În vreme ce timpul…

February 8, 2014

Revoluția uitării

Filed under: Eseuri — Ionuţ Popa @ 11:12 am
Tags: , , , , , ,

Atunci când ne angajăm în abordarea unui subiect delicat precum „uitarea”, pentru a arăta transformările profunde prin care această funcție a aparatului cognitiv uman trece în plină societate informațională, trebuie să avem în vedere – dacă vrem ca demersul să nu fie unul futil – o anumită dimensiune a uitării. Ne referim, desigur, la acea dimensiune care este adusă la lumină de un mediu predominat și saturat de informații repetitive și reciclate, șablonarde și redundante, cu un grad foarte scăzut de relevanță, servite publicului larg cu scopul de-a înregistra un efect (creșterea vânzărilor sau notorietății unui produs ori serviciu, spre exemplu).

Uitarea în sine nu este un fenomen nociv sau dăunător pentru psihicul uman. Dimpotrivă, ne ajută să ne comutăm atenția de la lucrurile neimportante, „uitându-le”, către aspectele stringente ale activităților noastre cotidiene, care fie ne pot pune existența în pericol, fie trebuie să figureze în schema mnezică a agentului uman pentru ca acesta să poată lua decizii pertinente în legătură cu evenimentele importante din viața sa, în vederea selectării unor direcții de acțiune favorabile dezvoltării sale și nevătămătoare celorlalți agenți umani din societate. De altfel, uitarea a existat încă de când creierul uman a devenit capabil să stocheze imagini, amintiri, reprezentări mentale, date faptice ș.a.m.d. Uitarea este procesul opus procesului de memorare. La fel de importantă ca memorarea, uitarea, fără de care prima s-ar opri brusc la un punct terminus, la care ar ajunge cu celeritate din cauza acumulării unei cantități de informații pe care dimensiunea fizică a sistemului nostru mnezic n-o poate susține, este un element esențial al însuși procesului de memorare.

Din punct de vedere neuropsihologic, uitarea – acest concept care nu are absolut nimic în comun cu fenomenul în sine (păcatul originar al tuturor cuvintelor) exceptând alăturarea arbitrară pe care am realizat-o noi, oamenii – poate fi definită ca imposibilitatea informației ajunse în memoria de lucru de a trece mai departe, în memoria de lungă durată, fapt cauzat de interpunerea altor informații sau evenimente perturbatoare în calea procesului de sedimentare a amintirilor. Astfel, informațiile noi sunt uitate din cauza contextelor inadecvate care conduc la întreruperea procesului de consolidare, iar informațiile deja sedimentate, deși este adevărat că sunt uitate mai greu, parcurg într-un ritm mai lent același traseu de „stingere” din memorie. Acest fenomen are loc ca urmare a (1) neutilizării informației sau informațiilor în cauză, fiind „etichetate” de sistemul mnezic ca materiale dispensabile, eliminându-le pentru a-i asigura hipocampului resursele și energiile necesare stocării de noi informații și a (2) pierderii de către sistemul mnezic a capacității de triere a informațiilor care-i parvin din mediul înconjurător din cauza avalanșei informaționale cu care agentul uman este întâmpinat la tot pasul. În societatea consumistă, unde informațiile au devenit de mult bunuri de larg consum și materii prime ale unei economii bazate nu pe cunoaștere, nu pe resurse, ci pe ridicarea neostoită a unui monument de informații produse de dragul informației sau al profitului, ritmul cu care uităm coincide cu viteza cu care non-informațiile circulă în spațiul public și privat. La o privire mai atentă, o non-informație este acea informație care își pierde orice brumă de valoare și relevanță, dat fiind că o informația autentică ar trebui să îndeplinească o funcție limitată, aceea de simplu vehicul ce conduce la cunoaștere, cu condiția să nu fie lipsită de substanța care-o pune în mișcare. Acest al doilea punct este cheia în care poate și trebuie să fie interpretată „revoluția” uitării, care se manifestă de câteva decenii încoace precum o răsturnare radicală a modului în care noi stocăm și percepem informațiile, sistemul nostru mnezic ajungând în foarte multe situații să se comporte ca o busolă fără repere stabile, care depistează nordul acolo unde ar fi trebuit să arate spre sud, vestul în loc de est și viceversa.

Cu toate că uitarea în sine este nu numai benefică pentru sănătatea psihică a individului, ci chiar „prima facultate a omului”, conform lui Albert Camus, același lucru nu se poate spune și despre uitarea de sine. Domeniu al evadării dintr-o lume ostilă și refugiul virtual al celor slabi, potențată de asimilarea în cantități uriașe a informațiilor lipsite de substanță de către agenții umani, uitarea de sine poate duce la înstrăinare. De altfel, uitarea de sine poate duce chiar la suspendarea existenței în purgatoriul viitorului sau în labirintul trecutului, unde aici și acum nu reprezintă altceva decât un spațiu vag, virtual, posibil dar improbabil, în care latura animalică a omului, trupul său, carnea sa, sângele său, toate aceste lucruri pe care le are în comun cu animalele „non-raționale” se întorc la originea lor de „clasă de viață care se perpetuează în spațiu” (*space-binding class of life, sintagmă înaintată de matematicianul și filosoful Alfred Korzybski pentru a surprinde esența existenței animale, spre deosebire de esența existenței umane, de „clasă de viața care se perpetuează în timp”). Aici spațiul se confundă subtil cu timpul. Altfel spus, timpul împrumută caracterul mult mai static al spațiului, de unde rezultă că agenții umani trebuie să uite de sine (constrânși de circumstanțe) la școală, la serviciu, în pauze, în timpul liber, alături de prietenii pe care și-i apropie doar pentru a-și îndepărta din minte orice umbră de gândire care le-ar zdruncina realitatea suspendată și care ar indica înspre absurditatea perpetuării mentale a unui viitor incert.

Sinele este ultima redută pe care uitarea o mai are de cucerit, căci uitarea de sine – uitarea a ceea ce ne face oameni, nu roboți, nu animale de companie sau de povară în marea ogradă a societății consumiste cu instituțiile și structurile ei aferente – este ceea ce promotorii uitării caută să instituie prin toate mijloacele posibile, iar înstrăinarea capacităților intelectuale și creatoare ale oamenilor de acel compartiment denumit conștiință (sau memorie de lucru în terminologia neuropsihologică) este posibilă prin suprasolicitarea „primei facultăți a omului”, și anume uitarea.

Lipsa cronică a unor orizonturi limpezi, a țelurilor și ambițiilor care transcend simpla străduința de-a îngriji un corp cu scopul inconștient de-i furniza morții o marfă de calitate superioară, suprapuse cu generalizarea, ba chiar cu universalizarea compulsiei de-a fi la curent cu non-informațiile de ultimă oră – de parcă oamenii sunt ahtiați după istorii minuscule, care se repetă la intervale de timp foarte scurte – toate acestea amplifică și exacerbează funcția uitării. De ce? Poate pentru a aduce psihicul uman la nivelul unui adevărat mecanism de procesare a informațiilor – mecanism care încetează a fi un agent critic, de pază, cu sarcini fundamentale precum interpretarea și stabilirea relevanței acestora – pe care le înmagazinează pentru un scurt timp (atât cât e nevoie ca acestea să-și facă efectul) și apoi le aruncă în uitare.

În lumina acestor idei, accelerarea procesului de uitare, senilitatea timpurie (bătrânețe fără tinerețe) și apariția tot mai multor agenți umani „tautiști” (vezi teoria lui Lucien Sfez) sunt doar câteva dintre semnele concludente ale unor grave dereglări „hormonale” ale organismului social ținut în viață de modelul cultural occidental, care, în loc să-și încetinească activitățile vitale pentru a reînvăța cum să susțină o frecvență respiratorie normală, se adâncește și mai mult în acest joc periculos din ghearele căruia doar uitarea îl mai poate salva.

Advertisements

1 Comment »

  1. interesant

    Comment by hagianuviorica — February 8, 2014 @ 12:36 pm | Reply


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: