În vreme ce timpul…

August 8, 2018

AVORBISME. 80 de sentințe celebre ale unor iluștri anonimi

Filed under: Aforisme,Aşa grăit-a Zara cuscra,Filosofie — Ionuţ Popa @ 7:10 pm

 

Apoftegma unui geometru: cam multă obtuzitate pe cap pătrat de locuitor!

 

Apoftegma unui culturist: degeaba eşti inteligent dacă n-ai spate…

 

Apoftegma unui om de afaceri: cine nu are linişte să-şi cumpere!

 

Apoftegma unui bătăuș: două capete (în gură) sunt mai bune decât unul!

 

Apoftegma unui podolog: mai bine să fii luat peste picior decât la picioare!

 

Apoftegma unei croitorese: politica este o haină cusută cu aţă albă.

 

Apoftegma unui tâmplar: oamenii cu scaun la cap nu pot fi niciodată reduși la o masă de manevră!

 

Apoftegma lui Manole: pe căi aspre către schele!

 

Apoftegma unui bâlbâit: ce-i omul pe lumea asta dacă nu carne de tu… tun?

 

Apoftegma unui gigolo: nu contează cum te îmbraci, contează cum te dezbraci!

 

Apoftegma unui megaloman: sunt atât de bun încât îmi dăunez mie însumi!

 

Apoftegma unui artist nomad: harta ne călăuzește drumul prin viață!

 

Apoftegma unui cardiolog: oamenii cu inimă mare tind să sufere mai mult.

 

Apoftegma unui preot: enoriașii care nu-și plătesc contribuțiile bisericești o caută cu lumânarea!

 

Apoftegma unui nutriționist: rețeta fericirii nu se găsește în cartea de bucate!

 

Apoftegma unui filosof: sunt într-o stare metafizică de invidiat!

 

Apoftegma unui calamburist: cine cultivă doar jocuri de cuvinte ajunge în mod inevitabil să mănânce litere!

 

Apoftegma unui șef: statul de vorbă nu ajută la statul de plată!

 

Apoftegma unui nihilist: oricine poate face orice din nimic… că tot nimic rămâne!

 

Apoftegma unui șofer de autobuz: unde-s mulți putoarea crește!

 

Apoftegma unui donjuan: mă căutam pe mine și m-am găsit… pe tine!

 

Apoftegma unei bucătărese: în viață, nu e bine să pui totul la sufleu!

 

Apoftegma unui funcționar public: atât timp cât ești angajat nu contează dacă muncești sau nu!

 

Apoftegma unui cartograf: harta cere sacrificii!

 

Apoftegma unui zootehnician: poți scoate omul din oaie, dar nu poți scoate oaia din om!

 

Apoftegma unui economist: există creștere economică, doar că se află într-o continuă scădere!

 

Apoftegma unui dentist: în orice gură de canal se găsește o mină de aur!

 

Apoftegma unui vatman: lauda de șine nu miroase a bine!

 

Apoftegma unui miner: de când cu internetul, nu mai am deloc timp pentru mine!

 

Apoftegma unui legiuitor: legea este aceeași pentru tonți!

 

Apoftegma unui politician: cu sănătatea nu-i de joacă, cetățenii sănătoși sunt periculoși!

 

Apoftegma unui avocat: vorba lungă, bogăția omului!

 

Apoftegma unui specialist în PR: orice purtător de cuvânt trebuie să fie atent să nu-l scape!

 

Apoftegma unui barista: nimeni nu face cafeaua mai tare decât gerul!

 

Apoftegma unui explorator: dacă vrei să lași ceva în urmă, trebuie să parcurgi un drum noroios sau înzăpezit!

 

Apoftegma unui pomicultor: sâmburele de adevăr, ca orice sâmbure, are un gust amar!

 

Apoftegma unui lingvist: singura limbă vie este cea cu care poți săruta!

 

Apoftegma unui hedonist: ce ție nu-ți place altuia îi place!

 

Apoftegma unui pedagog: pauzele de gândire sunt scurte întreruperi ale pauzei de la gândire!

 

Apoftegma unui istoric: noi, oamenii, scriem istoria… după dictare!

 

Apoftegma unui genist: putem spune orice despre bomba cu ceas, dar nu că întârzie!

 

Apoftegma unui protestatar: trebuie să ascultăm de portavocea rațiunii!

 

Apoftegma unui vulcanolog: nu poți stoarce lavă dintr-un vulcan inactiv!

 

Apoftegma unui comerciant: consumul ocazional de alcool dăunează grav industriei!

 

Apoftegma unui angajat: munca este un proces laborios de stoarcere a vieții din oameni!

 

Apoftegma unui leneș: mașină care se conduce singură?! abia aștept lansarea mașinii care se spală singură!

 

Apoftegma unui meteorolog: sigur că este loc sub soare pentru toată lumea, din moment ce majoritatea oamenilor preferă umbra!

 

Apoftegma unui poliglot: este adevărat că există mii de limbi și dialecte, dar sforăitul e universal!

 

Apoftegma unui polițist rutier: de multe ori, cifra de afaceri are prioritate la intersectarea cu litera legii!

 

Apoftegma unui turist: dacă simți că până și peisajul te fură… atunci cu siguranță te afli în România!

 

Apoftegma lui Terente: dragostea trece prin stomac!

 

Apoftegma unui politician corupt: să scoatem legea în afara legii!

 

Apoftegma unui bijutier: tăcerea nu ți-o poate fura nimeni, cu toate că-i de aur!

 

Apoftegma unui arbitru: partidele politice își dau cu stânga-n dreapta!

 

Apoftegma unui jandarm: statu-quo-ul se bazează pe voi să fiți cuminți ca niște oi!

 

Apoftegma unui analist financiar: tendința bunurilor și a serviciilor este de a se scumpi, iar a salariilor, de a se ieftini!

 

Apoftegma unui critic literar: așa-s poeții, umblă cu Parnasul pe sus!

 

Apoftegma unui gurmand pesimist: tortul este trecător!

 

Apoftegma unui gurmand optimist: tortul începe cu tine!

 

Apoftegma unui darwinist social: lumea asta nu-i pentru toată lumea!

 

Apoftegma unui acrobat: e bine să te înconjori de oameni săritori!

 

Apoftegma unei casiere: bonul fiscal – amintirea că, la un moment dat, ai avut mai mulți bani!

 

Apoftegma unui reporter: în fiecare zi, milioane de oameni mor de plictiseală!

 

Apoftegma unei actrițe porno: adevărata motivație se găsește în tine!

 

Apoftegma unui sociolog: cultura de masă miroase a scaun!

 

Apoftegma unui cioban: oile pot behăi filosofic, dar stăpânii tot pentru blană și lapte le vor folosi!

 

Apoftegma unui psihiatru: din garderoba geniului n-ar trebui să lipsească niciodată cămașa de forță!

 

Apoftegma unui judecător: toți suntem egali în fața legii… abia când se întoarce cu spatele se face trierea!

 

Apoftegma unui atlet: cea mai populară probă sportivă rămâne fuga de realitate!

 

Apoftegma unui cartofor: de mic copil mi-a plăcut să pun mâna pe carte!

 

Apoftegma unui corporatist: mâncătoria nu ține tot timpul de foame!

 

Apoftegma unui politolog: Casa Albă ascunde multe secrete negre!

 

Apoftegma unui înțelept: orgoliul este pârghia prin care cel biruit își conturează o aură de învingător!

 

Apoftegma unui mediator: dacă le iei proștilor cearta îi lași fără abilitatea de a comunica!

 

Apoftegma unui gropar: investește în tină!

 

Apoftegma unui maseur: durerile la spate survin uneori din cauza scaunului, alteori din lipsa lui!

 

Apoftegma unui alpinist: succesul e condiționat de altitudinea pe care o ai!

 

Apoftegma unui salvamar: feriți-vă de cei ce fac valuri!

 

Apoftegma unui filolog: nu în viitor trebuie investit, ci într-un prezent continuu!

 

Apoftegma unui fermier: bate vierul cât e cald!

Advertisements

February 3, 2016

ura Glumii

Filed under: Aforisme,Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 10:13 am

– Spune-mi cine ești ca să-ți spun cine ai vrea să fii.

– Black Friday: doliu pentru bunul-simț.

– Progresiștii sunt deschizători de progres. Conservatorii, de conserve!

– Am căzut pe gânduri: m-am împiedicat de o idee!

– Oamenii care se sapă au vocație de gropari.

– Și politicienii sunt superstițioși: unii bat în limba de lemn, alții bat apa-n piuă.

– Singura limbă vie este cea cu care poți săruta!

– Oile care trebuie să demonstreze că lupii au dinți ascuțiți și intenții ascunse sunt victime sigure.

– Goana după originalitate coincide uneori cu fuga de adevăr.

– Apoftegma unui bâlbâit: ce-i omul pe lumea asta dacă nu carne de tu… tun?

– În Vest se discută intens despre venitul garantat. La noi se discută intens despre plecatul garantat.

– „Suntem libere!” Au exclamat marionetele imediat ce li s-au schimbat sforile.

 

October 21, 2015

Dezgustătorul divin. Aforisme, ironimse și alte isme

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 9:19 pm

– Nu mai e foarte mult până când vom ajunge să trăim într-o lume în care „a săpa groapa altuia” va reprezenta o dovadă de altruism.
– Oamenii flexibili pot trece foarte ușor de la o extremă la alta.
– Nu de puține ori ni s-a întâmplat să subestimăm puterea prostiei și să supraestimăm prostia puterii.
– Jemanfișismul este o formă virilizată de ignoranță.
– Nu era un om retras, ci pur și simplu trăia într-o altă lume.
– Eroare de calcul: s-a aruncat în gol și a aterizat în plin.
– „De ce nu mă ascultă nimeni?” Se întreabă lumea la unison.
– În România, seismele sunt un fel de indicatori economici care arată clar că economia subterană duduie!
– Mai bine a cincea roată de la mașină decât a cincea roată de la căruță. Mașinile sunt prevăzute întotdeauna cu o roată de rezervă.
– Se spune că realitatea te călește atunci când te pălește. Ce nu se spune este că de fiecare dată te păcălește.
– Pur și simplu nu poate exista profunzime fără suprafață. Este la fel de neconceput ca un cerc fără circumferință.
– Târâtoarele care vor să arate că au, totuși, o urmă de demnitate se târăsc întotdeauna în linie dreaptă; mimează verticalitatea cum pot!
– Cine stă în banca sa nu iese în față.
– Ca să-ți dai seama în ce te-ai băgat, trebuie mai întâi să poți să ieși.
– Dacă iubiți femeile aveți grijă să nu le urcați niciodată pe un piedestal; s-ar putea să se împiedice și să cadă!
– Manifest împotriva modei: hainele au început să poarte oameni!
– „Panta Rhei!” A exclamat instalatorul punându-și mâinile în cap.
– Coșmarul lui Sisif: o ploaie de meteoriți.
– Pe coperta 1 a oricărei cărți de istorie ar trebui să figureze următorul avertisment: țelurile nobile pot să ucidă!

– Bine ați venit în Era Vitezei! Atenție, viteza ucide!
– Este adevărat că timpul separă valorile de neghină, dar ce ne facem când timpul nu mai are timp?
– Rugăciune pascaliană: Tatăl nostru care eşti în cercuri.
– Cine operează întotdeauna cu cărțile pe față să se aștepte să fie lucrat pe la spate!
– Cine se pune în slujba umanității riscă să rămână fără slujbă.
– Nu trebuie să ieși în evidență pentru a fi luat în evidență.
– Știți ce-ar fi de-a dreptul revoluționar? Pastă de dinți pentru gura lumii!
– Când ai rău de înălţime, cu greu te laşi purtat spre al nouălea cer.
– După cum se prosternează unii îți poți da seama că au coloana vertebrală unsă cu toate alifiile.

– Am cunoscut o persoană care era atât de ancorată în realitate încât devenise în mod inevitabil o epavă.
– Omul are nevoie de timp doar ca să-şi dea seama de ce nu are nevoie.
– Inovație fiscală: impozitul pe plecat.
– Nu vă jucați cu focoasele! S-ar putea să vă pârliți.
– Nu este nicio problemă dacă uiți să visezi. Totul este ca atunci când o faci să nu uiți să te trezești.
– Cei mai mulți oameni preferă să pună punctul pe „i”; cei cu adevărat inteligenți preferă să-l pună sub semnul întrebării.
– Privighetoarea care se teme să cânte în pădure e nemulțumită de acustica proprie-i colivii!
– Era o țară plină de hoți și cerșetori. Până și săruturile să furau sau se cerșeau!
– Dăți-i omului cătușele jos și va uita de gratii. Pentru moment!
– Există două momente cruciale în viața fiecărui individ: când îi vede pe alți oameni cum merg și învață și el să meargă și când vede cum merg lucrurile și învață și el să se pună în mișcare.

– Nu deranjați nebunii degeaba, dacă tot știți că nu mai pot fi deranjați.
– Cei care fac valuri vor fi primii aruncați peste bord.
– „Imigranții ne iau pâinea de la gură? Măcar ne rămâne caviarul!…”
– Viața este un concurs de împrejurări, iar premiul cel mare se reportează la infinit.
– Se zice că orice bărbat de succes are în spate o femeie. Și cine știe câte femei pe la spatele femeii!
– A îngropat securea războiului… lângă fostul său inamic.

– Termenele-limită ne fac capul calendar.
– Cel ce merge din greșeală în greșeală nu poate fi acuzat de inconsecvență.
– Când totul ți se pare un afront, întreaga-ți viață se transformă-n front.
– Fondul de ten nu ascunde fondul țopârlănesc.
– Care este diferența fundamentală dintre informație și cunoaștere? Păi, informația se consumă, iar cunoașterea ne consumă.
– În afaceri și în politică este obligatoriu să vorbești fluent limba lui Pinocchio.
– Oamenii sunt, fără doar și poate, niște ființe creatoare: creează o sumedenie de probleme!
– Viața nu poate fi o glumă, deoarece la sfârșitul acesteia mai nimeni nu râde.
– Iluzioniștii zilelor noastre au reușit, pe sub mână, să extindă granițele circului.
– Nu-i vorbi niciunui om de sus dacă pentru asta trebuie să-ți iei scaunul de la cap ca să te urci pe el!

– Deviza fizicianului român: emerge şi aşa.
– Scena noastră politică e plină de figuranţi.
– Diplomaţie: şantaj expus în termeni civilizaţi.
– Nimeni nu are cuvinte; toată lumea le împrumută.
– Nu trebuie să ne îndoim de bunătatea celor care se prefac: sunt foarte buni la asta!
– Limba de lemn este un obiect contondent: poţi oricând să fii lovit cu aceasta dacă nu eşti atent.
– Dacă unii oameni chiar cred că-şi folosesc doar 10% din creier… atunci poate că au dreptate!
– Distanţa dintre vorbe şi fapte se măsoară în cuvinte.
– Una este să trăieşti în suspans şi cu totul altceva să trăieşti în suspensie.
– Pledoarie pentru serviciile secrete: toţi oamenii simt nevoia de a se face ascultaţi.
– Unii paraziţi au talentul de-a te face să te simţi prost pentru că nu eşti o gazdă prea bună.

April 24, 2013

Not this again!

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 11:39 am

1. You cannot legislate the poor into prosperity by legislating the wealthy out of prosperity. – No, one must not try to legislate the poor into prosperity just like that, out of the blue, because it would involve posing a threat to all socioeconomic structures of the present by creating a psychological disequilibrium. First you have to go about searching for the main reasons why most poor people are poor (in order to provide better answers than “they are lazy”, ”they have been born with the poverty gene” and other unscientifically judgments). Pierre Bourdieu, who was a renowned sociologist, talked about “cultural and social reproduction”, and he pointed out the ways in which the richest people get to maintain the status-quo by retaining all means of relevant education for their own benefits, poverty being perpetuated by the lack of access to higher education. Additionally, it is a fact well known that poor people, those who can still put food on their tables and not starve to death, resort to what is there for their limited incomes, that is junk food, genetically modified food etc., things that have been proven time and again to pose a serious threat to their cognitive apparatus (which embeds the fundamental capability for someone to create value, or to valuably contribute to the elevation of humanity), let alone to their physical health. This “junk food” argument is also true for people of higher incomes, which resort to this kind of nutritional habits due to advertising and lack of time for preparing their meals at home.  This “genius” professor casts many conditions away from his experiment, because he wants to make a stand and those conditions most likely would undermine the credibility of his little experiment.   

2. What one person receives without working for, another person must work for without receiving. – This is a pun that has little to do with the real world, the world in which the distribution of resources is arbitrarily carried out with the help of the bureaucratic apparatus, which keeps the great majority of people in line and convicts people instead of helping scientists to discover the origins of their deviant behavior. Many rich people today receive things for nothing, to say the least. The professor probably slipped his mind in regard to the underground economy, which is not being dissolved, but encouraged, and in which gangsters, mobsters, moguls and so on make money by exploiting people who work as slaves, and the same is true for corporations and other established structures that use people to generate more and more revenue, not for the sake of the planet, but for satisfying some vested interests. Many people work like slaves, being brutally underpaid; others work hard and earn enough money to enjoy the little joys of life, but they do not contribute to the common good of society; and there’s the issue of the privileged few, which had been magisterially tackled by Joseph Stiglitz, who has received a Noble Prize in Economic Sciences.

3. The government cannot give to anybody anything that the government does not first take from somebody else. – This does not say anything at all.  Many entrepreneurs believe that governments should cease existing, and they argue that since the means of production have been shifted towards private hands, and governments proved themselves time and again cumbersome structures that burden “the private initiatives”, we should further reject their already weakened involvement in economy. In many countries throughout the world, governments function as guardians for vested interests, making way for the great companies to exploit both human and natural resources. They take, and take, and take, providing services of the lowest quality for the people they were supposed to protect.

4. You cannot multiply wealth by dividing it! – Nor can you create a better environment by concentrating most resources in the hands of the self-elected leaders, giving the majority of people poisonous food, polluted air and water, propaganda throughout all media, vulgar entertainment, etc.  

5. When half of the people get the idea that they do not have to work because the other half is going to take care of them, and when the other half gets the idea that it does no good to work because somebody else is going to get what they work for, that is the beginning of the end of any nation. – Some of the greatest minds of humanity worked not for money (although they had money, yet didn’t work for financial achievements), but for greater rewards, which were to be found directly in the products of their labor. Most people need money in order to compensate for the fact that they are not happy with what they do at work, and since they were not been made for repetitive jobs (if Mother Nature wanted us to work as machines, she would have probably given us steel hearts, titanium brains and so on), most of them are very unhappy, because, even if they earn their money, they have been long ago alienated from the products of their labor. It is like you would bring 3 babies into this world and then get a lot of money in exchange for them, but afterwards you’ll still be miserable for the rest of your life because you had given your “products” to another person. Think about doing that every day, if it were possible. People need money as a reward, because repetitive jobs have no rewards in themselves. But money does not suffice, since rich people want more and more for themselves. Money does not fill the void left when life ceased to have a meaning. Today, less than 10% of the entire workforce produces goods that are vital for our existence. Those who work in the service sector are been taken care of by those who actually produce something of worth. We’re just playing for the sake of the system. But what will happen when someone or something, let’s say a better player than we’ll ever be – a robot, for instance, will jump in and phase out the human players? Actually, some think this is the future of technology.   

December 13, 2010

Îngustia (dialog bezm etic)

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 7:55 pm

Aula Magna. Lumina acelei săli impunătoare se revărsa asupra tocilor încinse, nerăbdătoare şi plictisite în acelaşi timp. Absolvenţii Facultăţii de Limbi Întortocheate aşteptau ca profesorii să-şi facă apariţia, unul câte unul, şi să-şi ţină discursurile pline de emfază la pupitrul ce aducea puţin a Turnul din Pisa. Dintr-o încăpere obscură porneau spre scena improvizată câteva siluete bătrânicioase şi parcă lipsite de orice brumă de interes vizavi de ceremonia aflată în plină desfăşurare. Zgomotul aplauzelor se îmbina atât de bine cu atmosfera încărcată de entuziasm încât păreau rupte dintr-o singură entitate. Îngustia Strâmtan şi Eron Prepondereanu, stând undeva mai în spate, feriţi de urechile fine ale cadrelor didactice, purtau o polemică aprinsă despre nu-ştiu-ce temă de etică profesională privind urmărirea cailor verzi pe pereţi.

ERON: Nu, nu ai dreptate în această privinţă şi te pot contrazice cu argumente irecuzabile. Înţeleg şi realizez care este rolul conservării unui singur schelet gramatical după care să ne ghidăm fără cea mai mică abatere, fie şi atunci când este vorba doar de-o contopire lexicală a cuvintelor româneşti autentice cu un număr nedefinit de elemente exogene. Totuşi, nu putem rămâne îngrădiţi ca nişte bovine într-o cireadă de litere fără măcar să ştim despre ce e vorba. Trebuie să pătrundem în esenţa lucrurilor. Să le cercetăm, şi-apoi să ne erijăm în deţinătorii adevărului absolut. Este clar pentru toată lumea că scheletul gramaticii unei limbi nu poate fi schimbat de pe-o zi pe alta, sau chiar deloc. Dacă am înţelege că extinderea sensurilor pe orizontală nu înseamnă masacrare, ci îmbogăţire, am putea merge mai departe cu discuţia bazându-ne pe ipoteza că nu există exprimări universal corecte, ci doar repere convenţionale după care să…

ÎNGUSTIA (interveni ca din tun, întrerupând discursul şuşotit al lui Eron): Mie îmi sună a cleveteală tot ce susţii tu aici. Da! Fără doar şi poate. Eşti un clevetitor suferind de-o lipsă cronică de cultură. Ce spui tu nu este corect… şi punct! În primul rând, nu foloseşti “a realiza” în contextul căruia îi este destinat. Tu n-ai realizat nimic până acum! Cum poţi realiza ceva în doar câteva minute?

ERON: Şi care, mă rog, este contextul bătut în cuie căruia verbul “a realiza” îi revine în exclusivitate? Nu cumva te exprimi trunchiat? Da, te exprimi trunchiat. Exprimării tale, dacă ar exista în carne şi oase, i-ar lipsi acea părticică din creierul uman care i-ar oferi doza necesară de logică pentru a nu o lua pe arătură. Şi cel mai nepregătit individ poate emite o părere, doar că ar sta mai prost la capitolul “argumentare”. Mă laşi să-ţi ascult pledoaria în chestiunea de faţă?

Presărând prea multă fervenţă în atitudinea-i hotărâtă, Eron fusese auzit de unul dintre cei mai vigilenţi profesori, domnul Ioan Senin. Deşi în vârstă, auzul acestuia părea mai ascuţit ca bisturiul unui chirurg ce operează pe inimă. Le întrerupe dialogul, şi îi întrebă pe un ton sufocat de paternalism.

SENIN: Ce se întâmplă cu voi? Nu vă regăsiţi în acelaşi peisaj, alături de toţi ceilalţi? Sau poate este mai interesantă mica voastră discuţie decât toată ceremonia la un loc? Poate vreţi să veniţi în locul nostru şi să ţineţi voi câte-o prelegere în faţa absolvenţilor, să ne împărtăşiţi tuturor din cunoştinţele domniilor voastre.

Eron se ridică de pe scaun şi, spre surprinderea tuturor, inclusiv a profesorilor, se îndrepta cu paşi grăbiţi către pupitrul pe care se afla microfonul de discursuri. Îşi făcuse loc dându-l la o parte pe domnul Şpriţaru, profesor de franceză. Fixându-şi cu atenţie microfonul la nivelul buzelor, profesorul Senin interveni puţin iritat de temeritatea proaspătului absolvent.

SENIN: Domnule student, când v-am invitat aici, provocarea pe care v-am lansat-o a fost de factură persiflatoare, şi nu căutam nicidecum să vă conving a vă alătura nouă, celor care trebuie să ne facem treaba astăzi şi să le vorbim studenţilor ca, ulterior, să ducem la bun sfârşit şi decernarea diplomelor.

ERON: Apreciez răbdarea de care daţi dovadă în glasul temperat, dar trebuie să mărturisesc că problema pe care eu şi colega mea din spate o dezbăteam pe un ton scăzut este mult mai interesantă decât tot ce se petrece aici, cu tot respectul. Bunăoară, consider că această chestiune v-ar putea privi şi pe domniile voastre, stimaţi profesori, şi, de ce nu, şi pe colegii mei care mă privesc nedumeriţi. Vă propun ceva. Timpul pe care fiecare profesor îl are alocat pentru un discurs este de 6 minute. Sunteţi 5 profesori. Asta înseamnă o jumătate de oră. Nu aţi dori ca în acest an să schimbăm puţin datele problemei? Ca să nu intrăm şi peste decernarea diplomelor, eu şi colega mea ne vom folosi de cele 30 de minute pentru a ţine un discurs, fiecare în parte. Dumneavoastră domnilor profesori veţi fi juriul şi pentru că am îndrăznit să vă răpim timpul preţios, unul dintre noi, cel mai puţin convingător, va fi obligat să părăsească sala. Dacă are de luat o diplomă, i-o va ridica cel rămas în sală şi i-o va înmâna după ceremonie. Mai întâi trebuie să aflăm daca a mea colegă, doamna Îngustia, acceptă provocarea pe care i-am lansat-o în faţa unei săli arhipline. Face un semn că e în regulă. Domnilor profesori, sunteţi de acord cu propunerea mea?

Sala colcăia de studenţi plictisiţi şi părinţi vitriolaţi. Nu înţelegeau ce se întâmplă, de ce nu pot profesorii să-şi ţină odată discursurile pretenţioase, studenţii să ia diplomele şi să plece în club pentru adevărata sărbătoare. Profesorul Senin se îndrepta către pupitru cu viteza unui limax în ghips, şi-i face semn lui Eron să-i permită să-şi exprime adeziunea.

SENIN: Stimaţi studenţi, stimaţi părinţi, stimaţi colegi de catedră, eu unul de când sunt profesor n-am mai întâlnit aşa ceva. Şi, credeţi-mă, am în spate o activitate de peste 50 de ani. Nici un student de-al meu n-a mai avut până acum lejeritatea şi coerenţa pe care acest tânăr a înfăţişat-o într-un discurs liber, în faţa unui auditoriu consistent cum sunteţi dumneavoastră. Le voi permite celor doi să se dueleze academic în faţa dumneavoastră, numai că vor avea la dispoziţie 20 de minute în loc de 30. Timp de 5 minute vă voi vorbi eu, în calitate de şef de catedră, şi alte 5 minute vă va reţine domnul rector cu sfaturile şi maximele lui.

Eron nu arăta prea încântat de modificarea pe care domnul Senin a adus-o planului său. Pesemne, se gândise de-acasă la un astfel de scenariu şi-şi conturase în minte un discurs ce s-ar fi întins pe-o durată de timp mai lungă de 10 minute.

SENIN: Voi începe eu, după care domnul rector, şi apoi le vom da cuvântul celor doi studenţi, să vedem şi noi ce-i atât de important, să vedem unde arde, poate le stingem înflăcărarea cu un duş rece.

Discursul domnului Senin, ca de obice, a reuşit să ajungă la un nivel insuportabil pe o scară a plictiselii absolute. Toţi s-au simţit, inclusiv ceilalţi profesori, pentru o clipă, pe culmile… plictiselii. După ce a terminat de spus ce a vrut să spună, şi după ce a terminat şi domnul rector, Sergiu Cantian, un tip simpatic care niciodată nu ezită să-l introducă în discurs pe Voltaire cu un citat sau două, au fost invitaţi, pe rând, Eron şi Îngustia să dea frâu liber cuvântărilor ce nu puteau aştepta sfârşitul ceremoniei.

CANTIAN: … şi după cum v-am mai spus şi la cursuri, celor care aţi avut bunăvoinţa să vă prezentaţi, „marea consolare a vieţii este să spui ce gândeşti”. Deci să spuneţi ce gândiţi ca, în caz de săvârşiţi o greşeală, să vă puteţi bucura de aflarea adevărului, indiferent de comentariile maliţioase şi, evident, pe lângă subiect ale celor în măsură să vă corecteze. Aceasta este cheia desăvârşirii sinelui. Mult succes! Acum îl invit pe domnul…

ERON: Prepondereanu.

CANTIAN: Îl invit pe domnul Prepondereanu să ne încânte cu talentul său de retor.

ERON: Vă mulţumesc!

ERON: Toţi ne naştem într-o anumită familie având obiceiurile ei, cu membri ei şi cu educaţia lor. Primim, la rândul nostru, o educaţie care ne poate ghida corect sau nu acţiunile iniţiate întru obţinerea acelui lucru la care raţiunea omului a râvnit încă de când s-a trezit în pielea lui homo sapiens sapiens. Fericirea este o haină cu două feţe. Prin urmare, omul râvneşte la ceva relativ. Nutreşte o idee şi apoi zburdă după ea, făcând repetate slalomuri printre herghelii întregi de unicorni roz şi zâne cu iz de fecioare, şi când o găseşte, tinde să-i atribuie acelei idei o aură de serenitate eternă pe care, dacă o găseşte lezată în vreun fel, va reacţiona îndată ca un reflex necondiţionat şi va merge până în pânzele albe pentru a se asigura că integritatea ideii fixate în cei câţiva neuroni rătăciţi să nu fie alterată de incursiunile sterile ale celor care urmează alte căi. Ştim cu toţii că sub umbrela lucrurilor sortite perenităţii apa de ploaie se transformă în aburi şi dispare din perimetrul acoperit. Dar setea nu va putea fi stinsă numai prin răspunsuri, când întrebările ar fi fost asanate demult. Şi dacă eu pun sub semnul întrebării şi cea mai mică particulă din cerneala care contribuie la scrierea literei „A”, sunt mai prejos decât cel care-mi vă răspunde că oricum “A” rămâne prima literă a alfabetului? Bunul-simţ ne va îndemna să realizăm că nu. Şi dacă eu realizez că am realizat ceva numai după câteva ore de la realizare, nu s-ar subînţelege că am conştientizat faptul respectiv cu o oarecare întârziere? Ultima întrebare n-o vreau retorică.

CANTIAN: Da, s-ar subînţelege. Doar nu mai suntem la grupa pregătitoare să trecem în revista sensurile consacrate ale verbului “a realiza”. Ar fi o reală pierdere de timp. Sunt ferm convins că toate persoanele din sală cunosc acest aspect.

ERON (zâmbind): Întocmai, domnule profesor.

ERON: După cum spuneam, e inoportun să pui cuvântul înaintea spiritului; e ca şi cum ai pune boii în spatele carului. “Oamenii se folosesc de cuvinte doar pentru a-şi ascunde gândurile”. Nu-i aşa, domnule Cantian?

CANTIAN (cu un râs puhav colorat în miezul feţei): Pai cum altfel?

ERON (râzând pe sub mustaţa-i rară): Domnule Cantian, alţii te-ar urca pe soclul ruşinii pentru un cuvânt! Şi-aceia n-ar folosi cuvântul lor pentru îndrumare. Tot etichetările aduse cu zvâc le-ar absorbi percepţia.

SENIN: Domnule absolvent, v-a cam expirat timpul.

ERON: Acestea fiind spuse, o voi invita pe doamna colegă a mea să preia cuvântul.

Ascultând în tot acest timp discursurile cu urechi de elefant, Îngustia Strâmtan se ridică de pe scaun şi îşi purta trupul de walkirie a gramaticii limbii române de ieri şi de astăzi ca printr-o pădure amazoniană de priviri de studenţi excitaţi până în punctul de fierbere a sângelui din mădulare. Odată ajunsă la pupitru, în faţa zecilor de suflete nevinovate care-şi blestemau zilele că au venit la ceremonie, primele încurajări au pornit din aplauzele lui Eron. Era şi singurul care aplauda.

ÎNGUSTIA: Stimat auditoriu, vorbele acestui coleg nu fac altceva decât să oprime dezvoltarea noastră ca naţiune, ca şi comunitate română încadrată într-o serie de consuetudini verosimile. Trebuie să ne conservăm valorile, nu să le supunem unui proces de hibridare! Gândiţi-vă la limba noastră ca la o iapă pursânge, şi la celelalte elemente venite din afară ca la un măgar morvos. Vreţi ca limba română să devină un catâr umil şi plin de bubele prezentului? Stilul sentenţios pe care acest coleg îl adoptă nu îi consolidează nici credibilitatea, nici dreptatea. Atât am avut de zis.

După ce profesorii s-au consultat, domnul Senin se catapultă la pupitru să le împărtăşeacă şi celorlaţi decizia unanimă.

SENIN: Domnule absolvent, doamnă absolventă, decizia noastră finală este de-a vă ruga pe amândoi să părăsiţi sala. Diplomele vă vor fi ridicate de colegii de grupă. Însă nu înainte să vă adresez câteva cuvinte. Domnule Prepondereanu, nu vă pot da dreptate decât pe jumătate. Şi-asta pentru că eu cred cu tărie în coexistenţa fenomenelor. De unde rezultă că nu putem discuta de asimilare fără conservare şi nici viceversa. Avem o limbă, ce facem cu ea? Trebuie să ne punem mai des această întrebare. În ce vă priveşte pe dumneavoastră, doamnă…

ÎNGUSTIA: Strâmtan!

SENIN: Doamnă Strâmtan, nu cred că s-ar irita nimeni dacă v-aş acuza de port ilegal de creier. Dar s-ar încadra în afara graniţelor academice, şi n-o voi face. Până la urmă, alocuţiunea dumneavoastră, obiectiv vorbind, are fix valoarea unei cepe degerate. Fiţi mai flexibilă, şi mai puţin încordată în gândire. Are să vă ajute mult lucrul acesta.

Părăsirea sălii de cei doi absolvenţi a coincis cu debutul ceremoniei de decernare a diplomelor. Liniştea s-a instaurat în rândul absolvenţilor, profesorii strigându-i în ordine crescătoare, în funcţie de mediile obţinute.

December 1, 2010

Catharsis

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 12:03 pm

Întotdeauna au exista oameni înzestraţi c-o doză de spirit inovator ieşită din tiparele perceptibilului. De-a lungul timpului, s-au proiectat aparate de zbor, vapoare, s-a inventat dinamita, au apărut dispozitive performante, ne bucurăm de internetul cel de toate zilele etc. Nu mulţi dintre cei care au adus o contribuţie semnificativă dezvoltării omenirii au fost şi romîni, deşi nu pot spune că n-au existat romîni ale căror cercetări şi descoperiri să se dovedească, ulterior, indispensabile – realitatea m-ar contrazice cu argumente solide. Însă, prins în mrejele unei revelaţii tîrzii, am realizat că mulţi romîni lucrează de-o bună bucată de vreme sub acoperire la un proiect ce se vrea revoluţionar. Poate că apar îmbrăcaţi în veşminte ponosite, cu chipuri obosite şi atitudini înmiasmate. Ceea ce vor să obţină, dobîndesc şi se infiltrează fără ca profanii să le dea prea mare importanţă, deşi le simt prezenţa mai mult ca orice altceva. Fugim de ei, ne dăm într-o parte, ne deplasăm către polul opus al autobuzului pe care-l împărţim cu aceştia. Dar asta este exact ceea ce-şi propun. Să nu cumva să fie priviţi cu ochi bănuitori.  Să-şi poată continua muncile asidue neperturbaţi. Voi încerca să explic cu maximă acurateţe, în exclusivitate, secretul pe care aceştia îl poartă în spate ca o anatemă a purificării şi ridicării rasei umane cu încă o treaptă pe scara evoluţiei. Nicio altă încercare de-a divulga acest proiect încifrat n-a avut sorţi de izbîndă, fie netrecînd de filtrul perceptiv limitat al intelectului, fie aruncînd subiecţii cu potenţial într-o gaură neagră a ignoranţei şi prejudecăţilor. Aceşti cercetători “undercover” şi-au propus următorul lucru: să aducă întregul proces de spălare la un nivel cît mai simplu şi accesibil tuturor, atît oamenilor cu o posibilitate financiară limitată, cît şi celor ce dispun de prea puţin timp pentru a trece printr-un întreg ansamblu de igienizare corporală. Spălarea cu “Odoi”. La îndemîna fiecăruia. Este atît de simplu, încît cei care o fac inconştient nu sesizează avantajele. Desigur, proiectul este în plină desfăşurare şi suferă de cîteva metehne minore. Cu toate acestea, se alege aleatoriu un subiect dintre cei implicaţi cu ardoare în program, se instruieşte astfel încît să conştientizeze implicaţiile uriaşe şi să nu utilizeze altceva în afară de “Odoi”, şi este plasat în mijlocul oamenilor. În pieţe, în autobuze, în hipermarketuri, spaţiul şi timpul nefiind relevante. În fiecare zi, chiar şi de trei ori pe zi, curăţirea trupului cu “Odoi” este lucru sfînt, şi orice abatere de la această disciplină va atrage după sine excluderea subiectului din paradigma tot mai extinsă a cercetătorilor romîni sub acoperire. După cum am mai susţinut anterior, proiectul este încă în fază incipientă, şi orice neplăcere provocată de micile neajunsuri, pe care sunt convins că le vor remedia cît de curînd posibil, trebuie îndurată de dragul ştiinţei. Cercetători din toată lumea, oameni simpli de pe stradă, acesta este adevărul care vă va tăia respiraţia: noii pionieri ai neamului romînesc, în număr cît mai mare, vor marşa din zorii zilei şi pînă la căderea soarelui întru găsirea unei alternative dezirabile pentru consumarea resurselor planetei mamă, în special a apei. Fie ca fructificarea acestui front încă neatins de naţionalităţile străine să aducă o bilă albă neamului nostru, cel absorbit din toate părţile de găurile negre ale democraţiei. Eliberaţi porumbeii “Dove” ai păcii. Folosiţi “Odoi”!

Puseu de indignare (1)

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 11:58 am

E mai uşor să taci mîlc decît să strigi în tine. Şi, de asemenea, e mai uşor să strigi în tine decît să te faci auzit pînă în cele mai abrupte piscuri. Nimic nu se aprinde mai grav ca un apus plin de regrete. Există atîţia oameni cu gîndurile bătute în cuie, ruginite de nefolosire, şi staţionare din neputinţa de-a suporta degetele îndreptate spre ei. Cele mai călduroase plăpumi sunt căile bătătorite, sub atingerea cărora lumea devine un firesc peremptoriu. Zăpada presată şi adusă la nivelul suprafeţelor netede trădează urmele unor rătăciri mai puţin subjugate. Singurele rătăciri dezirabile, cele care poartă coroana de spini a incertitudinii şi brăţara de aur a cutezanţei, alunecă în spaţiu, evită cu fler capcanele întinse peste întuneric şi croşetează în urma lor reţele de aer ca nişte rezerve de viaţă. Uşile care nu se deschid, nu există, şi uşile care nu există trebuie conturate. Niciun păstor nu-şi va călăuzi oile într-un sens favorabil lor. Supremaţia e-o eternă dispută între păstori şi lupi. Lupii obişnuiau să dea cărţile pe faţă. Astăzi societatea noastră nu mai cunoaşte păstori, ci doar lupi emancipaţi, rupţi de instinctul lor plin de sinceritate şi atent etalaţi în blănuri scumpe. Cu o oaie nu se face turmă, şi nici cu un lup, dreptate. Aşa gîndeau şi ei. Astfel le-a crescut numărul. Lupii bătucesc zăpada, o adulmecă şi răspîndesc în esenţa ei o sămînţă ce le poartă urletul. Lupul modern, o mixtură curioasă între lupii de modă veche, cei pursînge, şi păstorii înghiţiţi de timp: luptătorul.  Luptătorul este un rătăcitor înnascut. Face pe dracu-n patru… să-l facă-n cinci. Şi se luptă cu nevoile oilor de-a gîndi mai departe de blănurile lor, oprimîndu-le. Pierde unele lupte, însă războiul nu cunoaşte alt învingător. El deschide toate uşile, şi uşile cresc în carnea lui ca ciupercile după ploaie. Cîte oi încap pe-o uşă? Aceasta-i întrebarea la care se caută răspuns!

November 14, 2010

Ucigă-l Toaca

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 11:14 pm

Se lasa intunericul peste copacii nemultumiti de intarzierea toamnei.  Doar cativa caini vagabonzi si tot atat de multi aurolaci isi fac veacul pe unde apuca, pe strazi.  Te plimbi linistit, treci de cerberii puturosi care pazesc  familii numeroase de hobiti de Ferentari si iti vezi de drum, multumind cerului ca inca te mai poti deplasa pe doua picioare(asta pana la urmatoarea strada mai putin luminata si ferita de ochii autoritatilor)  si scuipi de 3 x 3 ori in san.  Iti continui drumul prin labirintul capitalei ca soarecele dupa o bucata de branza(Bucurestiul a devenit, treptat, un veritabil labirint, si oamenii care locuiesc in el, rozatoarele care parcurg kilometri intregi pentru o bucata de branza- banii) si incerci sa te feresti de zonele ferite. Nu poti. Intunericul capitalei miroase a aurolac si-ti amesteste mintea, conducandu-te catre cele mai ascunse ghetouri precum o calauza imbrobodita in miasme. Mergi cum n-ai mai mers niciodata, continui sa mergi ca dupa o femeie ale carei fese te-au prins de nas si vor sa te atraga intre ele. Nu exista cale de scapare.  Miroase ca in fundul curtii lui Aghiutza, te uiti in jur, cercetezi zona, vrei sa atingi intunericul si cauti cu disperare lumina. Nu poti. Strigi, nu te aude nimeni. Vrei sa auzi ceva, nu te striga nimeni. Stele s-au retras fiecare in intunericul lor. Mergi, iar mergi, pasesti cu nesiguranta introvertitului care isi da pentru prima data intalnire cu sfarcuri de muza neprihanita mirosind a lapte praf. Bucurestiul este de-acum o dimensiune uitata, lasata undeva intre angoasa si orgasm. Nicio poarta nu se deschide, nicio poarta nu se inchide si nicio poarta nu poarta mai mult de doua secunde amintirea ca ai pornit de undeva. Calauza strange tot mai tare din fese pentru a se asigura ca nu te pierde, ca n-ai cum sa scapi din prinsoarea imbatatoare, si nu scapi oricat te-ai zvarcoli. Doar doua lumanari se aprind de-o parte si de alta a labirintului de flori negre, si-apoi inca doua, si inca doua. Lumina incepe sa devina din ce in ce mai puternica pana cand nu mai vezi decat o mare de lumina. Astepti sa-ti recapeti vederea, un minut, doua, trei… si te-a lovit.  Fesele de domnisoara ce te purtau printr-o bezna pe care o puteai taia cu toporul nu erau decat doi ochi albastri, unul mai mic decat celalalt, avand scris deasupra lor cu sangele si sudoarea romanilor: De ce iti e frica, nu scapi! Din ochi se deschide o gura de balaur care incepe sa-ti devoreze mintea si sa-ti aspire toti banii din portofel. Uciga-l toaca s-a reintors pe pamant in chip de muritor si pozeaza in rol de presedinte, dar si-n ipostaze incriminatorii cu blonde la purtator, uneori. Sa fie inceputul sfarsitului pentru fiecare dintre noi?

27 octombrie 2009

August 3, 2010

Hai, five o’c(l)oc(k)(alar)

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 11:37 pm
Tags: , , , ,

Era internetului şi a vitezei i-a prins pe mulţi într-un regres pe care neam de neamul lor nu l-ar fi anticipat, fie cu prohabul în dinţi, cerşind iubirea pe la vreun colţ de uliţă, fie cu monoclul la ochi, degajînd o înţelepciune socratică. Dacă am privi evoluaţia strict din punctul de vedere al materialismului bine defenit, şlefuit, chiar poleit cu ardoarea şi impulsul de a fi cît mai la îndemînă posibil fenomenului de “autenticitate”, am putea conchide că evoluţia esenţei i-a uitat pe cei mai fericiţi oameni trişti dintre noi. Pe cît de înaintaţi, pe atît de înapoiaţi… Un pas înainte, doi înapoi. Un pas mic pentru omenire, un pas şi mai mic pentru cocalarul duhnind a familii întregi, trecute în nefiinţă, luate constant la spatulă, între două, trei considerente pe marginea destinului omului de geniu în opera lui Eminescu (fireşte că nu). Desigur, aş putea fi contrazis în doi timpi şi trei mişcări dacă aş susţine că omul din prezent, fără de caverne, caste sau bisericuţe de orice tip nu este acum, pe cît se crede a fi, nici pe departe la ani lumină distanţă de strămoşii săi ceva mai umili, dar la fel de caduci. În aparenţă, este, dar ce facem cu esenţa, o lepădam ca mărgăritarele despre care se spune că nu este în regulă să le aruncăm porcinelor? Suntem autentici, arătând la fel. Poate nu toţi, dar cu siguranţă avem o majoritate cu care să ne mîndrim şi pe care să o înălţăm în locul tricolorului, fluturînd-o în faţa decenţei şi rafinamentului discret. Ceea ce este trist, nu-i include pe aceşti indivizi/individe, gigolo-vrăjitorii de cartier, care au puterea să facă din cognac, whiskey, sau ţoapele care dansează după cum le cîntă cucu, ci faptul că în această horă de autenticitate triumfală se aruncă, fără a da prea mare importanţă fenomenului, şi oameni cărora, dacă s-ar cauta mai bine şi mai mult, li s-ar găsi şi o valoare spirituală, dînd la o parte cîrdăşia cu subiecţii creionaţi anterior. Şi aşa, promovînd imaginea omului modern, neapărat în linie cu fraţii de rasă, se ajunge din ce în ce mai mult ca accentul să se pună în propoţii alarmante pe aspectele extrinsece. Ai un IQ de 150, dar portofelul tău rămîne la pragul de 50? La o primă scanare, eşti VAX. Eşti VAX, ţi se încurcă limbă în gură cînd, întrebat fiind de nume, îţi cade buletinul din mînă, dar porţi pe tine o avere de cîrpe pretenţioase? “Mişto”! Vrem şi noi! Sau NU!

Cînd vei auzi START, vei începe să dansezi. Viaţa privată în prim plan! Îi avem pe: Hai Faiv la ţambal, Mai Speis la clarinet şi N.Eogen la solo-percuţie.
.
.
.
SIGN OUT!

Gunoierii societăţii

Filed under: Aşa grăit-a Zara cuscra — Ionuţ Popa @ 8:15 pm
Tags: ,

Adevăraţii gunoieri ai societăţii, acei nenorociţi care se ocupă cu salubrizare fără voia lor. Fac curat fără ca ei să producă mizerie. Fac curat chiar fără să dorească, unii chiar fără să conştientizeze, dar se angajează în aceste cazne fiind obligaţi de circumstanţe. Fac curat şi pentru ei, şi pentru alţii. Mizeria e multă, e mare, nici chiar vânturile cele mai puternice nu o pot mătura, şi credeţi că pământul nu a încercat să-şi cureţe propria suprafaţă? Cine sunt aceşti gunoieri, cine sunt gunoaiele? În multe cazuri, gunoierul şi gunoiul se restrâng la o singură entitate, acelea sunt cazurile cele mai demne. Să-ţi aspiri propriul gunoi, să ştergi praful din propria odaie, aceasta este calea către respectul de sine. Nu-l lăsa pe gunoier să-ţi facă munca – te vei simţi debusolat, nu vei şti de unde să iei gunoiul şi unde să-l duci, aceasta este calea către autodetestare. Omul, de pildă, este un fenomen paradoxal: fiecare celulă din întregul numit “umanitate” se simte prima, singura şi ultima, dar există întotdeauna o alta când apar dificultăţi. La fel şi gunoiul. Deci existenţa celorlalţi este condiţionată de propriile probleme şi nevoi. Gunoaiele sunt acele idei alterate, acele idei ale căror termene de valabilitate au fost depăşite, dar care nu au fost schimbate, de multe ori nici măcar îngrijite înainte de alterare. Şi cel mai rău gunoi este cel care se împotriveşte, acel demon pe care exorcizarea îl hrăneşte, îl excită, ajunge să-i finanţeze traiul de microb încăpăţânat. Şi cu cât mai multe gunoaie vor ajunge să patroneze conştiinţa, cu atât aceasta se va înfunda ca un jgheab arhiplin. Atunci chibzuiţii vor îmbraca hainele de gunoieri,  şi vor  trece la acţiune. Îşi vor arunca vorbele ca nişte săgeţi în aglomerarea de mizerie, şi vor arunca nici mai mult, nici mai puţin decât va fi nevoie ca gunoiul să fie aruncat afară din conştiinţă, să alunece prin incinta cutiei craniene şi s-o părăsească prin urechi. Cei ce nu mai au urechi să audă, nu le mai au tocmai din cauza gunoiului care obstrucţionează ideile curate să pătrundă în conştiinţă. Niciodată chibzuinţa nu a fost mai jignită, mai umilită. Să coboare pentru ca altul să urce – este un ciclu dureros. A te înălţa din propriul malder de gunoi presupune autodepăşire. A te înălţa fără să calci pe capetele gunoierilor care stau unul peste altul formând o scară vie – o bucurie fără margini. Daţi-i aripi conştiinţei şi vânt gunoaielor care vă împânzesc viziunile şi vă blochează ascensiunea către fericire. Adevăraţii gunoieri ai societăţii, acei nenorociti care se ocupa cu salubrizare fără voia lor, îşi au statuile mult prea înalte pentru a fi zărite. Societatea va ridica un Rai pe spinarea lor ruginită, pe conştiinţa lor care îşi aruncă aripile după cei căzând în gol, căci luptele vor continua până când gunoaiele cele mai rele vor da naştere unei găuri neagre care să ne înghită pe toţi ca un aspirator de praf.

Next Page »

Blog at WordPress.com.