În vreme ce timpul…

September 1, 2011

Eseuri netratate

Filed under: Eseuri — Ionuţ Popa @ 5:42 pm

Gunoierii societății

Gunoierii societăţii, acei nenorociţi care se ocupă cu salubrizare fără voia lor. Fac curat fără ca ei să producă mizerie. Fac curat chiar fără să dorească, unii chiar fără să conştientizeze, dar se angajează în aceste cazne fiind obligaţi de circumstanţe. Fac curat şi pentru ei, şi pentru alţii. Mizeria e multă, e mare, nici chiar vânturile cele mai puternice nu o pot mătura, şi credeţi că pământul nu a încercat să-şi cureţe propria suprafaţă? Cine sunt aceşti gunoieri, cine sunt gunoaiele? În multe cazuri, gunoierul şi gunoiul se restrâng la o singură entitate, acelea sunt cazurile cele mai demne. Să-ţi aspiri propriul gunoi, să ştergi praful din propria odaie, aceasta este calea către respectul de sine. Nu-l lăsa pe gunoier să-ţi facă munca – te vei simţi debusolat, nu vei şti de unde să iei gunoiul şi unde să-l duci, aceasta este calea către autodetestare. Omul, de pildă, este un fenomen paradoxal: fiecare celulă din întregul numit “umanitate” se simte prima, singura şi ultima, dar există întotdeauna o alta când apar dificultăţi. La fel şi gunoiul. Deci existenţa celorlalţi este condiţionată de propriile probleme şi nevoi. Gunoaiele sunt acele idei alterate, acele idei ale căror termene de valabilitate au fost depăşite, dar care nu au fost schimbate, de multe ori nici măcar îngrijite înainte de alterare. Şi cel mai rău gunoi este cel care se împotriveşte, acel demon pe care exorcizarea îl hrăneşte, îl excită, ajunge să-i finanţeze traiul de microb încăpăţânat. Şi cu cât mai multe gunoaie vor ajunge să patroneze conştiinţa, cu atât aceasta se va înfunda ca un jgheab arhiplin. Atunci chibzuiţii vor îmbrăca hainele de gunoieri,  şi vor trece la acţiune. Îşi vor arunca vorbele ca nişte săgeţi în aglomerarea de mizerie, şi vor arunca nici mai mult, nici mai puţin decât va fi nevoie ca gunoiul să fie înlăturat din conştiinţă, să alunece prin incinta cutiei craniene şi s-o părăsească prin urechi. Cei ce nu mai au urechi să audă, nu le mai au tocmai din cauza gunoiului care obstrucţionează ideile curate să pătrundă în conştiinţă. Niciodată chibzuinţa nu a fost mai jignită, mai umilită. Să coboare pentru ca altul să urce – este un ciclu dureros. A te înălţa din propriul maldăr de gunoi presupune autodepăşire. A te înălţa fără să calci pe capetele gunoierilor care stau unul peste altul formând o scară vie – o bucurie fără margini. Daţi-i aripi conştiinţei şi vânt gunoaielor care vă împânzesc viziunile şi vă blochează ascensiunea către fericire. Gunoierii societăţii, acei nenorociți care se ocupa cu salubrizare fără voia lor, îşi au statuile mult prea înalte pentru a fi zărite. Societatea va ridica un Rai pe spinarea lor ruginită, pe conştiinţa lor care îşi aruncă aripile după cei căzând în gol, căci luptele vor continua până când gunoaiele cele mai grele vor da naştere unei găuri negre care să ne înghită pe toţi ca un aspirator de praf.

Teoria teoriilor

Toate teoriile gravitează în jurul principiului conform căruia, în esenţă, nicio teorie nu este bună sau rea, desprinsă de obiect şi persuasiune la nivel macro. Marele avantaj al teoriilor îl reprezintă comoditatea maselor de a nu încerca să le reprime şi, totodată, neputinţa lor de a iniţia transformări în profunzime. Din cauza acestui aspect, rădăcinile pe care o teorie le adînceşte în conştiinţa întregului vor fi cu atît mai greu de extras cu cît lungimea oricărei încrengături va fi mai mare decît răbdarea de-a elibera spaţiul de „vechi” pentru a face loc noului. Singurul medicament viabil este timpul. Avem timp să aşteptăm, însă nici timpul nu concură la înlăturarea rănilor şi mucegaiurilor pe care o teorie le “cîştigă” la “concursul” infailibil al bătrîneţii fenomenelor. El doar îndeplineşte rolul de fermă pentru furnicile aducătoare de hrană. Şi oamenii sacrifică adevărul pentru ceva proaspăt? Ce-i proaspăt eliberează. Ce eliberează aduce o plăcere stranie, o siguranţă că “un ceva” se îndreaptă cu paşi siguri către “un alt ceva”. Un gînd reconfortant în bătaia vîntului. Adevărul oamenilor priviţi ca stelele colierelor pe care le poartă alţii la gît (nebunii ce-n teorii îşi şlefuiesc colierele pentru a străluci) este siguranţa, de-aceea purtătorii de diademe sunt într-o permanentă căutare a adevărului, sau a adevărurilor, a altor adevăruri chiar, şi mai frumoase, şi mai atent împachetate – totul pentru a străluci. Şi care teorie este mai iubită decît aceea dospită pe măsura stelelor, din existenţa lor pentru existenţa lor?  Sunt indivizi care se îmbracă în piei de animale sau materiale atent croite din plante, sperînd că vor fi deosebiţi. Sunt, pe de altă parte, indivizi care se îmbracă în laude, se hrănesc din lumina stelelor pe care le stăpînesc. Adevărata înţelepciune i-a învăţat să ascundă motivul în spatele imaginii. Ce poate fi mai sublim de atît? Stelele nu mestecă, ele doar înghit. Stelele nu se înalţă, ci revarsă înălţime asupra celor care le-au subjugat. Stelele sunt reflectoare, şi proiectează în suflete acele şoapte la auzul cărora le-au tremurat frunzele luminoase în umbra norilor călăuzitori. În practică, orice teorie pretinde sudoare, şi-orice picătură de sudoare relevă naşterea forţată pe care o bucată de carne este nevoită să o suporte.  Dacă oamenii s-ar naşte în teorie, practica ar fi mult mai uşoară, şi mai frumoasă.  Dar, din nefericire, teoria îşi are obîrşia în practică, şi nu invers. Cred în ipocrizia umanităţii, căci scîrba nedisimulată şi-ar cufunda părintele în pămîntul pe care îl slujeşte, şi teoriile odată cu el. Prin urmare, cei care au teoretizat scîrba şi nemulţumirea nu au făcut decît să pună o cărămidă în plus la structura unei plăsmuiri fără margini, şi oaselor fără carne n-au mai putut să le predice nimic.

Puseuri de indignare

 

I.

Era internetului şi a vitezei i-a prins pe mulţi într-un regres pe care neam de neamul lor nu l-ar fi anticipat, fie cu prohabul în dinţi, cerşind iubirea pe la vreun colţ de uliţă, fie cu monoclul la ochi, degajînd o înţelepciune socratică. Dacă am privi evoluţia strict din punctul de vedere al materialismului bine definit, şlefuit, chiar poleit cu ardoarea şi impulsul de a fi cît mai la îndemînă posibil fenomenului de “autenticitate”, am putea conchide că evoluţia esenţei i-a uitat pe cei mai fericiţi oameni trişti dintre noi. Pe cît de înaintaţi, pe atît de înapoiaţi… Un pas înainte, doi înapoi. Un pas mic pentru omenire, un pas și mai mic pentru balaurul duhnind a familii întregi, trecute în nefiinţă, luate constant la spatulă, între două, trei considerente pe marginea destinului omului de geniu din opera lui Eminescu (sau nu). Desigur, aş putea fi contrazis în doi timpi şi trei mişcări dacă aş susţine că omul din prezent, fără de caverne, caste sau bisericuţe de orice tip, supus globalizării, nu este acum, pe cît se crede a fi, nici pe departe la ani lumină distanţă de strămoşii săi ceva mai umili, dar la fel de caduci. În aparenţă, este, dar ce facem cu esenţa, o lepădam ca mărgăritarele despre care se spune că nu este în regulă să le aruncăm porcinelor? Suntem autentici, arătând la fel. Poate nu toţi, dar cu siguranţă avem o majoritate cu care să ne mîndrim şi pe care să o înălţăm în locul tricolorului, fluturînd-o în faţa decenţei şi rafinamentului discret. Ceea ce este trist, nu-i include pe aceşti indivizi/individe, gigolo-vrăjitorii de cartier, care au puterea să facă din cognac, whiskey, sau ţoapele care dansează după cum le cîntă cucu, ci faptul că în această horă de autenticitate triumfală se aruncă, fără a da prea mare importanţă fenomenului, şi oameni cărora, dacă s-ar căuta mai bine şi mai mult, li s-ar găsi şi o valoare spirituală, dînd la o parte cîrdăşia cu subiecţii creionaţi anterior. Şi aşa, promovînd imaginea omului postmodern, neapărat în linie cu fraţii de rasă, se ajunge din ce în ce mai mult ca accentul să se pună în proporţii alarmante pe aspectele extrinsece. Ai un IQ de 150, dar portofelul tău rămîne la pragul de 50? La o primă scanare, eşti VAX. Eşti VAX, ţi se încurcă limbă în gură cînd, întrebat fiind de nume, îţi cade buletinul din mînă, dar porţi pe tine o avere de cîrpe pretenţioase? “Mişto”! Vrem şi noi! Sau NU!

Cînd vei auzi START, vei începe să dansezi. Viaţa privată în prim-plan! Îi avem pe: Hai Faiv la ţambal, Mai Speis la clarinet şi N.Eogen la solo-percuţie.

.

.

.

.

.

.

.

SIGN OUT!

II.

E mai uşor să taci mîlc decît să strigi în tine. Şi, de asemenea, e mai uşor să strigi în tine decît să te faci auzit pînă în cele mai abrupte piscuri. Nimic nu se aprinde mai grav ca un apus plin de regrete. Există atîţia oameni cu gîndurile bătute în cuie, ruginite de nefolosire, şi staţionare din neputinţa de-a suporta degetele îndreptate spre ei. Cele mai călduroase plăpumi sunt căile bătătorite, sub atingerea cărora lumea devine un firesc peremptoriu. Zăpada presată şi adusă la nivelul suprafeţelor netede trădează urmele unor rătăciri mai puţin subjugate. Singurele rătăciri dezirabile, cele care poartă coroana de spini a incertitudinii şi brăţara de aur a cutezanţei, alunecă în spaţiu, evită cu fler capcanele întinse peste întuneric şi croşetează în urma lor reţele de aer ca nişte rezerve de viaţă. Uşile care nu se deschid, nu există, şi uşile care nu există trebuie conturate. Niciun păstor nu-şi va călăuzi oile într-un sens favorabil lor. Supremaţia e-o eternă dispută între păstori şi lupi. Lupii obişnuiau să dea cărţile pe faţă. Astăzi societatea noastră nu mai cunoaşte păstori, ci doar lupi emancipaţi, rupţi de instinctul lor plin de sinceritate şi atent etalaţi în blănuri scumpe. Cu o oaie nu se face turmă, şi nici cu un lup, dreptate. Aşa gîndeau şi ei. Astfel le-a crescut numărul. Lupii bătucesc zăpada, o adulmecă şi răspîndesc în esenţa ei o sămînţă ce le poartă urletul. Lupul modern, o mixtură curioasă între lupii de modă veche, cei pursînge, şi păstorii înghiţiţi de timp: luptătorul.  Luptătorul este un rătăcitor înnascut. Face pe dracu-n patru… să-l facă-n cinci. Şi se luptă cu nevoile oilor de-a gîndi mai departe de blănurile lor, oprimîndu-le. Pierde unele lupte, însă războiul nu cunoaşte alt învingător. El deschide toate uşile, şi uşile cresc în carnea lui ca ciupercile după ploaie. Cîte oi încap pe-o uşă? Aceasta-i întrebarea la care se caută răspuns!

III.

Pe marginea prăpastiei nu se respiră. Se cumpără baterii pentru ceasurile care au încetat să mai funcţioneze, oglindindu-se în inimilor noastre. Şi pentru inimi câte un pahar de ulei din partea democraţiei. Ne cinsteşte acum, în prag de colaps. Sub auspiciul aripilor unui vultur cu cap de bou şi copite de politician, oblojiţi de mângâierea fecioarei demnitarului, ne întrebăm “încotro”, când vedem că nici porţile Raiului nu mai scapă de “redecorări”, şi demonul îşi aruncă privirea de smoală în străfundurile buzunarelor ciuruite. Ucigă-l Toaca s-a reîntors cu forţe proaspete, cu forţe malefice, violete, şi tronul său din oase de pensionari oferă posibilitatea unei întrevederi înspre mai bine. Sau înspre o mai bună scanare a năravurilor întunecate ale prinţului Rană-n Cot, cunoscut de iniţiaţi şi sub numele de Ucigă-l Toaca.  Şi ca un lord scabros ce se respectă, nu a întâmpinat mari dificultăţi în a le pune acoliţilor săi pieile la saramură. Şi-a trădat micii demoni, care nu cu mult timp în urmă sugeau seva fierbinte din sfârcurile lui de cărbune, cu iscusinţa unei prostituate cu experienţă, a unei vulpi bătrâne care s-a săturat să mănânce cocoşii opiniei publice. A aruncat momeala acolo unde bancul de peşti flămânzi a devenit cel mai prost banc din Univers. “Capul lui Moţoc vrem” striga plin de durere norodul. “A murit prim-ministrul, trăiască prim-ministrul!” Cu plete mlădioase, aurii, şi o coroană de lauri, va urca deasupra prinţului întunecat să pună ţara la cale din perspectiva unei fapturi sensibile, gata oricând să solidarizeze cu stomacurile cetăţenilor. Ambiţiile înalte, se ştie, exced, uneori, graniţele masculinităţii, lăsând loc picioarelor lungi şi dezgolite să acopere cu dânsele golurile adânci care au crescut în miezul ţării. Prea am avut parte numai de bocuri până acum, însă de-acum înainte mi-e teamă c-o să avem parte din plin de tocuri, înalte, ca ambiţiile demiurgice şi strâmbe ca privirile neputincioase ale adeptului lui Bachus în bătaia crizei. Soarta unora va depinde şi de cum vor şti, sau nu, să îşi gestioneze părerile de rău vizavi de faptul că, în mod indirect,  au aruncat o ţară în aer.

IV.

Se spune că trifoiul cu patru foi aduce noroc. Contrar acestei credinţe, tricolorul cu patru culori se dovedeşte nefast în sensul întreţinerii unei coeziuni sociale, şi mai eficace atunci cînd vine vorba de masacrarea necesităţilor publice. Gaura din tricolor s-a înlocuit cu o culoare, a patra dintr-un şir simbolic, care, la un nivel restrîns de focalizare a realităţii, lasă impresia unei alte găuri, împlîntate în vintrele naţiunii. Expresia “a cincea roată de la căruţă” va suferi o transformare de formă. A patra culoare din tricolor: aceasta va figura într-un dicţionar român de suferinţă, şi va sta în dreptul absurdităţii de fond, a arivismului rînced coroborat cu sistarea oricărei încercări de eliberare spirituală dintr-o paradigmă a imoralităţii suverane.

”Treci culori cunosc pe lume/ uite vine și a patra/ și-ntr-un cerc de proaste glume/ peste mine cade vatra”. A patra culoare din tricolor – o malformaţie a unei soceităţi profund îmbătrînite, a unor bătrîni mumificaţi de speranţele deşarte la un trai mai bun, şi-a unor tineri îmbătrîniţi de viitorul mai bun care face un salt dement peste prezent, şi-alunecă direct într-un trecut iluzoriu ca-ntr-un purgatoriu de oseminte. Sfidarea matematicii nu e o glumă. “Dacă noi îţi spunem că 2 + 2 = 5, înseamnă că este adevărat, şi vrei crede aşijderea”, spunea un membru de partid din 1984. Singura diferenţă este că acolo te torturau deschis, fără menajamente, fără discursuri mieroase şi zîmbete colorate pe chipuri spumegînde.</treci>

Virulenţi, dar cumpătaţi, intelectuali, dar cutre, şi lista de contradicții poate continua fără dificultăţi. Ca pustule maligne s-au urcat în spatele tricolorului, parazitînd şi acea ultimă doză, oricît de infimă ar fi fost, de integritate patriotică. România nu mai este ţara locuitorilor ei, nu mai poartă amprenta sîngelui eroilor, a holdelor bogate şi nici a văzduhului parcă etern înnorat. Cuşca fără gratii a unor lei sătui de carnea minciunilor etalate sentenţios şi cu pretenţii de apoftegme se va închide în sine şi va suferi o implozie colosală, împrăştiind mucegaiul pînă la stele. Şi acestea din urmă vor capitula în plina ascensiune a viermilor inelaţi ce s-au autoproclamat Zei. România este o mare factură pe care o vom plăti scump, pe rînd, pentru toţi acei ani de somnolenţă raţională. Englezescul “bill” ne stă închistat în frunte, şi doar o singură persoană ne va putea scoate din sarcofagul cu bani al străinilor. Va fi acel “Kill Bill” din Carpaţi capabil/ă de-o apoteotică răsturnare de situaţie, sau vom rămîne mulţi ani de-acum încolo în umbra dungii portocalii?

V.

A fugi de greşeală este cea mai mare greşeală. Oare câţi se pot mândri cu lecţia învăţată? Trebuie înlăturate: lipsa de iniţiativă, acceptarea adevărului îndoielnic şi, în ultima instanţă, eschivele interminabile în disputa epuizantă împotriva greşelii. Teama de greşeli nu poate fi justificată, căci într-o dimensiune rezonabilă ea nu îmbracă un caracter justificabil. Se poate spune şi că „de ce ţi-e frică, nu scapi.” A te poziţiona la mijloc, între eşec şi succes/ greşeală şi corectitudine, nu este o soluţie dezirabilă. S-ar putea să devii un prizonier fără scăpare între aceste două puncte de extremitate. Fugi de greşeală, şi ea vine după tine, fugi după corectitudine, şi aceasta, la rândul ei, va fugi de greşeală, şi implicit de tine. Acest maraton va trasa, în cele din urmă, un cerc vicios; sau, de ce nu, un triunghi vicios, cu cele trei puncte schimbându-şi poziţia în funcţie de rolul fiecăruia. În faţa greşelii nu se întoarce niciodată spatele, chiar dacă, neavând-o în raza privirii , pentru noi încetează a mai exista. Ea va fi acolo. Mai mult decât atât, ea se va contopi cu umbrele noastre până le va înlocui, rezultând o “pânză” pe suprafaţa căreia vor ieşi în relief o sumă de vicisitudini.

Marile reuşite sunt consecinţele înfruntării şi eradicării marilor greşeli. Nu a evitării lor. Să nu uităm că, înainte de toate, greşeala îşi exercită “atribuţiunile” de sub tutela genului feminin. Cine ar fugi de greşeală după ce a flirtat cu ea o vreme îndelungată, şi să nu se aştepte la vreo ripostă? Acela este omul care a uitat cum se greşeşte, şi nici nu-şi mai aduce aminte cum să nu o facă. Relativitatea a produs deseori confuzii. Poate chiar şi înainte să fie integrată într-un corpus teoretic. Nici greşeala nu scapă de “păcatul” relativităţii. În multe circumstanţe, greşeala rimează cu dezobedienţa. Dar aici, nu turmele de orice culoare sunt cele mai în măsură să-şi revendice corectitudinea? Cine e ultimul (obedient) scapă turma. Dar primul (răzvrătit)?

Omul e plin de greşeli, sau cel puţin aşa se zvoneşte. Prima greşeală coincide cu naşterea. Alte ipostaze ne înfăţişează sprintul omului rupt din pântecele greşelii către monumentul perfecţiunii, sigilat de poliţia bunului-simţ. A alerga orbeşte după desăvârşire – a doua cea mai mare greşeală dintr-un top 3 imaginar, unde pe locul 3 se poziţionează greşeala însăşi. Primul şi-al doilea loc nu le oferă “concurenţilor” o poziţie onorabilă, dat fiind stigmatele mai sus menţionate. Locul 3, onorabil prin însăşi natura sa, e cel mai probabil loc pe care îl va ocupa omul pe acest podium. Printr-o deducţie logică, observăm că locul 1 şi 2 sunt factorii care-l plasează pe om pe poziţia destinată acestuia. Frumuseţea relativităţii!

Până la urmă, ce instrumente se vor folosi pentru cuantificarea greşelilor? Nu cumva urmărirea traseului firesc care conduce la obţinerea unor rezultate scontate, şi redresarea tuturor abaterilor? Fireşte că da. De unde reiese că greşeala este tot ceea ce se regăseşte dincolo de graniţele corectitudinii. Cei cu spiritul “nomad” vor migra spre zări mai tulburi, mai neîngrădite. Alţii vor fugi de ele mâncând pământul.

Catharsis

Întotdeauna au exista oameni înzestraţi c-o doză de spirit inovator ieşită din tiparele perceptibilului. De-a lungul timpului, s-au proiectat aparate de zbor, vapoare, s-a inventat dinamita, au apărut dispozitive performante, ne bucurăm de internetul cel de toate zilele etc. Nu mulţi dintre cei care au adus o contribuţie semnificativă dezvoltării omenirii au fost şi români, deşi nu pot spune că n-au existat români ale căror cercetări şi descoperiri să se dovedească, ulterior, indispensabile – realitatea m-ar contrazice cu argumente solide. Însă, prins în mrejele unei revelaţii târzii, am realizat că mulţi români lucrează de-o bună bucată de vreme sub acoperire la un proiect ce se vrea revoluţionar. Poate că apar îmbrăcaţi în veşminte ponosite, cu chipuri obosite şi atitudini înmiesmate. Ceea ce vor să obţină, dobândesc şi se infiltrează fără ca profanii să le dea prea mare importanţă, deşi le simt prezenţa mai mult ca orice altceva. Fugim de ei, ne dăm într-o parte, ne deplasăm către polul opus al autobuzului pe care-l împărţim cu aceştia. Dar asta este exact ceea ce-şi propun. Să nu cumva să fie priviţi cu ochi bănuitori.  Să-şi poată continua muncile asidue neperturbaţi. Voi încerca să explic cu maximă acurateţe, în exclusivitate, secretul pe care aceştia îl poartă în spate ca o anatemă a purificării şi ridicării rasei umane cu încă o treaptă pe scara evoluţiei. Nicio altă încercare de-a divulga acest proiect încifrat n-a avut sorţi de izbândă, fie netrecând de filtrul perceptiv limitat al intelectului, fie aruncând subiecţii cu potenţial într-o gaură neagră a ignoranţei şi prejudecăţilor.

Aceşti cercetători “undercover” şi-au propus următorul lucru: să aducă întregul proces de spălare la un nivel cît mai simplu şi accesibil tuturor, atât oamenilor cu o posibilitate financiară limitată, cât şi celor ce dispun de prea puţin timp pentru a trece printr-un întreg proces de igienizare corporală. Spălarea cu “Odoi”. La îndemâna fiecăruia. Este atât de simplu, încât cei care o fac inconştient nu sesizează avantajele. Desigur, proiectul este în plină desfăşurare şi suferă de câteva metehne minore. Cu toate acestea, se alege aleatoriu un subiect dintre cei implicaţi cu ardoare în program, se instruieşte astfel încât să conştientizeze implicaţiile uriaşe şi să nu utilizeze altceva în afară de “Odoi”, şi este plasat în mijlocul oamenilor. În pieţe, în autobuze, în hipermarketuri, spaţiul şi timpul nefiind relevante. În fiecare zi, chiar şi de trei ori pe zi, spălarea trupului cu “Odoi” este lucru sfânt, şi orice abatere de la această disciplină va atrage după sine excluderea subiectului din paradigma tot mai extinsă a cercetătorilor români sub acoperire. După cum am mai susţinut anterior, proiectul este încă în fază incipientă, şi orice neplăcere provocată de micile neajunsuri, pe care sunt convins că le vor remedia cât de curând posibil, trebuie îndurată de dragul ştiinţei.

Cercetători din toată lumea, oameni simpli de pe stradă, acesta este adevărul care vă va tăia respiraţia: noii pionieri ai neamului românesc, în număr cât mai mare, vor marşa din zorii zilei şi până la căderea soarelui întru găsirea unei alternative dezirabile pentru consumarea resurselor planetei mamă, în special a apei. Fie ca fructificarea acestui front încă neatins de naţionalităţile străine să aducă o bilă albă neamului nostru, cel absorbit din toate părţile de găurile negre ale democraţiei. Eliberaţi porumbeii “Dove” ai păcii. Folosiţi “Odoi”!

Fluxuri şi refluxuri

 

Societatea celor mulţi este colorată, conturată în interiorul unor graniţe – adesea iluzorii – şi înţesată de cetăţeni turmentaţi. Avalanşa ideatică din ultimele decenii n-a făcut decât să-i adâncească pe ignoranţi într-o şi mai profundă stare de ebrietate perceptuală, şi asupra eruditului să întindă o plasă, care, deşi nu i-a capitonat vederile, i-a indus o vădită stare de disconfort. Populaţia este caracterizată de un fenomen asemănător transhumanţei; păstorii din spatele instrumentelor mass media le fabrică oilor, în fiecare minut, o multitudine de semne de circulaţie cu ajutorul cărora să le arunce într-un abis atent delimitat şi trasat în formă de zigzag. Procesul de zombificare a moştenit un nume feciorelnic: coeziune. Şi coeziunea – înfăptuită sub atingerea atentă a baghetei fermecate din mâna dreaptă a zeiţei Democraţia. Somnul raţiunii creşte rating-uri. Vârtejurile media fac ravagii în mansardele oamenilor ce le poftesc în casele lor. Nişte mansarde mobilate în stil antic şi şubrede. Fluxul informaţional, în al cărui colţ stă mass-media, şi refluxul informaţional, cu “victimele” în prim-plan. Însă cele mai morbide răspunsuri, refluxuri, sunt lansate din sânul acelor imitări circumvoluţionale cu pretenţii de cunoscători. Ei şi-au ridicat un tron personal cu sudoarea mediocrităţii scurgându-li-se pe trup şi, în mod obligatoriu, se regăsesc în postura de-a lovi în stânga şi-n dreapta cu sceptrele lor demiurgice.

Indivizii botezaţi în „ochiul dracului” sunt şi cei mai vehemenţi. “Ochiul dracului” i-a adus într-o ureche. Refluxul lor este, de fapt, o refulare a valurilor de energie oarbă din cutiile lor craniene. Chiar şi undele surde alcătuiesc valuri de curenţi în odăi bântuite de impresii. E şi societatea lor. E şi negrul lor sub copite, şi tremurul orgasmic al neuronilor fredonând “I’m simply the best”. Într-adevăr, sunt cei mai buni. Până ce moartea îi va despărţi de ei înşişi: le va descoase ghearele hulpave de pe mădularele intelectelor ce scuipă în stânga și în dreapta ideile preconcepute în laboratoarele din preistorie.

Reazemul oricărui succes răsunător este lipsa în exces a omeniei.  Doar ce altceva în afară de omenie mai atârnă de carne ca o talangă de gâtul unei bovine? Şi o piatră de moară ar avea un plus la capitolul discreţie. N-ar fi atât de ţipătoare! Omenia, ascunsă într-o gaură de şarpe, acolo unde e cazul, biciuieşte creatura când acesta dă semne că vrea să se înfrupte din viitoarea pradă. Nimeni nu mai vrea o altă povară în afară celei care intră pe o parte şi iese pe cealaltă.

Cea mai scurtă cale către stele e scrutarea. Surplusul de atmosferă nu ajută neputinţa. O îngroapă într-un noian de legi. Cum, de altfel, surplusul de omenie nu ajută carnea. Scrutarea! Societatea celor mulţi este colorată, conturată în interiorul unor graniţe – adesea iluzorii – şi înţesată de dezlânaţi. Ce este omul? „O punte între animal şi supraom, o coardă întinsă peste abis”, spunea un ostracizat. Curios cum de şi-a construit o scară din idei şi cum de s-a urcat până la stele călcând doar pe-un singur cadavru – al lui Dumnezeu. Ce este omul post-Nietzsche? O scrutare infinită, un salt de la King Kong la Superman. Un cabotin prins între omenie şi omenire. Le păstrează pe amândouă. Una la naftalină, alta la degetul mic: niciun interes nu e prea meschin pentru a fi abandonat!

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: