcționează dintr-o inerție străină nouă, fiecare dintre voi ne veți trimite un SMS cu votul vostru, cine mă va vota pe mine, îmi va trimite SMS la numărul (își rosti numărul de telefon), cina îl va vota pe Staviuc, va trimite SMS la numărul (rosti numărul lui Staviuc). Cine nu are acest două numere, poate trece pe la mine după terminarea discursurilor pentru a le nota undeva. Fie ca cel mai bun să câștige. Amin!

Scena 9

Septimiu S.

După ce Grigore Cavalcan rosti același discurs de la încheierea votului de duminică și primi aplauzele cuvenite, veni rândul fostului președinte Staviuc.

SEPTIMIU S. (cu capul lăsat puțin pe spate, plin de emfază, la aceeași portavoce): Văd că stimabilul Cavalcan, netrădându-și stilul caracteristic și plin de înțelepciune, a ales ca în această lume nouă și în acest ultim ceas să dea curs vechilor pasiuni și frustrări. Eu am îngropat securea războiului în lutul încă roditor al prezentului, din care am speranța că va crește într-un viitor apropiat o nouă societate, un nou destin al neamului omenesc și, împreună cu celelalte forțe ale pământului nostru, ale casei noastre care ne adăpostește de năprasnicele ploi și furtuni siderale, vom pune mână de la mână pentru a construi o lume mai bună și sunt sigur că ne vom apropia, în cele din urmă, de idealul omului nou! Noul Om este soarele de care trebuie să cutezăm a ne apropia, fără să ne temem că am putea să ne pierdem capul (o scurtă pauză)… și aripile! Eu voi fi alături de voi indiferent de rezultatul acestor pseudo-alegeri, așa cum va fi și Grigore Cavalcan, așa cum va fi și Petrică, mâna mea dreaptă (arătând înspre acesta), așa cum vor fi soția și fiicele mele și, în cele din urmă, așa cum veți fi toți în raport cu fiecare. A sosit momentul adevăratei uniri! Vine o vreme în care trebuie să ne gândim la semenii noștri la fel de mult ca la propria persoană. Vremea oamenilor se pare că a trecut. Așa cum burta flămândă a trecutului i-a înghițit pe bunicii noștri, pe frații și pe surorile noastre, pe tații și pe mamele noastre, pe soțiile, copiii și pe prietenii noștri, așa și noi trebuie să ne lepădăm, pe cale spirituală, de pieile societății care a apus. Trebuie să murim odată cu cei care au murit pentru ca din noi să răsară o nouă lume! (Aplauzele supraviețuitorilor aflați în transă acoperiră discursul lui Staviuc, acesta făcând o scurtă pauză) Vă mulțumesc nespus! Profit de această ocazie pentru a-l chema pe Grigore Cavalcan alături de mine și pentru a da mâna cu el întru unificarea celor puternici, ca împreună să conducem omenirea și neamul pauper pe noi culmi! Veniți și voi, prieteni dragi și ultimi companioni în această călătorie misterioasă pe care o numim viață, și atingeți-ne și atingeți-vă pe fiecare pentru a ține un scurt moment de reculegere pentru cei trecuți în altă lume.

Detașându-se de acel moment înălțător, supraviețuitorii pauperi, toți foști politicieni și oameni de afaceri, cu excepția lui Ion Popovicescu și-a lui Paul Georgescu, au votat după cum fuseseră instruiți. După numărătoare, Staviuc 50 de voturi, Cavalcan 50 de voturi.

Scena 10

Septimiu S., Paul G., Vasile C., femeia leșinată

FEMEIA LEȘINATĂ (deschizând brusc ușa de la intrare a palatului, alergând spre grupul de supraviețuitori și împrăștiindu-se pe jos): M-au violat, m-au violat! (Gâfâia și se târa pe suprafața rece de marmură) Stănică, unde ești? Stănică! Și-au bătut joc de mine, unde ești, unde sunt… unde suntem? (începu să plângă)

(Vasile Comănescu porni în grabă s-o ajute pe femeie să se ridice. Toți ceilalți începuseră să șușotească.)

VASILE C.: Are glezna luxată, veniți careva să mă ajutați s-o ridic și s-o așez pe scaun.

PAUL G. (ieșind glonț din grupul de supraviețuitori adunați în jurul femeii): Te ajut eu!

VASILE C.: Așa, mulțam fain, pune-i mâna dreaptă pe după gâtul tău.

PAUL G. (către femeie, în șoaptă): Bună seara, frumoaso! Ce-a fost mai rău a trecut, acum ești pe mâini bune.

FEMEIA (suspinând): Cine ești tu?

PAUL G.: Un supraviețuitor, la fel ca tine!

FEMEIA (înlemnind): Supraviețuitor? Nu știu ce vrea să însemne asta… M-am trezit în încăperea aceea subterană și am ieșit în fugă, am intrat aici… și acum asta. Mi-e atât de frig…Și simt așa niște arsuri în zona intimă și-mi curge sânge. Sunt sigură că cineva a abuzat de mine! Unde e Stănică?

(Cei doi o așezară pe un scaun. Apoi Staviuc o ajutase să se ridice și-o conduse într-un separeu.)

SEPTIMIU S.: Gata, sunt aici, iubirea mea! Nu mai plânge, o să fie bine. (O sărută pe frunte) Te-ai trezit într-o nouă lume, alături de noi, cei mai puternici oameni de pe Pământ!

FEMEIA (sărind de gâtul acestuia): Nu înțeleg ce spui, n-am înțeles ce-a spus omul acela ciudat, nu înțeleg ce se întâmplă! (Lacrimile îi curgeau pe obraji)

SEPTIMIU S.: O să-ți explic mai târziu cu lux de amănunte. Suntem 100 de oameni în holul palatului, 101 dacă te punem la socoteală și pe tine. Eu și Cavalcan am candidat pentru funcția de conducător al supraviețuitorilor. Trebuie să votezi și tu, scorul este 50 – 50. Votează în fața celorlalți și apoi îți spun totul.

FEMEIA: E o glumă, nu? N-au fost alegerile de curând?! Vă alegeți între voi?

SEPTIMIU S.: Fă cum îți spun și-o să înțelegi la urmă.

Cei doi părăsiră separeul. În fața tuturor supraviețuitorilor, femeia îl votă pe Staviuc. Soția acestuia privea totul cu mefiență.

Ultima scenă

Grigore C., Septimiu S., Paul G., Ion P., femeia leșinată

GRIGORE C. (în fața supraviețuitorilor, cu brațele în aer): Acum că avem un conducător în persoana lui Septimiu Staviuc și un consilier de încredere în persoana subsemnatului, propun înființarea de urgență a cel puțin patru ministere care să se ocupe de problemele cele mai stringente pe care le avem la ora actuală: hrana, apa, curentul electric și transportul.

SEPTIMIU S. (lângă Grigore): Și, nu în ultimul rând, avem nevoie de un minister de externe, care să-și asume de urgență responsabilitatea legată de aeroportul principal al Pauperei și care să-i întâmpine pe delegații străini atunci când vor veni.

PAUL G.: Glumiți, nu? Adică nu înființați și un minister al sexului? Da, un minister al sexului, că e frumos! Vreți să ne condamnați la lucru manual pe cei fără de resurse?!

SEPTIMIU S.: Toate la timpul lor, domnule meu! Uite, pe tine o să te punem ministru de externe și, alături de domnul Popovicescu, te vei deplasa fără întârziere la aeroport și ne vei da de veste în cazul în care avem vizitatori.

ION P. (către Paul): E bine și așa.

PAUL G. (aprobând din cap): Da, sunt de acord. Să mâncăm ceva mai întâi, apoi să luam și niște provizii cu noi și plecăm. Nu? (Îl luă pe Ion Popovicescu pe după gât) A, și încă ceva (întorcându-se din drum), Staviuc a promis că vom fi uniți și vom împărți toate resursele. (Către Staviuc) E adevărat?

SEPTIMIU S.: Da, sigur, ținem legătura.

PAUL G. (mergând la fiica cea mare a lui Staviuc și apucând-o de maxilar, o linse pe obraz și pe buze): Atunci înseamnă că mi-o dai și pe fiică-ta când mă trec nevoile firești, nu?

(Fata începu să tremure spasmodic și leșină din senin. Mai mulți săriră în ajutor pentru a o trezi din leșin.)

PAUL G. (dându-se înapoi): Atacuri de frigiditate?

Dna STAVIUC (în timp ce trecea mâna prin părul fetei, ridicând privirea către Paul): Suferă de o afecțiune rară, nu suportă să fie atinsă.

ION P. (către Paul, în șoaptă): Se pare că, mai nou, toate femeile sunt leșinate după tine.

(Domnul detectiv, neputându-se abține, eliberă un râset isteric. Septimiu Staviuc sări asupra acestuia, îl culcă la pământ, lovindu-l cu pumnii până când Grigore Cavalcan și Ion Popovicescu săriră să-i despartă.)

PAUL G. (ridicându-se, către spectatori): Proștilor ce sunteți, uitați-vă bine la filfizonul acesta bătrân. E specialist în cuvinte, vă minte frumos și voi îi înghițiți toate cuvintele puturoase, dar când e vorba de fapte, dă înapoi și lovește ca un animal! Noi ne-am cărat de-aici! (Către Ion) Hai să mergem, jupâne! (Luând-o pe amanta lui Staviuc de mână și îndreptându-se spre ieșire) Tu vii cu noi!

FEMEIA LEȘINATĂ: Dă-mi drumul, porcule! Stănică!

PAUL G. (pițigăindu-și vocea): Stănică, unde ești, Stănică? De ce nu vii s-o salvezi? Cine te ține în lanțuri, Stănică? (Șoptindu-i femeii la ureche) Stai liniștită, nu-ți vom face nimic, vii cu noi, ești mai în siguranță. Imbecilul acela suferind de incontinență pe care-l tot strigi plănuia să te țină în pivnița în care te-ai trezit și să te dea la câinii lui ca să-și satisfacă toate poftele cu tine și să le scape pe nevastă-sa și pe cele două fiice ale sale.

Ieșiră din palat, se urcară în duba lor și porniră către aeroport. La ieșirea din curtea palatului, Paul Georgescu deschise poartă fără s-o închidă la loc. Toți câinii vagabonzi din perimetru intrară în curte.

Tabloul III

Aeroportul Henri Coandă. Impunător, ultramodern, dezolant. Cei trei supraviețuitori ostracizați parcaseră duba pe unde apucaseră. Se instalaseră în aripa principală a aeroportului. Magazinele, porțile de îmbarcare, avioanele pe pistă, toate părăsite.

Scena 1

Paul G., Ion P., femeia leșinată

PAUL G.: Ioane, hai să mergem să pescuim ceva de mâncare din magazinele astea, până nu expiră dracu’ toate!

ION P.: Da, ar fi cazul.

PAUL G. (către femeie): Stai aici. Ne suni dacă intervine ceva.

(Femeia se uita la ei fără să spună nimic. Aceștia plecaseră să ia ceva de mâncare.)

ION P. (începând o conversație din mers): Cine-ar fi zis că inhibițiile și, până la urmă, frigiditatea care izvorăște din acestea pot fi atât de virulente în cazul unor anumiți indivizi sau individe,  nu?

PAUL G.: Spanac pe varză! Juca teatru. Ăștia fac parte din aceeași mare familie de actori. Nimic din ce spun sau fac ei nu reflectă realitatea. Trebuie trimiși la reeducare. Dacă nici acum în ultim ceas nu sunt în stare să dea cărțile pe față!..

ION P.: Da, dar dacă toată scena aceea a fost pe bune?

PAUL G.: Asta n-o putem ști niciodată, nu suntem doctori și nu avem niciunul prin preajmă. Toată lumea are inhibiții, dar nici chiar așa!

ION P.: Toată lumea are inhibiții, știu! E adevărat că nu pot exista oameni complet deschiși (și-aici nu zic că nu există, ci că nu pot exista, ia aminte!), însă inhibițiile unora sunt atât de pronunțate, atât de generalizate și clocotitoare, încât purtătorii acestora ajung să și le topească într-un exhibiționism inconștient, declanșat conform aceluiaşi principiu care ne ajută pe noi să comunicăm prin limbajul trupului.

PAUL G. (întorcându-se brusc spre interlocutorul său): Adică inhibițiile lor sunt atât de izbitoare încât devin aproape obscene? Poate chiar ofensatoare sau… autoflagelante?

ION P.: Exact! Asta pentru că oamenii sănătoși și relativ sănătoși nu pot să nu se exteriorizeze, inclusiv într-o manieră carnală.

PAUL G. (deschizând ușa unei patiserii): Am înțeles. Deci exhibiționismul lor a luat naștere la nivel inconștient și îi ajută să-și exteriorizeze toate acele piedici mintale pe care și le-au internalizat ca urmare a… ca urmare a ceva, a experiențelor nefaste, să zicem. E un fel de supapă ce eliberează gazele pentru ca structura să nu facă implozie!

ION P. (intrând primul, urmat de domnule detectiv): Păi da, inhibiții, inhibiții, dar și bășinile trebuie să iasă pe undeva, nu? Câteodată iţi scapă, te scuzi şi mergi mai departe, dar de cele mai multe ori le dai drumul atunci când nu este absolut nimeni prin preajmă. Dacă nu reuşeşti să te eliberezi cumva, întreaga structură poate fi pusă în pericol din punct de vedere anatomic. Dacă tu, cel care ești atunci când ești conștient, eul freudian, poți periclita integritatea propriului organism prin desfășurarea comportamentelor care ți-au fost imprimate în memorie şi obişnuinţă sau, dimpotrivă, prin retragerea voinței din faţa unui lucru pe care ai fost învăţat să-l eviţi, există ceva, ca un fel de colac de salvare invizibil, care te scapă de-o eventualitate implozie prin restaurarea ordinii naturale a lucrurilor. Îţi frânezi pornirile, iar faţeta inconștientă a psihicului, pentru a răzbuna organismul care suferă, învederează inhibiţiile tale într-un mod aproape caricatural; gândeşte-te la un far ce trimite semnale luminoase ambarcațiunilor cufundate în smoala nopţii pentru ca acestea să nu se lovească de niște stânci profund neînsuflețite. Așa și inconștientul persoanei afectate, îți transmite ție, ca inițiator al unui act, semnale că trebuie să pleci de-acolo, altfel te vei lovi de un zid impenetrabil.

PAUL G. (privea în gol): Hmm, ce chestie!

ION P.: Da, natura umană, mai ales acolo unde există abateri de la regulă, ne dă bătăi de cap. Sau ne dădea, cel puțin. Acum naiba știe ce-o mai fi!…

PAUL G.: Ce meserie prestai în lumea cea veche? Nu mi-ai spus niciodată sau nu te-am întrebat.

ION P.: Făceam câte puțin din toate și nimic din puțin.

PAUL G. (fără să stea pe gânduri): Altfel spus, te-ai ratat.

ION P. (schiță un zâmbet slab conturat): M-am ratat într-o lume de ratați: deopotrivă cel mai mare câștig și cea mai mare pierdere din viața mea!

(Întorși din recunoaștere, o găsiră pe femeie întinsă pe trei scaune de așteptare. Îi dădură niște cafea, o pungă de produse de patiserie și câteva sandviciuri.)

FEMEIA (schiță un zâmbet pierdut): Mulțumesc, sunt lihnită!

PAUL G.: Cu plăcere, dragă… Care era prenumele tău?Te-am văzut de câteva ori la televizor, e-adevărat, dar…

FEMEIA: Elena.

PAUL G.: Așa, corect! Nu ne-am văzut niciodată față în față. Paul,încântat de cunoștință.

ELENA (mușcând dintr-un sandvici): La fel!

Scena 2

Paul G., Ion P., Elena

Două zile trecute fără nici un semn, nici de la ceilalți supraviețuitori, nici de la omologii străini.

ELENA (privind pe geamurile înalte către pista de aterizare): Cât o să mai stăm așa?

PAUL G.: Cât o să fie nevoie, până o să murim sau până o să învățăm să murim.

ION P. (răsfoia o carte de anatomie): Știați că cel mai mare neuron (mă rog, axon) din corpul uman are aproape un metru?

PAUL G.: Țara arde și baba se piaptănă!

ION P. (zâmbind malițios): Păi, dacă vântul bate cu putere, trebuie să-mi așez părul, nu?

PAUL G. (ridică o bucată de hârtie de pe jos și-o băgă în buzunar): Mai bine-ai încerca să intri în legătură cu prăpădiții ăilalți de la palat.

ION P.: Nu mai am semnal, cred că au căzut rețelele de telefonie.

PAUL G.: Deja?

ION P.: Păi, am încercat toate combinațiile posibile, și tot nu am semnal. Tu ai?

PAUL G.: Nici eu. (Către femeie) Tu ai, cumătră vulpe?

ELENA: Nici măcar o linie.

PAUL G.: Atunci, Ioane, trebuie să iei mașina și să te duci la palat. Eu și Elena vom rămâne aici în așteptare.

ION P. (lipindu-se de geam, sprijinindu-se cu ambele mâini de suprafața de sticlă): Ia faceți liniște un pic, cred că se vede ceva în depărtare.

PAUL G.: Iar ai vedenii?

ION P.: Nu, de data aceasta nu am cum să mă înșel, e un punct la orizont care se face din ce în ce mai mare. Se vedea licărind prin ceață.

PAUL G. (apropiindu-se de Ion): Ciudat, acum îl văd și eu!

ELENA: Doar nu credeți că?…

ION P.: Că ce?

ELENA: Nimic. Să așteptăm!

Scena 3

Aceiași, delegația străină

Un avion ateriză pe una dintre pistele aeroportului. Un avion de dimensiuni mari, alb cu dungi albastre. Ușa avionului se deschise. Pasagerii coborâră pe toboganul gonflabil destinat situațiilor de urgență. Ion, Paul și Elena îi așteptau la baza toboganului.

PAUL G. (către Ion, în șoaptă): Uite-l pe Cornel Stamate, fostul șef al serviciilor secrete, alături de toți ceilalți politicieni pauperi responsabili cu secțiile de votare din străinătate. Desigur, cei care au supraviețuit. Au venit cu străinii. O să ne distrăm de minune!

(Un străin cu părul grizonat, purtând un costum de culoare maro și o pălărie albă, însoțit de alți trei străini, ieși în față și li se adresă celor trei supraviețuitori pauperi.)

STRĂINUL (declamând): I am most pleased to find you here as healthy as you can be in this bizarre situation we all woke up to several days ago. Do any of you know who I am?

ION P. (către Paul și Elena): Lăsați-mă pe mine să discut cu străinul. Nici voi nu știți cine este, nu?

(Cei trei dădură din cap în semn că nu)

ION P. (făcu un pas în față și-i întinse mâna străinului, adresându-i-se într-o manieră extrem de afabilă): Thank you for your kind words, Sir. You have no idea how happy we are to see all of you here today. I thought we would perish in this deserted country with no help whatsoever. And to answer your question, unfortunately we do not know who you are, even though we are well aware of the fact that you might be a very important person. (Paul și Elena aprobară din cap în mod hotărât)

STRĂINUL (tranșant): I see! Your ignorance with respect to my identity is quite understandable, since I was never the outdoorsy type nor have I ever been the kind of individual promoted by the media, although I was one of the most powerful human beings ever to exist even when all the humans were alive. I am David Redshit!

PAUL G. (neputându-și struni emoțiile): THE Redshit?

DAVID R. (își întoarse capul către Paul): Yes, indeed, THE Redshit. I am THE Redshit. Well, in fact, I am one of the Redshits, but nonetheless… I am THE Redshit! The king of kings, the father of all that was breathing and still breathes on this Earth!

(Paul Georgescu căzu în genunchi în fața străinului pe nume David Redshit și începu să plângă înfundat. Ion Popovicescu rămase mut de uimire și nu-și mai putea găsi cuvintele.)

DAVID R.: Come on, get a hold of yourselves, it really serves no purpose to start crying now. We must fight the last fight! You, boy! (către Ion Popovicescu) You haven’t told me your name.

ION P. (stânjenit): Yes, I’m awfully sorry, I got carried away. My name is Ion Popovicescu, or you can call me John in English.

DAVID R. (confuz): I don’t know you at all, and I have no idea who your friends are either. Were you by any chance politicians in the old world?

(Paul Georgescu, reușind să se ridice și să-și vină în fire, se angajă într-o discuție semi-oficială cu supraviețuitorii pauperi, mai ales cu fostul șef al serviciilor secrete.)

ION P.: I was a writer and a translator, my friend was a detective, only our ladyfriend here (arătând spre Elena) being involved in politics to a certain extent.

DAVID R.: I see! So there’s really no point in carrying on with this little charade here, as you have no authority to address me at all! Kindly take me to your leader!

ION P. (pus în încurcătură): Of course, we will be doing this presently, yet we would first need to travel to our headquarters by car. We were specifically instructed to represent what’s left of our nation here in this airport as a Ministry of Foreign Affairs, namely to greet you upon your arrival.

DAVID R. (iritat): You call this a greeting? Well, don’t sweat it! Let’s move.

ION P.: Sure, right this way.

Se urcară în dubă și porniră către Palatul Parlamentului.

Tabloul IV

Palatul Parlamentului. Duba oprise în fața porților care erau închise cu un lacăt mare. În curtea Palatului, mai multe leșuri de câini se puteau întrezări de-o parte și de alta a aleii principale. De cealaltă parte, o haită de peste treizeci de câini se adunaseră în jurul dubei.

Scena 1

David R., Ion P., Paul G. un agent american

DAVID R. (pe un ton apăsat): So, what are we waiting for? Why doesn’t any of you Pauper people get off the van and open those fucking gates? Time is of the essence, god damn it!

ION P. (defensiv): Yes, we know that we don’t have much time, yet truth be told neither one of us has the key to the padlock that’s keeping those two gates locked together. We need to signal our presence in order for one of our fellow Paupers to come down here and open the gates for us. It also seems that our mobile phones have had no reception since earlier today. So we cannot make any call. This and, of course, the dogs that would tear us to pieces…

DAVID R.: Maybe if I blow your head off they’ll hear us and come at once! What’s your take on that?

(Ion Popovicescu își coborâse privirea în podeaua dubei. Nimeni nu mai zicea nimic. Paul Georgescu, din scaunul șoferului, începu să claxoneze intermitent.)

UN AGENT AMERICAN (după ce se făcuse liniște): Sir, if you don’t mind my saying, I think that if we keep making noises there’s a big chance that the people inside will be made aware of our presence and come at once. (Către Ion Popovicescu) I presume they’re waiting for us, right?

ION P. (ridică rapid privirea din podea): Yes, you’re absolutely correct.

PAUL G. (într-o engleză stâlcită): What if we shoot that padlock? This way we will be able to open the gates.

AGENTUL: I’m afraid this isn’t what we’d want to do right now. We need to get someone here to unlock the padlock for us and then lock it back so as not allow the dogs to come along. Am I right?

PAUL G.: I guess…

AGENTUL: Perfect. Let me just open a window and lean outside it to fire some warning shots, maybe this way someone will hear us.

DAVID R.: Good boy, Jerry, good boy!

(Agentul american ieși pe geam și trase mai multe focuri de armă în aer. Intrase repede înapoi. Tot ce trebuiau să facă era să aștepte.)

DAVID R. (către agent): I presume we do not have sufficient ammunition so as to kill all the dogs that have gathered around our van, have we?

AGENTUL: Yes, you are absolutely right, Sir, we’re not properly armed for undertaking such a course of action. We left the ammo in the plane.

PAUL G.: Instead of shooting in the air, can’t you kill some of the dogs with the ammunition you took with you?

AGENTUL: As I said, we do not have what it takes to liquidate all the dogs, and shooting some of them won’t do anything other than to infuriate the others. We still need this van in good shape.

DAVID R. (enervat la culme, adresându-se cetățenilor pauperi): My goodness, people, how come that you allowed yourselves to leave like animals in this sty you called city? Dogs wandering about on the streets… Unacceptable!

ION P. (în încercarea de a se scuza pe sine și pe cetățenii dispăruți): The truth is, Sir, that the law-abiding citizens who lived in this city had no power to change things or to take part in the administrative process, and those in power were really not bothered by this state of affairs, given the fact that they always, and I mean always, travelled by car. As long as their pockets were filled with money and no stray dog could’ve harmed them in any way conceivable, they lived in wonderland.

DAVID R.: I’ll give you that, boy! Why do you think that we, the powerful people, the rulers de facto, have chosen such scoundrels to form a filter between us and the vast majority of people? In order to have had the necessary qualifications to become a politician you should’ve first proved yourself to be the lowest of the low. No sane human being could have looked away from the fact that their people were living in misery while they had everything they could’ve possibly desired. Well, it’s all in the past now. Let’s focus on how to survive and, more importantly, on the task that lies ahead of us: To create a new world order. We will need all the help we can get from the survivors of each and every piece of land we know of.

(La ordinele lui David Redshit, agentul american ieșise din nou pe geam și mai trase câteva focuri de armă în aer. Câinii adunați în jurul dubei începură să latre la unison, unii încercau să muște roțile dubei, alții săreau la șofer și la pasagerii din față, duba fiind un fel de extensie vestimentară din tablă și sticlă care-i apăra pe supraviețuitori de furia haitei dezlănțuite.)

AGENTUL: Good news, I’ve just seen someone getting out of the building and they’re on their way here. They’re also bringing some rifles with them.

Scena 2

Paul G., Ion P., un fost senator, David R.

Holul Palatului era împânzit de pungi și ambalaje aruncate pe jos. Un număr de maxim douăzeci de foști politicieni se odihneau pe niște paturi improvizate.

PAUL G. (făcând un pas înaintea grupului de străini): Băi, putorilor, scularea! Au venit străinii, comportați-vă ca niște oameni civilizați!

ION P. (li se adresă celor care dormeau pe jos): Unde-i putem găsi pe Staviuc și pe Cavalcan? Sau pe oricare dintre cei doi?

UN FOST SENATOR (se ridică din poziția orizontală în care se afla, sprijinindu-se pe o mână): Sunt plecați, ar trebui să se întoarcă dintr-un moment într-altul. Luați un loc pe unde puteți și așteptați-i.

ION P.: Au căzut rețelele de telecomunicații, așa-i?

FOSTUL SENATOR: Așa-i. (Puse capul înapoi pe pernă)

DAVID R. (apropiindu-se de Ion Popovicescu): Tell me, boy, what did that ghastly man told you?

ION P.: I asked him whether or not the president and the vicepresident or either one of them were around here somewhere.

DAVID R.: And what was his reply?

ION P.: He said that they left the premises, but that they will be back presently. I think it would be best for us tol ook for a decent spot in this building to wait for them.

DAVID R. (îi tremura mâna de furie): Fuck! I don’t know what those two rascals are up to, but if they don’t show up in an hour, we’re gone. We need to take you all out of here, and, as I said, time is of the essence! We, the Russian, the Chinese and the British rulers are travelling all around the world to gather as many survivors as we are able to, and I am afraid time is our worst enemy right now.

PAUL G. (apropiindu-se de Ion Popovicescu, îi șopti la ureche): Întreabă-l tu frumos, că știi să vorbești mai bine, o să colaborăm cu rușii, chinejii ș.a.m.d.?

ION P. (lăsându-și mâna dreaptă pe urmărul domnului detectiv, i se adresă străinului): Mr. Redshit, my friend here wants to know if we will end up working shoulder to shoulder with the Russians, the Chinese and so on. Or if we would instead be compelled by the way the world was arranged before the disappearance of humans to form small countries within a bigger country.

DAVID R.: Hmm, I have thought of it myself and after I have consulted with our politicians we unanimously concluded that we won’t resist a month should we were to respect the same geopolitical configuration. We also have our doubts that we will succeed in surviving if we do collaborate, but that’s another aspect that I’d rather not discuss with you, but with your leaders.

ION P. (cu un aer afabil): Sure, let me bring you a chair and we could all wait for them sitting at a table. I am sure they will be back in due time.

Scena 3

Septimiu S., David R., Grigore C., Ion P.

După aproape o oră, Staviuc și Cavalcan pătrunseră în holul Palatului.

SEPTIMU S (văzându-l și recunoscându-l pe David Redshit, se prăbuși la picioarele acestuia și începu să plângă): I beg you, my Lord, have mercy on our souls!

DAVID R.: (îl apucă de sacou și îl scutură de câteva ori pentru a se ridica): There’s no time left for ceremony! We need to move at once! Let’s take all those who survived to the airport and out of this deserted land. Our plane can support a maximum of 200 people.

GRIGORE G.: There are 101 survivors, so that shouldn’t be a problem.

SEPTIMIU S (păstrând aerul ceremonial): My Lord, what happened? Is it what I think it is?

DAVID R.(privind prin interlocutorul său): I am afraid so… We’re now facing the biggest, most horrific population bottleneck in the history of mankind. In the history of this planet, I dare say! We’ll discuss more about this after we arrive at the destination.

GRIGORE G.: And where are you taking us?

DAVID R.: Where we have been taking all the survivors we could find in our quest throughout the world, in the most suitable place for a situation such as the one we’re currently finding ourselves in: Where there will be no winter, nor earthquakes, nor any other major calamity that would wipe us off the face of the Earth. I am referring to the Iberian Peninsula! This is the best option we’ve got according to our assessment of the situation. Of course, there are places a lot safer than the Iberian Peninsula, but they lie not in the civilized world, but in the dreadful surroundings of wilderness.

ION P. (ascultând discuția dintre cei trei, interveni cu o întrebare): What makes you think that this major change – because what we’re experiencing now can easily pass for a major change – hasn’t already changed other things as well, such as the Earth’s climate? Or that it won’t do it God knows when? You know that in the butterfly effect a small change in one state of a system can have unimaginable effects on a later state. And here we’re talking about a huge change taking place on the surface of the Earth. What was true prior to the population bottleneck can hardly be true today, that’s what I mean.

DAVID R. (către Ion Popovicescu, arborând un aer amical): Let our scientists deal with these questions and concerns. You’d better help us gather all the survivors in a timely manner. (Îi puse mâna pe umăr) Also, let me tell you something else: Knowledge turns out to be real only in relation to one’s ability to suffer in order to acquire it. Sterile predictions mean nothing if deprived of experience: They are like a flower without color, without scent, and ultimately without petals. We humans have always dealt with problems as they emerged and found solutions for them after they struck us.

ION P.: Are there any scientists left, by the way?

DAVID R.: A few dozens of them, yes. Some doctors, some engineers, aircraft pilots and the like.

ION P. (căzut pe gânduri): And how come we, all the people who survived, are still alive? Was there a random selection at work?

DAVID R.: Actually, it was something else at work, something a lot more subversive than you can even imagine. What strikes me as unusual though is the fact that you and your detective friend managed to survive. But this is neither the time nor the place to speak about such minutiae!

ION P. (cu o notă de dezamăgire în glas): Yes, I know what you mean…

DAVID R. (adresându-se tuturor celor prezenți): Now let’s get going!

Cortina

***********************

 

Partea a 2-a

O lume fără nume

 

 

Actul al Treilea

– Peninsula damnaților –

Advertisements

Create a free website or blog at WordPress.com.