În vreme ce timpul…

March 12, 2015

Roboții intră în scenă

Filed under: Cercetare,Recenzii,Tehnologie,Traduceri — Ionuţ Popa @ 4:45 pm

de John Lanchester

În 1996, ca răspuns la tratatul ruso-american din 1992 privind testarea armelor nucleare, guvernul Statelor Unite a demarat un program cu denumirea „Accelerated Strategic Computing Initiative” (Inițiativa accelerată a calculului strategic). Întreruperea testării a creat necesitatea de a rula simulări computerizate complexe în ce privește modul de funcționare a armamentului vechi odată cu trecerea timpului, din motive de siguranță și, de asemenea – trăim într-o lume plină de pericole! – de a proiecta noi armamente fără a încălca termenii tratatului. În acest scop, ASCI (Inițiativa accelerată a calculului strategic) necesita o putere de calcul mai mare decât ar fi putut furniza orice dispozitiv existent la vremea respectivă. Astfel, în lumina acestei necesități, a fost inaugurat computerul ASCI Red, proiectat pentru a fi primul supercomputer care să proceseze peste 1 teraflop. Un „flop” este o operație a virgulei mobile, adică un calcul ce implică numere cu valori zecimale (acestea sunt, din punctul de vedere al calculului, mult mai solicitante decât calculele ce implică valori binare de 1 și 0). Un teraflop reprezintă un trilion de astfel de calcule pe secundă. Odată ce computerul Red a fost pus în funcțiune la viteză maximă, până în 1997, acesta a fost ceva nemaipomenit. Avea o putere atât de mare încât putea procesa 1,8 teraflopi. Adică numărul 18 urmat de 11 zerouri. Red a continuat să fie cel mai puternic supercomputer din lume până aproape de sfârșitul anilor 2000.

Chiar ieri m-am jucat pe Red. Bine, nu m-am jucat pe acel Red, ci pe un dispozitiv care poate procesa 1,8 teraflopi. Acest echivalent al computerului Red se numește PS3: a fost lansat de Sony în 2005 și a fost pus în vânzare în 2006. Red a fost puțin mai mic decât un teren de tenis, a avut un consum de energie electrică echivalent cu consumul înregistrat de 800 de case și a costat 55 de milioane USD. Consola PS3 poate fi poziționată sub televizor, este alimentată la o priză casnică și o puteți achiziționa la un preț mai mic de 200 de lire sterline. În decurs de zece ani, un computer având capacitatea de a procesa 1,8 teraflopi a încetat să mai fie un lucru pe care doar cel mai bogat guvern din lume l-ar fi putut crea în scopuri ce se regăsesc la limitele extreme ale oricărei posibilități de calcul, devenind ceva ce până și un adolescent s-ar fi așteptat să găsească sub pomul de Crăciun.

Forța responsabilă de toate acestea constă în principiul cunoscut drept legea lui Moore. Aceasta nu este o lege propriu-zisă, ci mai degrabă extrapolarea unei observații făcute de Gordon Moore, unul dintre fondatorii companiei de cipuri pentru computere Intel. În 1965, Moore a observat că cipurile din siliciu deveniseră în decursul anilor mai puternice, comparativ cu prețul acestora, într-un ritm uimitor de constant. Acesta a publicat o lucrare anticipând că cipurile respective vor urma același trend „pentru încă cel puțin zece ani”. Deși ar putea părea o afirmație moderată, a fost, de fapt – așa cum au arătat Erik Brynjolfsson și Andrew McAfee în cartea lor fascinantă, „A doua eră a mașinilor” – o afirmație extrem de cutezătoare, din moment ce prevedea că până în 1975 cipurile destinate computerelor ar fi fost de 500 de ori mai puternice și la același preț. „Circuitele integrate”, potrivit lui Moore, „ar putea conduce la minunății precum computere personale – sau cel puțin terminale conectate la un computer central – sisteme de comandă automate pentru autovehicule și echipamente de comunicare portabile și personale. A avut dreptate în toate cele trei cazuri. Am putea spune că a dat dovadă de prea multă prudență. Legea lui Moore, cunoscută în prezent ca principiul potrivit căruia cipurile destinate computerelor își dublează puterea sau devin cu 50% mai ieftine la fiecare 18 luni, a continuat să fie validă timp de o jumătate de secol. Acest lucru este ceea ce a condus la minunății care acum ni se par banale precum saltul de la computerul Red la consola PS3. Nu a mai existat în istoria omenirii nicio altă invenție care să se fi îmbunătățit atât de repede într-o perioadă atât de scurtă.

Concomitent cu creșterea exponențială a puterii de calcul și cu scăderea substanțială a prețurilor, oamenii au devenit mai buni și în materie de programare. O dovadă intens mediatizată a acestui efect a fost prezentată în anul 2011, odată cu victoria publică a unui proiect denumit Watson, condus de IBM. Ideea care a stat la baza proiectului Watson a fost de a construi un computer care ar fi putut înțelege suficient de bine limbajul obișnuit încât să câștige bine-cunoscutul concurs de cultură generală televizat „Jeopardy!”, concurând nu împotriva oricui, ci împotriva campionilor deținători de recorduri. Acest lucru ar reprezenta, conform autorilor Brynjolfsson și McAfee, „un test dificil pentru abilitățile de recunoaștere a tiparelor și pentru abilitățile complexe de comunicare ale unui computer”, mult mai solicitant decât în cazul unui alt proiect IBM, computerul Deep Blue, dedicat jocului de șah, care în anul 1997 a câștigat o partidă de șah împotriva lui Gary Kasparov, campion mondial la vremea respectivă. Șahul este vulnerabil în fața puterii de calcul brute; am o aplicație pe smartphone care l-ar putea învinge foarte ușor pe cel mai bun șahist din lume. Concursurile de cultură generală, în special cele precum „Jeopardy!” cu o notă colocvială și alegorică, sunt mai greu de câștigat prin simpla putere de calcul.

Rezultatul este deja un loc comun în informatică, robotică și futurism și este tratat pe larg atât în cartea „Smart Machines” (Mașini inteligente) de John Kelly și Steve Hamm, cât și în cartea „Average is Over” (Dispariția clasei de mijloc) de Tyler Cowen. Watson a câștigat detașat. Evoluția acestuia nu a fost perfectă: a crezut că Toronto este în S.U.A., iar când a fost întrebat care este cuvântul polisemantic ce înseamnă atât „eleganță”, cât și „studenți care au absolvit în același an”, acesta a răspuns „șic” în loc de „clasă”. Totuși, scorul pe care l-a înregistrat la finalul celor două zile de concurs a fost de peste trei ori mai mare decât scorul celui mai bun dintre adversarii săi umani. „Poate că meseria de concurent în cadrul unei emisiuni de cultură generală este prima înlocuită de Watson”, a declarat unul dintre concurenții învinși, „dar sunt sigur că nu va fi și ultima.”

Ceea ce a realizat computerul Watson constituie un semn al progresului enorm înregistrat în domeniul învățării automate, procesul prin care algoritmii din spatele computerului devin mai buni printr-un proces de auto-optimizare în ce privește sarcinile ce presupun analiză și anticipare. Metodele implicate în proces sunt îndeosebi statistice: prin încercare și eroare mașinile învață care este răspunsul cu cea mai mare probabilitate de a fi răspunsul corect. Acest proces ar putea părea rudimentar, dar deoarece – potrivit legii lui Moore – computerele au devenit extrem de puternice, ciclurile de „încercare și eroare” pot fi efectuate extrem de repede, iar dispozitivul se poate îmbunătăți radical într-un timp scurt. Procesul poate fi observat prin utilizarea software-ului de traducere dezvoltat de Google. Este vorba de o pagină de traducere pe Google în care ai putea introduce un text pentru a fi tradus în toate limbile cuprinse în lista aferentă. În 2006, atunci când software-ul a fost lansat pentru prima dată, acesta a fost o glumă impresionantă: impresionantă prin însăși existența sa, dar o glumă deoarece traducerile erau foarte incorecte, iar propozițiile măcelărite din punct de vedere sintactic. Dacă n-ați mai folosit „Google Translate” de-atunci, ați ratat multe schimbări. Cea mai nouă versiune a Google Translate este o aplicație pentru smartphone, în care puteți nu numai să scrieți orice, ci și să rostiți cuvinte, și nu numai să citiți răspunsul, ci și să-l ascultați în timp ce este rostit. Aplicația poate scana un text cu ajutorul camerei telefonului și apoi poate să-l traducă. Pentru o limbă pe care o stăpâniți foarte bine, și în special în cazul textelor de orice dimensiune, Google Translate se poziționează încă între „rudimentar” și „jenant”, deși se poate dovedi util în cele din urmă, mai ales dacă nu vă aduceți aminte pe moment cum se spune în germană la „obligațiuni garantate cu creanțe” sau „hemoroid”. Pentru o limbă pe care nu o cunoașteți, poate fi extrem de valoros; și merită să reflectați pentru câteva secunde asupra minunăției pe care v-o puteți instala pe telefon, un instrument care va traduce texte din limba malaieză în limba igbo, sau din maghiară în japoneză sau, desigur, din orice limbă în orice limbă, pe gratis.

Google Translate nu a devenit un instrument mai bun întrucât polimații fără bani, umplând încăperi întregi, și-au petrecut mulți ani copiind și făcând trimiteri la liste de cuvinte în format fizic. Îmbunătățirea acestuia este un succes al învățării automate. Software-ul compară textele din perechile de limbi utilizate, astfel încât procesul său de învățare este un proces de stabilire a celei mai mari probabilități statistice ca un text dintr-o limbă să se potrivească cu un text dintr-o altă limbă. Google Translate a adunat cantități enorme de texte puse în paralel în baza de date aferentă. Setul de publicații oficiale ale Uniunii Europene, care sunt traduse în toate limbile țărilor membre, constituie în mod evident o sursă deosebit de bogată ce cuprinde astfel de lucruri utile. În urmă cu câțiva ani, software-ul a ajuns într-un punct în care, după ce a devenit puțin mai bun, a încetat să se mai îmbunătățească, din moment ce procesul de culegere a textelor puse în paralel începuse să adune texte care fuseseră deja traduse de Google Translate. Nu știu cum, dar cred că au rezolvat această problemă, deoarece a început să se îmbunătățească din nou. Ați putea obiecta că acest proces nu are nimic de-a face cu învățarea, și probabil că nici nu are dacă îl privim într-o accepțiune umană. Totuși, este asemănător cu procesul de învățare în ce privește rezultat scontat, dacă definim acel rezultat prin prisma îmbunătățirii software-ului în realizarea unei anumite sarcini.

Dacă luăm în calcul toate aceste aspecte, putem începe să înțelegem motivul pentru care mulți oameni cred că impactul informaticii și al tehnologiei va produce o schimbare majoră în existența noastră cotidiană. Computerele au devenit mult mai puternice și au ajuns să fie atât de ieftine încât sunt practic omniprezente. La fel și senzorii pe care îi utilizează pentru a monitoriza lumea fizică. Și software-urile pe care le rulează s-au îmbunătățit extrem de mult. Brynjolfsson și McAfee susțin că ne aflăm la un pas de o nouă revoluție industrială, una care va avea un impact la fel de mare asupra lumii ca prima. Toate tipurile de meserii vor fi transformate prin intermediul puterii de calcul, și în mod special ca urmare a impactului roboților.

*

Mulți ani de-a rândul problema roboților a constat în faptul că toate computerele sunt foarte bune la acele lucruri pe care noi le considerăm dificile, dar foarte slabe la lucrurile pe care le considerăm ușoare. Acestea sunt sclipitoare la șah, dar groaznice în ce privește abilitățile cognitive care nouă ni se par firești, una dintre aceste abilități fiind denumită de savanți SLAM („simultaneous localisation and mapping”), adică Localizare și Mapare Simultane: abilitatea de a privi un spațiu, de a-l vedea și de a ști cum să te deplasezi prin acesta, și totul în mod simultan și cu o bună aducere aminte. Aceasta și alte abilități esențiale în domeniul roboticii avansate reprezintă un capitol la care computerele sunt inutile. Un robot dedicat jocului de șah îi poate umili pe cei mai buni șahiști din lume, dar nu poate (sau nu ar putea) să egaleze abilitățile motorii și perceptive ale unui copil de 1 an. O celebră demonstrație a acestui principiu a fost realizată în 2006, când oamenii de știință de la Honda au organizat o dezvăluire publică a noului lor robot destinat domeniului sănătății, robotul Asimo. Asimo este scund (~1,30 cm) și alb, având o mască neagră și un rucsac metalic. Arată ca un astronaut neobișnuit de scund. În acea prezentare video, Asimo înaintează către o scară și începe să urce în timp ce-și întoarce capul către audiență de parcă ar spune, în stilul lui Bender din Futurama, „ia uitați-vă la fundul meu metalic și strălucitor”. Urcă două trepte, apoi cade. După care se aud hohote de râs. Este clar că încă nu poate fi vorba de-o nouă era în domeniul roboticii.

Totuși, acest eveniment a avut loc în urmă cu nouă ani, iar legea lui Moore și învățarea automată au continuat să-și facă simțită prezența. Noua generație de roboți nu este ridicolă. Aruncați o privire pe Internet la ultima generație de roboți Kiva utilizată de Amazon în cadrul centrelor logistice unde se împachetează și de unde se expediază coletele companiei. (Înainte de asta luați-vă un moment de respiro și delectați-vă cu rezonanța desăvârșită a sintagmei „fulfilment centres”, adică centre logistice.) Roboții sunt scunzi, lenți și prevăzuți cu accesorii de-un portocaliu prietenos. Aceștia pot ridica 1360 kg odată și pot transporta o întreagă stivă de rafturi într-un singur drum. Fiind dirijați prin intermediul tehnologiei fără fir de-a lungul traseelor preprogramate, aceștia pendulează și dansează unii în jurul celorlalți cu o eleganță surprinzătoare, apoi ridică pachetele potrivit instrucțiunilor imprimate pe codurile de bare scanate automat. Aceștia nu constituie un motiv de îngrijorare, dar prezența lor este inexorabilă și nu vor pleca nicăieri: munca realizată de acești roboți nu va mai fi niciodată prestată de oameni. Arată ca viitorul prezis de Wassily Leontief, economist laureat al Premiului Nobel, care a susținut în anul 1983 că „rolul oamenilor în calitate de cel mai important factor de producție tinde să fie diminuat în aceeași manieră în care rolul cailor în producția agricolă a fost inițial diminuat apoi eliminat de introducerea tractoarelor.”

Foarte multe tipuri de meserii, în special munca precisă și repetitivă din punct de vedere mecanic, au fost deja automatizate, dar specialiștii în tehnologie vizează și alte tipuri de meserii. Brynjolfsson și McAfee:

Rodney Brooks, cofondatorul iRobot, a observat și altceva în legătură cu încăperile fabricilor moderne și extrem de automatizate: oamenii sunt în număr mic, dar nu lipsesc din peisaj. Și o mare parte din munca pe care o prestează este repetitivă și nu necesită niciun efort intelectual. Pe o linie de asamblare unde se umplu borcanele cu dulceață, de exemplu, aparatele eliberează o cantitate exactă de dulceață în fiecare borcan, fixează capacul și lipesc eticheta, dar o persoană poziționează borcanele goale pe banda rulantă la începutul procesului. De ce nu a fost automatizată și această primă etapă? Deoarece, în cazul de față, borcanele sunt aduse la linia de asamblare câte 12 în cutii de carton, borcanele nefiind imobilizate în interiorul cutiilor. Această imprecizie nu este o problemă pentru un om (care vede pur și simplu borcanele în cutie, le ia și le pune pe banda rulantă), dar automatizarea industrială tradițională întâmpină mari dificultăți în ce privește borcanele de dulceață care nu stau mereu în exact aceeași poziție.

Mulți observatori cred că roboții au început să rezolve probleme precum cea descrisă mai sus, precum și altele similare. Aceasta nu este doar o problemă a Lumii Întâi. Compania taiwaneză Foxconn este cel mai mare producător de electronice de larg consum din lume. Dacă citiți acest text pe un dispozitiv electronic, este foarte posibil ca dispozitivul să fi fost produs într-una dintre fabricile Foxconn, din moment ce compania produce iPhone-uri, iPad-uri, iPod-uri, Kindle-uri, componente Dell și telefoane pentru Nokia, Motorola și Microsoft. Compania are aproximativ 1,2 milioane de angajați în întreaga lume, mulți dintre aceștia fiind din China. Cel puțin acesta este numărul din prezent, dar Terry Gou, fondatorul companiei, a adus în discuție dorința de a cumpăra și instala 1 milion de roboți în fabricile companiei. Această dorință nu se va concretiza în momentul de față, dar simplul fapt că planul ne-a fost adus la cunoștință susține un punct de vedere important: roboții nu pun în pericol doar locurile de muncă din țările bogate ale lumii. Tipul de muncă prestată în majoritatea fabricilor și oriunde este nevoie de muncă manuală repetitivă dispare, este înlocuit și e pe punctul de a dispărea.

Și nu este vizată doar munca manuală. Citiți următorul raport din partea Associated Press:

Cupertino, California (AP) Compania Apple Inc. (AAPL) a raportat marți un venit net de 18,02 miliarde USD înregistrat în primul trimestru al anului fiscal.

Compania cu sediul în Cupertino, California a declarat că a avut un profit de 3,06 USD pe acțiune.

Rezultatele au depășit așteptările Wall Street … Producătorul iPhone-urile, iPad-urilor și al altor produse a anunțat o cifră de afaceri de 74,6 miliarde USD pentru perioada respectivă, depășind estimările Wall Street și la acest capitol. Analiștii se așteptau la o cifră de afaceri de 67,38 miliarde USD.

Pentru trimestrul în curs, care se va încheia în martie, Apple a declarat că se așteaptă la o cifră de afaceri între 52 și 55 de miliarde USD. Analiștii întrebați de Zacks se așteptau la 53,65 de miliarde USD.

Acțiunile Apple au scăzut cu 1 procent de la începutul anului, în timp ce indicele S&P 500 a scăzut cu puțin mai mult de 1 procent. În ultimele minute de tranzacționare ale zilei de marți, acțiunile au ajuns la 109,14 USD, o creștere cu 39% în ultimele 12 luni.

Vom reveni imediat la conținutul acestui raport. Acum haideți să ne concentrăm asupra faptului că raportul nu a fost scris de o ființă umană. Acest lucru a făcut obiectul glumelor sau comentariilor hazlii de foarte mult timp – asta sau asta „suna de parcă ar fi fost scrisă de un computer” – astfel încât este dificil să-i faci pe oameni să înțeleagă faptul că știrile generate de computer au devenit o realitate. O companie cu numele „Automated Insights” deține software-ul care a scris raportul AP. Automated Insights este specializată în generarea rapoartelor automate privind câștigurile companiilor: preia datele brute și le transformă în știri. Scriitura nu se ridică la nivelul lui Updike, dar este mai bună decât ce scrie E.L. James și își face treaba, din moment ce treaba respectivă este strict definită: presupune a le prezenta cititorilor rezultatele companiei Apple. Cu toate acestea, adevărul este că foarte puține meserii de birou sunt în esență la fel de mecanice și stereotipizate ca scrierea unei știri pe marginea raportului privind câștigurile unei companii. Ne-am obișnuit cu ideea că tipul de activități caracteristice muncitorilor de la liniile de asamblare vor fi automatizate. Și suntem mai puțin obișnuiți să ne gândim că tipurile de activități întreprinse de vânzători, avocați, analiști financiari, jurnaliști sau librari pot fi automatizate. Adevărul este că pot fi, vor fi, și în multe cazuri sunt deja automatizate. Cartea „Average Is Over ” (Dispariția clasei de mijloc) a lui Tyler Cowen ilustrează un viitor în care este posibil ca toate recompensele să le revină oamenilor poziționați în partea de sus a ierarhiei de distribuție a venitului, cu precădere celor care se adaptează cel mai bine la colaborarea cu mașinăriile inteligente.

Deci, ce se va întâmpla de-acum încolo? Răspunsul preferat al fiecăruia dintre voi depinde de perspectiva voastră asupra istoriei, dar depinde și de faptul dacă voi credeți că lecțiile istoriei sunt utile în economie. Autorii acestor cărți sunt interesați de istorie, dar mulți economiști nu sunt; o atitudine ostilă față de istorie constituie, din perspectiva unui nespecialist, o prejudecată deosebit de puternică în acest domeniu. Cred că are de-a face cu ambiția economiei de a fi considerată o știință. Dacă economia este o știință, lecțiile istoriei se regăsesc „în ecuații” – sunt deja integrate în modelele matematice. Nu cred că mă hazardez dacă spun că ezitarea de a învăța din istorie este unul dintre motivele pentru care economia este atât de ineficientă în ce privește anticiparea viitorului.

O perspectivă documentată din punct de vedere istoric asupra prezentului susține că noua revoluție industrială este deja în curs de desfășurare. Computerele nu reprezintă o invenție de dată recentă, deși impactul acestora asupra economiei s-a manifestat destul de lent. Bob Solow, un alt laureal al Premiului Nobel citat de Brynjolfsson și McAfee, a observat în anul 1987 că „era computerelor este vizibilă pretutindeni, mai puțin în datele statistice privind productivitatea”. Cea mai minuțioasă și apreciată versiune a acestui argument o reprezintă lucrarea lui Robert Gordon, economist american care în anul 2012 a publicat o lucrare cutezătoare și captivantă cu titlul „Is US Economic Growth Over?” (Creșterea economică a SUA a luat sfârșit?). Autorul a comparat impactul informaticii și-al tehnologiei informației cu efectele celei de-a doua Revoluții Industriale dintre 1875 și 1900, care a condus la apariția becului și-a uzinei electrice, a motorului cu combustie internă, a telefonului, a radioului, a muzicii înregistrate și a cinematografului. Autorul subliniază într-un editorial publicat în The Wall Street Journal faptul că a doua Revoluție Industrială a condus și la apariția apei curente și a instalației sanitare interioare, cel mai important eveniment din istoria emancipării femeii, de vreme ce femeile n-au mai fost nevoite să care literalmente tone de apă în fiecare an. (Un non-economist ar fi tentat să se întrebe de ce a fost nevoie în primul rând ca femeile să care apa.) Gordon consideră că ne-am lăsat conduși de consecințele și sechelele acestor invenții până în jurul anului 1970, când

revoluția informatică a preluat conducerea și i-a permis economiei să se mențină pe același trend istoric de creștere anuală de 2%. Computerele au înlocuit mâna de lucru umană și, prin urmare, au contribuit la creșterea productivității, dar grosul acestor beneficii a fost înregistrat la începutul Erei Electronice. În anii ’60, computerele mainframe au scos la foc automat extrase de cont și facturi telefonice, reducând munca de birou. În anii ’70, mașinile de scris prevăzute cu memorie au înlocuit activitățile repetitive de redactilografiere efectuate de armate întregi de asistenți juridici. În anii ’80 au fost lansate computerele personale cu funcția word-wrap (așezarea automată a cuvintelor), precum și bancomatele care au înlocuit mulți casieri și tehnologia de scanare a codurilor de bare care a înlocuit mulți vânzători.

Acestea au fost schimbări tangibile și importante, care au eliminat o bună parte din corvoadă. Cu toate acestea, ce s-a întâmplat ulterior în ce privește impactul legii lui Moore și al miniaturizării a fost un pic diferit:

iPod-ul a înlocuit walkman-ul cu CD, telefonul inteligent a înlocuit telefonul celular banal și „prost”, având funcții care au depășit parțial desktop-urile și laptop-urile, iar iPad-ul a întețit competiția cu computerele personale tradiționale. Aceste inovații au fost adoptate cu entuziasm, dar au reprezentat mai degrabă noi oportunități de consum la muncă și în timpul liber decât o continuare a tradiției istorice de înlocuire a forței de muncă umane cu mașinării.

Cu alte cuvinte, majoritatea beneficiilor concrete ale revoluției informatice în materie de productivitate au fost resimțite în urmă cu câteva decenii. Avem dispozitive mai numeroase și mai „cool”, dar aceste dispozitive nu fac în mare parte decât să ne amuze și să ne distreze. Acestea nu contribuie cu nimic la creșterea productivității, iar multe chiar scad productivitatea. Becul a schimbat lumea, pe când Facebook este doar un mod de a le permite oamenilor să dea „like” la poze cu pisici care seamănă cu colonelul Gaddafi. În continuarea acestei idei, legea lui Moore a condus în special la o explozie de activități digitale care nu prezintă o importanță prea mare. O schimbare în adevăratul sens al cuvântului ar implica o creștere înzecită sau însutită a potențialului bateriilor, dar acest lucru necesită un progres în domeniul chimiei, care este infinit mai dificil decât a îndesa mai multe circuite într-un cip din siliciu.

Analiza lui Gordon se pliază pe filonul clasic de gândire care vizează „șomajul tehnologic”. Termenul a fost inventat de Keynes pentru a descrie faptul că „noi descoperim mijloace de economisire a mâinii de lucru într-un ritm mai rapid decât putem găsi noi întrebuințări pentru aceasta.” Este o formă de progres care elimină locurile de muncă prin simpla viteză a impactului său. O axiomă de bază a economiei spune că procesele economice se bazează pe dorințele umane; și de vreme ce dorințele umane sunt infinite, procesul de satisfacere a acestora este, de asemenea, infinit. Economia nu va dispărea până când dorințele umane nu vor dispărea. Și cum acest lucru nu se va întâmpla niciodată, vor fi mereu suficiente locuri de muncă pentru toată lumea, mai puțin în timpul recesiunilor, depresiilor și crizelor temporare.

Lecția reconfortantă a istoriei pare să confirme acest lucru. Cu toate că în teorie este posibil ca unele noi invenții să elimine o categorie ocupațională atât de repede încât să nu se găsească nicio alternativă pentru a o înlocui, în practică acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Inovațiile elimină unele locuri de muncă și le înlocuiește cu altele. Să ne înțelegem bine: dispariția locurilor de muncă este valabilă pentru indivizi, nu pentru economii întregi. Un loc de muncă pierdut într-un domeniu este substituit de un nou loc de muncă, care poate fi într-un alt domeniu. În anul 1810, un procent de 90% din forța de muncă americană era angajată în agricultură. O sută de ani mai târziu, cifra era de 30% (în prezent este de sub 2%). Deși datele de mai sus arată ca o rețetă pentru subminarea haotică a economiei și pentru șomajul endemic, economia Statelor Unite a trecut cu bine de tranziție, în mare parte datorită efectului tehnologiilor menționate de Robert Gordon (la acestea adăugăm căile ferate). Deci, prin extensie și analogie, poate că nu este cazul să ne temem de șomajul tehnologic nici de data aceasta.

*

Aceasta nu este perspectiva înaintată cu convingere de Brynjolfsson, McAfee și Cowen. De fapt, cele două părți se contrazic cu privire la poziția noastră în raport cu impactul revoluției IT: Gordon crede că suntem deja în plină revoluție IT, ceilalți autori că vom fi, dar încă nu este cazul. Argumentul asupra căruia toți cad de acord – care, din nou, este un argument prin extensie și analogie – este că efectele majore ale primei revoluții industriale au fost vizibile după mult timp. Watt a îmbunătățit eficiența motorului cu aburi cu 300% între anii 1765 și 1776, dar a fost nevoie de mai multe decenii pentru ca transformarea respectivă să aibă un efect complet asupra economiei – calea ferată nu a apărut în toată splendoarea sa decât în ultima parte a secolului 19. Conform lui Gordon, prima revoluție industrială a avut nevoie de cel puțin 150 de ani pentru a-și face vizibilă „gama completă de efecte”. Acesta nu observă o traiectorie similară și în prezent, dar dacă se înșală? Dacă au trecut câteva decenii bune de la începutul noii revoluții industriale și trăim într-o versiune contemporană a anului 1780, adică la câteva decenii de la prima variantă de succes a motorului cu aburi (1712), dar tot înainte de prima călătorie relevantă din punct de vedere comercial a unui tren cu aburi (1804)?

Este o întrebare bună. Dacă ne aflăm în acel punct și – ca să-i parafrazez pe economiști și futuriști – „roboții vor înghiți toate locurile de muncă”? Un studiu amănunțit, apreciat și îngrijorător privind această posibilitate a fost prezentat de doi economiști din cadrul Oxford, Carl Benedikt Frey și Michael Osborne, într-o lucrare din 2013 cu titlul „The Future of Employment: How Susceptible Are Jobs to Computerisation?” (Viitorul câmpului muncii: cât de susceptibile sunt locurile de muncă de a fi computerizate?). Aceștia au elaborat noi metode matematice și statistice pentru a calcula impactul probabil al schimbării tehnologice asupra unei game cuprinzătoare de 702 profesii, de la pedichiuriști/pedichiuriste la ghizi turistici, dresori și consultanți financiari și șlefuitori de podele. Le-a ordonat pe o scară de la 1 (nu vei avea probleme) la 702 (ar fi bine să începi să-ți cosmetizezi CV-ul). Iată care sunt primele cinci meserii din top, în cazul în care vă întrebați:

1. Consilieri psihologici
2. Supervizori direcți în domeniul mecanicii, reglării și reparațiilor
3. Directori în domeniul managementului urgențelor
4. Asistenți sociali în domeniul sănătății și-al abuzului de substanțe
5. Audiologi

Iată care sunt cele cinci meserii din josul listei:

698. Asiguratori
699. Tehnicieni în domeniul matematicii
700. Cusători manuali
701. Inspectori, experți și cercetători judiciari
702. Agenți de telemarketing

Teza este clară: există cerere pentru interacțiunile și raționamentele interumane, nu și pentru sarcinile repetitive. Unele dintre raționamentele autorului par ciudate: coregrafii să se poziționeze oare pe locul 13, înaintea medicilor și chirurgilor, care vor ocupa locul 15, și mult înaintea, să zicem, antropologilor și arheologilor de pe locul 39, ca să nu mai vorbim de scriitorii de pe locul 123 și editorii de pe 140? Totuși, metodologia lucrării este obiectivă și scoate în evidență anvergura impactului schimbărilor tehnologice asupra muncii intelectuale și fizice. De pildă, software-urile au un impact semnificativ asupra profesiei juridice: activitatea de scanare a documentelor pentru căutarea mențiunilor și potrivirilor de natură juridică este mult mai ieftină atunci când este efectuată prin intermediul aparaturilor. (Am văzut cum funcționează un software de căutarea specializat în domeniul juridic și este chiar impresionant.) Și în domeniile serviciilor financiare și gestionării fișelor medicale se întâmplă cam același lucru. Vestea despre „Dispariția clasei de mijloc” este, pentru cei mai mulți dintre noi, o veste rea, din moment ce, prin definiție, aparținem acestei clase.

Concluzia la care au ajuns Frey și Osborne este sumbră. În următoarele două decenii, 47% din locurile de muncă existente se încadrează în „categoria cu grad înalt de risc”, adică „pot fi automatizate”. În mod interesant, deși deloc îmbucurător, cei mai expuși acestui risc sunt muncitorii care nu sunt plătiți bine. În ultimele decenii am asistat la o polarizare a pieței muncii, cu o sporire a forței de muncă în vârful și în partea de jos a distribuției veniturilor și o comprimare a veniturilor medii. „Mai degrabă decât o reducere a cererii pentru profesiile generatoare de venituri medii, așa cum s-a întâmplat în ultimele decenii, modelul nostru anticipează că procesul de computerizare va substitui în viitorul apropiat locurile de muncă ce necesită un nivel scăzut de pregătire și generează venituri mici. Prin comparație, profesiile ce necesită o înaltă calificare și generează venituri mari sunt cel mai puțin amenințate de capitalul computerizat.” Așadar, săracii vor fi afectați, cei aparținând păturii de mijloc o vor duce puțin mai bine decât până acum, iar bogații – surpriză! – nu vor păți nimic.

Vă dați seama că în această lume viitoare productivitatea va crește vertiginos. Productivitatea este exprimată în randamentul unui muncitor pe oră. Este cea mai importantă valoare care determină dacă o țară va deveni mai bogată sau mai săracă. PIB-ul se bucură de-o atenție mai mare, dar induce adesea în eroare, pentru că dacă lucrurile rămân neschimbate, PIB-ul crește atunci când populația crește: dacă populația crește, PIB-ul crește, iar standardul de viață scade. Productivitatea este un indicator mai precis al tendințelor privind standardele de viață – sau, cel puțin, așa era înainte. Totuși, în ultimele decenii, salariile nu au mai fost calculate în funcție de productivitate. Venitul unui muncitor obișnuit din Statele Unite a crescut foarte puțin din 1979, și, în realitate, a scăzut din 1999, în timp ce productivitatea a crescut în mod constant. Volumul de lucru per muncitor a crescut, dar salariile nu. Ceea ce înseamnă că beneficiile profitabilității sporite sunt alocate din ce în ce mai mult capitalului mai degrabă decât muncii. Nu este clar cine poartă vina, dar Brynjolfsson și McAfee susțin în mod convingător că automatizarea sporită reprezintă catalizatorul acestei stări de fapt.

Aceasta este o tendință îngrijorătoare. Imaginați-vă o economie în care 0,1% din populația globului deține mașinăriile, restul de 0,9% se ocupă de funcționarea acestora, iar 99% fie rămân cu firimiturile muncii neautomatizate, fie rămân fără locuri de muncă. Aceasta este lumea sugerată de dezvoltările în materie de productivitate și automatizare. Este lumea lui Piketty, o lume în care capitalul câștigă detașat în fața muncii. Putem arunca o privire în această lume cu ajutorul acelor valori trimestriale înregistrate de Apple, despre care colegul meu robot a scris într-o manieră foarte evocativă. Trimestrul companiei Apple a fost cel mai profitabil din istoria tuturor companiilor: o cifră de afaceri de 74,6 miliarde USD și un profit de 18 miliarde USD. Tim Cook, șeful Apple, a spus că aceste valori sunt „greu de înțeles”. Are dreptate: e greu de procesat mintal faptul că această companie a vândut 34.000 de iPhone-uri în fiecare oră timp de trei luni. Felicitări! – deși ar trebui să ne gândim la tendințele pe care aceste cifre le indică. De dragul conversației, să zicem că cifrele anuale ale companiei Apple urmează același trend, astfel că întregul lor an fiscal va reprezenta o creștere față de anul precedent așa cum s-a întâmplat cu trimestrul despre care am discutat. Acest lucru s-ar traduce într-un profit de 88,9 miliarde USD. În 1960, cea mai profitabilă companie din cea mai bogată țară a lumii a fost General Motors. Calculat în banii de astăzi, profitul GM din 1960 a fost de 7,6 miliarde USD. Și a avut 600.000 de angajați. Cea mai profitabilă companie din prezent are 92.600 de angajați. Așadar, dacă 600.000 de muncitori au generat în trecut un profit de 7,6 miliarde USD, în prezent 92,600 generează 89,9 miliarde USD, o creștere de 76,65 de ori a profitabilității per muncitor. Să nu uităm, vorbim aici doar de profitul încasat de deținătorii companiei, după ce toți angajații au fost plătiți. Capitalul nu numai că învinge munca, dar nu-i dă nicio șansă. Dacă ar fi fost un meci de box, arbitrul ar fi oprit partida.

*

Dată fiind actuala distribuție politică și economică, în mod sigur automatizarea va consolida aceste tendințe. Gândiți-vă la mașina fără șofer dezvoltată de Google. Aceasta este atât minunată, pentru că, în multe privințe, deja funcționează bine, cât și extrem de limitată, pentru că există multe aspecte elementare ale condusului pe care nu le poate stăpâni – spre exemplu, nu poate depăși și nici nu se poate integra în traficul fluid, ceea ce nu-i un lucru de neglijat pe autostradă. Dar imaginați-vă pentru o clipă că toate problemele tehnice rămase sunt rezolvate, și mașina fără șofer complet funcțională devine realitate. Ar fi ceva nemaipomenit, în special când și dacă ar fi disponibilă în combinație cu surse de energie verde. Mașina voastră v-ar conduce copiii la școală în timp ce ei s-ar strădui să-și termine temele, apoi s-ar întoarce acasă pentru a vă conduce la muncă în timp ce voi v-ați ocupa de mail-uri, apoi s-ar parca într-un spațiu special amenajat, după care v-ar lua la sfârșitul zilei de muncă și v-ar duce la cină, apoi v-ar aduce acasă în timp ce voi ați dormi ca să vă reveniți după acel pahar în plus de tequila – datorită rețelelor autonome de prelucrare a informațiilor din trafic din partea altor mașini fără șofer – în mod ecologic și fără dificultăți. Și nici nu este clar dacă mașina va fi în mod obligatoriu a voastră: ar fi vorba de orice autovehicul pe care l-ați putea „chema” oricând ați avea nevoie. Aceasta nu este doar o viziune urbană, din moment ce există multe zone rurale izolate și având mari dificultăți în ce privește mobilitatea care ar putea beneficia foarte mult de pe urma autovehiculelor fără șofer.

Iată șmecheria: toți banii ar urma să-i revină companiei Google. O întreagă structură economică bazată pe munca șoferilor ar dispărea. Doar taxiurile și autovehiculele de închiriat autorizate din Regatul Unit sunt în număr de 231.000 – și sunt mult mai mulți oameni a căror meserie este condusul, și chiar mai mulți pentru care condusul nu reprezintă singura sarcină în cadrul unui loc de muncă, ci o mare parte din ceea ce sunt plătiți să facă. Cred că vorbim de câteva milioane bune de locuri de muncă. Toate acestea ar dispărea sau, la fel de rău, s-ar devaloriza complet. Să zicem că un individ este plătit pentru 40 de ore de muncă pe săptămână, dintre care condusul ar reprezenta jumătate, iar cealaltă jumătate încărcarea și descărcarea bunurilor, completarea formularelor de livrare etc. Jumătatea reprezentată de condus ar fi lipsită de valoare. Angajatorul nu te va mai plăti pentru 20 de ore cu cât obișnuia să te plătească pentru 40, din moment ce 20 de ore n-ai face decât să stai degeaba în timp ce mașina s-ar conduce singură. Asta presupunându-se că cealaltă jumătate nu va fi, de asemenea, automatizată. Lumea autovehiculelor fără șofer ar fi uimitoare, dar ar fi și lumea unde oamenii care dețin mașinile sau care le administrează ar duce-o mult mai bine decât cei care nu dețin și nici nu administrează astfel de mașini. Ar arăta ca lumea din prezent, doar că mai rău.

Această lume ar fi cel mai probabil una care ar avea de suferit din cauza deflației severe. Dacă locurile de muncă sunt în curs de dispariție, atunci oamenii vor avea din ce în ce mai puțini bani, iar când și dacă se va întâmpla acest lucru, prețurile se vor prăbuși. Acesta nu este tocmai tipul de deflație de care am început, în prezent, să luăm cunoștință în multe părți din lumea dezvoltată. Deflația cu care ne confruntăm are de-a face mai mult cu faptul că prețul petrolului a scăzut concomitent cu stagnarea economiilor și cu pierderea încrederii de către consumatori. Dar aceste tipuri diferite de deflație ar putea foarte bine să se suprapună. Larry Page, fondator și CEO al Google, este optimist în legătură cu toate acestea, declarând recent într-un interviu publicat în „Financial Times”:

Acesta vede un alt avantaj în efectul pe care tehnologia îl va avea asupra prețurilor multor produse și servicii de larg consum. Ne paște o deflație majoră: „Chiar dacă mulți oameni își vor pierde locurile de muncă, pe termen scurt e foarte probabil ca acest lucru să se întâmple ca urmare a costurilor în scădere pentru bunurile de care avem nevoie, și cred că este un aspect foarte important despre care nu se discută.”

Noile tehnologii vor ajuta companiile să devină nu cu 10%, ci de 10 ori mai eficiente, a declarat acesta. Numai dacă acest lucru se va traduce în prețuri mai mici: „Cred că lucrurile pe care ni le dorim pentru a duce un trai confortabil ar putea deveni mult mai ieftine.”

Prăbușirea prețurilor pe piața imobiliară ar putea fi un alt aspect în această ecuație. Mai degrabă decât tehnologiei, Larry Page le atribuie acest lucru schimbărilor în materie de politici necesare pentru a se accelera disponibilitatea terenurilor în vederea construcțiilor. Nu există niciun motiv pentru care locuințele obișnuite din Palo Alto, oraș situat în centrul regiunii Silicon Valley, să nu coste 50.000 USD în loc de peste 1 milion USD, a declarat acesta.

Pentru mulți, perspectiva unor schimbări radicale precum această schimbare a statutului economic individual ar putea părea nefondată – ca să nu mai spun extrem de îngrijorătoare. Ideea că milioane de locuri de muncă ar putea fi înlocuite de noile tehnologii, că valoarea locuințelor private s-ar putea prăbuși, iar prețurile bunurilor de larg consum ar ajunge într-o spirală deflaționară nu prea sună ca o rețetă pentru ferirea supremă. Larry Page sugerează că într-un sistem capitalist ineficiența trebuie eliminată cu orice preț prin intermediul tehnologiei.

Aceste perspective sumbre nu reprezintă ceva nou în Silicon Valley și nici în sferele superioare ale clasei dominante. Tonul este fatalist, determinist și triumfător. Degeaba te întristezi, acest lucru se va întâmpla oricum. Da, roboții vor distruge locurile de muncă – locurile de muncă ale oamenilor neimportanți, cel puțin.

Ceva lipsește de aici. O mare parte din discursul economic modern susține într-o manieră axiomatică faptul că doar forțele economice contează. Această idee a fost adoptată și de politică, cel puțin în lumea occidentală: forțele economice au primit statutul de adevăruri inexorabile. Ideea potrivit căreia un val de schimbări economice poate zdruncina ordinea socială atât de puternic încât o întreagă societate s-ar putea răzvrăti împotriva acestui val se pare că a dispărut complet din domeniul posibilului. Dar dispariția unui procent de 47% din totalul de locuri de muncă în decursul a două decenii (potrivit autorilor Frey și Osborne) trebuie să fie limita a ceea ce societatea poate suporta, nu atât din cauza procentului de 47%, cât a intervalului de timp. E adevărat că locurile de muncă dispar; s-a întâmplat de atâtea ori. Totuși, viteza alarmantă cu care locurile de muncă dispar în prezent este un element de noutate, iar căutarea unui precedent istoric, a unor exemple din care putem învăța nu ne va duce nicăieri. Cum se va manifesta această viteză de dispariție a locurilor de muncă în consonanță cu o deflație extinsă? Adevărul este că nimeni nu știe. În lipsa oricărui model sau precedent, ideea că procesul economic va înainta pur și simplu ca un tăvălug, fără nicio opoziție socială sau politică, este trasă de păr. Roboții vor distruge toate locurile de muncă doar dacă le permitem acest lucru.

Și ceea ce nu se spune despre acest viitor robotizat merită adus în discuție. Scenariul care ni se servește – acela fabricat cu scopul de a părea inevitabil – este demn de-o distopie hiper-capitalistă. Avem capitalul care se află într-o postură mai favorabilă ca niciodată, roboții care fac toată treaba și vasta populație a planetei care nu prea face nimic cu excepția faptului că se distrează jucându-se cu dispozitivele sale. (Deși dacă nu vor mai fi locuri de muncă vor apărea întrebări legate de cine își va permite să cumpere acele dispozitive.) Totuși, există o alternativă fezabilă în care dreptul de proprietate și control asupra roboților să nu fie acaparat capitalul în forma sa actuală. Roboții îi scutesc pe marea majoritate a oamenilor de muncă și toată lumea beneficiază de pe urma câștigurilor: nu va mai fi nevoie să muncim în fabrici, să intrăm în mine, să spălăm toalete sau să conducem camioane de mare tonaj, dar putem să realizăm coregrafii, să croșetăm, să grădinărim, să spunem povești, să inventăm lucruri și să începem să creăm un nou univers de dorințe. Aceasta ar fi lumea dorințelor nelimitate descrisă de economiști, cu mențiunea că oamenii își vor satisface dorințele, iar mașinăriile vor munci pentru noi. Eu cred că acest lucru ar putea fi posibil doar prin intermediul formelor alternative de proprietate. Singurul motiv în virtutea căruia trebuie să ne gândim că această lume mai bună este posibilă constă în faptul că viitorul distopic al capitalismului robotizat s-ar putea dovedi mult prea sumbru pentru a fi viabil din punct de vedere politic. Acest viitor alternativ ar arăta ca lumea imaginată de William Morris, o lume compusă din oameni angrenați în activități pline de însemnătate și remunerate corect. În plus, am avea și roboți. Faptul că ne așteaptă un viitor care ar putea arăta ca o distopie hiper-capitalistă sau ca un paradis socialist, iar cea de-a doua opțiune nu este adusă în discuție spune multe despre lumea noastră contemporană.

• The Second Machine Age: Work, Progress and Prosperity in a Time of Brilliant Technologies by Erik Brynjolfsson and Andrew McAfee

• Average Is Over: Powering America beyond the Age of the Great Stagnation by Tyler Cowen

Traducere: I.m.Popa

Sursă: http://www.lrb.co.uk/v37/n05/john-lanchester/the-robots-are-coming

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: